Capitolul VI Răspunsul tatei dat primului şambelan, duce de Modena.

Purtarea mareşalului Suchet, la Lyon.         — Purtarea mareşalului Brune, la Toulon.         — Catastrofa din Avignon.         — Expulzarea francezilor, rezidenţi în Piemont.         — Parasesc Torino.         — Situaţia din Savoia.         — Trecerea lui Monsieur spre Chambery.         — Ziua Sfântului Ludovic, la Lyon.         — Mărturisire penibila.         — Jandarmii, răsplătiţi de către Napoleon.         — Soldaţii din armata Loarei.         — Atitudinea lor demna de cinste.

Lăudăroşeniile regilor şi alor sai, oricât de absurde ar fi fost, ne făceau nişte mari deservicii. Câteva săptămâni mai terziu, tata izbuti sa scape cu obraz curat dintr-una din imbecilităţile debitate de suveranul sard. Ducele de Modena1

1 Pruncise al IV-Iea d'Este (1779 – 1846) era fiul lui Fcrdinand de Austria V rate cu împăraţii [osif al II-lca şi Lcopold), şi al Marici-Bcatricc, singura fiica a lui Hcrcule al IlMca.

Venise să-l vadă pe socrul sau, prilej pentru a se da o recepţie la Curte. Tata se afla lângă un grup unde primul şambelan -de Modena – striga în gura mare ca, pentru a asigura liniştea şi pacea în Europa, era absolut necesar, şi de altfel destul de uşor, ca Franţa sa fie împărţită, întorcându-se spre el, tata îi spuse pe un ton deosebit de politicos:

— As putea îndrăzni sa va rog, domnule duce, să-mi indicaţi documentele istorice care va împuternicesc sa dispuneţi de Franţa ca şi cum ar fi vorba de ducatul de Modena?

Primul şambelan a rămas foarte descumpănit. Aceasta butada, care contrasta atât de puternic cu politeţea obişnuită a tatei, avu mare succes la Torino unde pretenţiile ducelui de Modena erau detestate. Evenimentele din Belgia opriră marşul armatelor franceze, în Savoia, şi lăsară timp austriecilor de a-şi reuni, la Chambery, aproape toate forţele pentru a le putea rezista. Ocuparea oraşului Grenoble, unde nu fura lăsate decât trupe piemonteze, îi făcu sa se mândrească grozav pe acei cuceritori improvizaţi, şi nu stiu daca ciuda sau mânia mea nu se datorau şi gândului ca tunurile noastre căzuseră în mâinile acelor nenorociţi de „barbeţi” ai regelui sard. Desi fortul Barraux continua sa reziste, ai noştri avură grija să-l lase pe Jules de Polignac sa evadeze; acesta ajunse la cartierul general al lui Bubna şi asista la atacul de la Grenoble. Asemenea amintiri sunt penibile şi nu le istorisesc cu placere; tin totuşi sa relatez doua întâmplări care – după mine – îi onorează mult mai mult pe vechii noştri căpitani, decât unul din acele succese militare care le sunt atât de familiare, şi care dovedesc patriotismul lor. Aliaţii au fost de acord ca peste tot unde vor găsi guvernarea lui Ludovic al XVIIl-lea recunoscuta înainte de sosirea lor, ei sa nu exercite nici o spoliere. In schimb, toate locurile unde intrau prin capitulare urmau sa fie tratate ca ţinuturi cucerite si, ca atare, prădate; si, slava Domnului, în aşa ceva, deveniseră experţi. Avangarda, sub ordinele generalului Bubna, se apropia de Lyon. Domnul de Corcelles, comandantul gărzii naţionale, se duse la general, şi-l ruga sa îngăduie oraşului să-şi puna cocarda austriaca sau cocarda sarda, ma rog, orice, numai cocarda alba, nu. Amicul meu Bubna – care, desi foarte amabil, era siret ca o vulpe – nu-l repezi pe Corcelles, ci îi spuse ca hotărârile decisive nu se luau pe loc; ca nu primise nici un fel de instrucţiuni în acest sens, dar ca le va cere. Sigur ca nu era cu neputinţă ca familia de Savoia să-şi mute capitala regatului la Lyon, în vreme ce piemontul se putea uni cu Lombardia. aşa ca lucrurile trebuiau gândite temeinic. Până atunci, nu trebuia bruscat nimic; îl sfătui deci pe Corcelles sa păstreze cocarda tricolora. Armata austriaca avea sa intre în oraş a doua zi dimineaţă; până atunci aveau destula vreme sa se gândească la problema care-i preocupa. Domnul de Corcelles se reîntoarse la Lyon şi dădu fuga să-i spună generalului Suchet1 ce discutase cu Bubna. Acesta, curios la culme, îl trata ca pe ultimul dintre oameni, îi spuse ca era un ticălos, un om de nimic, ca – în ce-l privea – prefera sa vadă întreaga Franta în mâna nu stiu cui decât sa piardă fie şi un singur sat. Îi spuse ca nu mai voia să-l vadă în ochi, îi lua comanda gărzii naţionale, trimise după Jules de Polignac, după Chabrol2 şi după Sainneville (unul prefect, celalalt directorul politiei, înainte de cele „O suta de zile”), îi instala el însuşi în funcţiile lor şi nu pleca din oraş decât după ce arbora steagul alb. Bubna îl găsi a doua zi fluturând, spre marea lui dezamăgire, fiindcă nu mai putea nici ocupa, nici prada oraşul, dar nu cutează sa mai zică nimic, în vremea asta, cam tot la fel se proceda şi la Toulon, dar în împrejurări mai deosebite. Oraşul era comandat de generalul Brune3. Garnizoana ţinea cu Napoleon, iar oraşul îi împărtăşea sentimentele, într-o dimineaţă, după ce se deschiseră porţile, marchizul de Riviere, amiralul Ganteaume4 şi un

1 Lmtis-Gabriel Sudici, ihice de Albujera (1772 – 1829). General dc_ brigada, de divizie, iar după victoria din Spania, din 1811, mareşal al Franţei şi duce. În timpul Restauraţiei este tăcut pair. Alungat după cele „O suta de zile”, este reabilitat în 1819.

2 Andre-Jean, conte de Chabrol de Croussol (1771 – 1836), ministru de '„tcrne, pair al Franţei, ministru al marinei, apoi al finanţelor. S-a retras înainte de I830 şi a reintrat în viaţa privata.

3 Giiillaume-Marie-Anne Brune (1763 – 1815); lucrător tipograf, jurnalist, Pietonul şi protejatul lui Danton. General în armata Italiei. Mareşal, în 1804, este asasinat la Avignpn după cele „O suta de zile”.

Cj. 4 Honore-Joseph-Antoine Ganteaume (1755 – 1818). Locotenent pe o fregata, Pitan de vas, contra-amiral în Egipt, consilier de Stat, vicc-amiral, comandantul tim i ' din Mcditcranâ în 1809. Raliindu-sc bourbonilor în 1814, le-a rămas fidel în l„Pu'. Celor „O suta de zile”, fapt pentru care a fost făcut pair al Franţei de către Lu<lovic al XVIIl-lea.

Emigrant bătrân – contele de Lardcnoy, care era reprezentantul regelui la Toulon – însoţiţi de un singur jandarm $i purtând toţi patru cocarda alba, forţară consemnul, intrară în galop în oraş şi descălecară în fata uşii mareşalului Brune înainte ca acesta – mirat de apariţia lor neaşteptată – sa aibă timp să-şi vina în fire. Dând deci buzna peste el, în cabinet unde omul tocmai scria ceva, îi spuseră despre ce era vorba' Mareşalul, care-l cunoştea pe de Riviere, îi întinse mâna si_i zise:

— Îţi mulţumesc, domnule marchiz, de aceasta dovada de încredere pe care nu ţi-o voi înşela!

Noii sosiţi îi arătară declaraţia aliaţilor, el afla ca o oaste austro-sarda înainta dinspre Nisa şi ca o flota engleza se îndrepta spre Toulon. În imposibilitatea de a apăra oraşul într-un mod eficace, pentru ca toată Franta era invadata, şi regele se şi afla acum la Paris, daca mareşalul se încăpăţâna să-şi păstreze culorile, putea pierde oraşul cu tot ce se afla în el şi cu tot ce se afla pe mare, adică flota franceza. Aliaţii n-aveau sa crute nimic, şi se vor grăbi sa ajungă în oraş, înainte ca acesta sa fie recunoscut ca aparţinând regelui.

Acei domni, făcând apel la patriotismul lui, veniseră să-i arate care era situaţia, jurându-se pe cuvântul lor de onoare ca faptele relatate erau absolut exacte.

Mareşalul citi cu atenţie hârtiile care-i confirmau cele spuse de cei trei vizitatori, apoi adăugă:

— Într-adevăr, domnilor, nu mai e nici un moment de pierdut. Răspund de garnizoana. Nu stiu cum o voi scoate la capăt cu oraşul. Prefer sa pierim împreuna decât sa fiu complice la o încăpăţânare inutila ce-ar face ca portul sa fie prădat de englezi!

Îi aduna imediat pe toţi ofiţerii, autorităţile oraşului şi pe susţinătorii cei mai influenţi ai partidului bonapartist. Le vorbi cu atâta convingere, încât după câteva ceasuri steagul alb flutura pretutindeni, iar bătrânul Lardenoy fu numit comandantul oraşului. Marchizul de Riviere a apreciat enorm loialitatea mareşalului şi a fost foarte impresionat de acest lucru. La rugat sa rămână alături de ei în primele momente de efervescenta le înflăcăratului popor din sudul Franţei. Mareşalul Brune ţinea -nsâ neapărat sa se retragă. Poate ca se temea sa nu fie acuzat, trădare de către partidul sau. Oricare ar fi fost motivul, pleca „nsotit de un aghiotant al lui de Riviere; de îndată ce se crezu în afara de orice pericol îşi lua adio de la aghiotant şi dispăru. Se cunoaşte cumplita catastrofa de la Avignon şi se ştie cum un popor furios la culme a pedepsit o fapta pe care Istoria ar trebui s-o consemneze în paginile sale. Unii au vrut sa dea vina pe drojdia societăţii, susţinând ca ea ar fi fost singura vinovata; dar, din păcate, printre actorii acelei tragedii se aflau şi oameni pe care partidul regalist i-a protejat şi de care justiţia nu s-a putut atinge. Aceasta a fost una dintre cele mai urâte pete ale Restauraţiei.

Purtarea mareşalilor Suchet şi Brune mi-a inspirat întotdeauna atâta respect încât nu mi-am putut ascunde gândul ca ea n-a fost imitata niciodată de şefii regalişti.

În primele zile ale lui martie, regele Sardiniei a dat ordin sa fie alungaţi toţi francezii din statele sale. Rapidele succese ale împăratului i-au impus prea mult pentru a cuteza sa puna în practica o asemenea lege; dar de îndată ce spaima lui s-a mai potolit, după înfrângerea de la Waterloo, a dat acest ordin şi a fost fara mila. Francezi, care locuiau de peste treizeci de ani în Italia, proprietari, femei măritate cu piemontezi, au fost alungaţi din casele lor de carabinierii regali, conduşi la granita ca nişte rau făcători, fara ca măcar sa fie în stare să-i învinuiască de ceva. Femeile şi copiii veniră plângând în hohote, la ambasada; la un moment dat, ne-am trezit pur şi simplu asaltaţi. Dar, din păcate, nu puteam decât sa plângem împreuna cu ei şi sa ne manifestam indignarea. Tata făcu, în mod oficial, toate reclamaţiile cu putinţă. Colegii sai, din corpul diplomatic, se arătară gata să-l sprijine, arătându-şi mâhnirea şi dezaprobarea fata de acele masuri crude, dar totul a fost zadarnic, în sfârşit, tata a primit o Scnsoare de la Talleyrand prin care era anunţat ca guvernul egelui Ludovic al XVIII-lea se constituise. Aflând acest Ucru, tata se duse imediat la contele de Valese şi-i declara ca, Ca acele persecuţii nedrepte mai continuau împotriva supuşilor majestăţii sale, va cere imediat sa plece, ca va preveni Curtea franceza de acest lucru şi ca era sigur ca fapta lui va fi aprobata. Acest demers mai apuca sa salveze câţiva nefericiţi care izbutiseră sa obţină o scurta amânare, dar majoritatea plecaseră sau fuseseră ruinaţi de acea manifestare intempestiva a unei răzbunări copilăreşti împotriva unor fiinţe nevinovate.

Aceasta fapta puse vârf tuturor celor îndurate în acea tara, din pricina unei cârmuiri absolute şi arbitrare. Maladia acelei tari ma copleşi în aşa măsură, încât aveam impresia ca nu mai puteam respira în acel trist Torino. Simţeam o nevoie acuta sa plec de acolo, cel putin pentru o vreme. M-am decis sa petrec câteva săptămâni la Paris unde de altfel aveam şi nişte treburi personale. Tata a consimţit cu atât mai uşor la plecarea mea cu cât dorea sa aibă unele informaţii cât mai exacte şi nu ca cele pe care le citea în gazete. Scrisorile erau rare şi întotdeauna încâlcite. Corespondenta mea ar fi fost zilnica şi amănunţită; de altfel, nici nu putea avea un observator mai fidel şi care să-i fie mai de folos ca mine.

Am mai spus ca fratele meu se întâlnise cu ducele de Angouleme, la Barcelona. Locuind acolo, îl însoţi la Bourg -Madame. Ducele de Angouleme îl trimise să-i duca regelui nişte scrisori, de îndată ce acesta se statornici la Paris. Regele îl trimise, la rându-i, la nepotul sau, aşa ca trebui sa străbată de doua ori armata Loarei, ceea ce n-o făcu chiar fara nici un pericol. Totuşi, îşi îndeplini dubla sa misiune şi obţinu, drept recompensa, permisiunea de a veni să-şi vadă părinţii. L-am aşteptat sa vina si, după ce am petrecut câteva zile împreuna, eu am plecat la Paris unde urma sa sosească foarte curând. Am părăsit oraşul Torino în 18 august, în ziua de Sfânta Elena, după ce i-am urat cele cuvenite mamei, care era pur şi simplu dezolata ca o părăseam. A doua zi, trebuia să-l însoţească pe tata la Genova, unde de data asta regina Sardiniei binevoi, în sfârşit, sa sosească. Debarca din Sardinia cu o rochie şi cu nişte maniere care erau foarte departe de eleganta ducesa de Aosta despre care Piemontul păstrase o cu totul alta amintire-Lumea începu a o detesta şi nu stiu daca avea dreptate. N-aifl avut legături directe cu acea tara, şi nu-ţi poţi face o idee „ta decât atunci când stai acolo.

M-am oprit câteva zile la Chambery, unde am aflat „mprejurarile exacte ale trădării trupelor şi mai ales ale trădării 1 ii La Bedoyere. Spiritele erau foarte încinse în Savoia. Vechea n0bilime dorea cu ardoare sa reintre sub sceptrul familiei Savoia. Burghezia înstărită sau comercianţii, ca şi industriaşii, voiau sa rămână francezi. Ţăranii erau gata sa strige: Trăiască regele sard!” de îndată ce preotul le-ar fi poruncit sa facă acest lucru. Până atunci, protestele, temerile şi sila fuseseră exprimate în şoaptă, toţi mulţumindu-se sa se deteste, în mod cordial, unii pe alţii. Cu putin înainte de cele „O suta de zile”, Monsieur făcu o călătorie în sud; gratia şi politeţea sa îi atraseră multe succese. La Chambery, locui la domnul de Boigne pe care-l trata cu multa bunăvoinţă. A doua zi, înainte de a pleca, ducele de Maille îi dădu domnului de Boigne, din partea printului, şase Cruci de onoare, sa le distribuie celor din oraş. Domnul de Boigne îi alese, evident, pe cei mai merituoşi, şi diplomele fura completate cu numele acelora, fara alte comentarii.

Se părea ca în acea călătorie, Monsieur îşi plătea, în acest fel, cheltuielile fata de gazdele sale. S-a crezut ca dărnicia cu care a împărţit acele Cruci de onoare, în 1814, avea un scop politic. Eu nu cred; adevărul e ca acele decoraţii nu mai aveau nici un preţ în ochii prinţilor noştri, aşa ca le dădeau în dreapta şi-n stânga. Va puteţi da seama cât de mult trebuie să-i fi iritat acest lucru pe cei care-şi vărsaseră sângele pentru a obţine o astfel de decoraţie. Din pricina ca nu cunoşteau nici tara, nici pe locuitorii ei, prinţii din familia de Bourbon jigneau adesea populaţia, fara sa le pese de Prejudecăţile naţionale, ivite în timpul îndelungatei lor absente. Nu-şi dădeau interesul nici sa se informeze, nici sa le respecte, convinşi ca le făceau un hatâr urcându-se pe tronul Pe care-l socoteau proprietatea lor. Niciodată n-au putut Pflcepe ca funcţia pe care-o îndeplineau le impunea şi nişte Sarcini, nişte îndatoriri.

În 25 august, am ajuns la Lyon. Cu ajutorul garnizoanei austriece, s-a celebrat – destul de zgomotos – sărbătoarea Sfântului Ludovic. Oraşul era iluminat ca ziua, din pricina focurilor de artificii. Toată lumea ieşise pe strada, ca sa caste gura. Te întrebai ce se întâmplase cu cealaltă mulţime, care odinioară, îl primise cu atâta entuziasm pe Bonaparte Probabil ca era vorba de aceeaşi masa de oameni pe care o mâna de exaltaţi o manevrează după cum vrea ea, desi probabil ca lumea e întotdeauna de buna-credinţă. Lata-mă ajunsa la o mărturisire de-a dreptul penibila. As putea sa trec peste ea pentru ca e vorba de mine şi de un sentiment intim; dar avn jurat sa spun adevărul despre toată lumea, inclusiv despre mine. Ajungând la hotelul „Europa”, am cerut gazetele; în clipa în care am citit în ele articolul privitor la condamnarea lui La Bedoyere am simţit o bucurie fara margini, „în sfârşit, mi-am zis, iată pe unul dintre acei trădători ticăloşi, pedepsit!” Dar bucuria mi-a trecut imediat; mi-a fost şi sila şi ruşine de mine. Din clipa aceea, datorita remuşcărilor şi silei fata de mine, m-am jurat ca patimile iscate de spiritul de clasa şi mai ales de spiritul de răzbunare sa nu mai puna niciodată stăpânire pe mine. As putea, la rigoare, sa încerc sa caut o scuza în tot ceea ce aflasem la Chambery despre purtarea lui La Bedoyere, despre tristele rezultate la care dusese trădarea lui, într-o tara sfâşiată şi cotropita de un milion de străini; dar nimic nu scuza, în inima unei femei, gândul răzbunării. Am petrecut doua zile la Lyon unde se aflau mai multe persoane pe care le cunoşteam bine şi care-mi dădură amănunte în legătură cu evenimentele din Paris, în privinţa rolului pe care-l jucase Fouche, părerile erau împărţite, dar toată lumea era de acord ca intrase în Consiliul lui Ludovic al XVIU-lea, la cererea lui Monsieur, aţâţat de cei mai exaltaţi din partidul emigranţilor. Tot la Lyon am aflat unele fapte privind comportarea mareşalului Suchet, dintre care una m-a frapat Când Monsieur a întreprins acea trista expediţie, H* momentul reîntoarcerii împăratului din insula Elba, a f°s obligat sa părăsească oraşul, pe drumul cel mare al Parisului„ în vreme ce toată garnizoana şi populaţia se năpustiseră pe irllmul spre Grenoblc, ca să-i iasă înainte lui Napoleon. Doi ndarmi, singurii din escorta, se prezentară să-l însoţească, mergând calare pe lângă trăsura. A doua zi, au fost denunţaţi „mpâratului. El îi chema la sine şi-i avansa. Nu se poate nega că Napoleon nu ştia sa guverneze.

Aederea mea la Lyon fusese forţată; trebuia sa aştept ca drumul sa fie liber sau, mai bine-zis, complet ocupat de garnizoanele străine. Mai păstrez şi acum paşaportul cu ajutorul căruia am străbătut trista patrie, în acele zile de mare mâhnire. Paşaportul pare curios din pricina nenumăratelor vize şi stampile străine de care este acoperit.

Daca acele formalităţi erau penibile, drumurile ofereau un spectacol consolator pentru o inima franceza, în ciuda amărăciunii mele. Iar acest spectacol era oferit de atitudinea soldaţilor noştri care se întorceau la vatra. Grupaţi în pâlcuri de câte zece, cincisprezece oameni, îmbrăcaţi în uniforme curate şi îngrijite, cu bastonul alb în mâna, se întorceau acasă, trişti, dar nu distruşi, păstrându-şi demnitatea conferita de vechile lor victorii.

Lăsasem în urma o Italie infestata de briganzi apăruţi în urma companiei lui Murat. Primul grup de soldaţi din armata Loarei, pe care 1-am întâlnit, aducându-mi aminte de acei briganzi, mi-a inspirat o oarecare teama; dar, de îndată ce le-am zărit chipurile, n-am mai simţit decât emoţie şi simpatie, îmi inspirară acel gen de mila pe care un poet 1-a numit „mila plina de farmec” şi pe care orice om ce nu şi-a pierdut cu totul generozitatea trebuie s-o simtă.

Socot ca n-a existat un lucru mai frumos şi mai demn de admiraţie în istoria tarii noastre decât felul cum s-au comportat acei soldaţi, în acea epoca. Franţa poate sa se Mândrească cu ei, caci e într-adevăr un lucru demn de mândrie ca, mtr-un moment în care mai bine de o suta cincizeci de mii e oameni sunt trimişi la vatra, sunt scoşi din armata şi lăsaţi drumuri, muritori de foame în propria lor tara, sa nu se ftuta nici un exces, sa nu se săvârşească nici o crima.

Minurile erau la fel de sigure ca şi mai înainte; castelele la fel de liniştite; oraşele, târgurile şi satele îi primiră cu braţele deschise pe toţi acei foşti osteni, acum muncitori utili, lucrători inteligenţi, cronicari interesanţi. Cred ca aceasta nobila conduita a foştilor ostaşi din armata Loarei a fost şi va fi unica de-a lungul secolelor. Eram inamica soldaţilor lui Napoleon. I-am socotit trădători timp de trei luni de zile, dar mi-a fost de ajuns o singura zi ca sa ma mândresc cu glorioşii mei compatfioti.