Capitolul V Reîntoarcerea la Torino.

Domnul de La Bedoyere – Marşul spre Cannes.         — Împăratul Napoleon.         — Giulgiul sfânt.         — Jules de Polignac e luat prizonier la Montmelian.         — Luarea unui regiment, la Aiguebelle.         — Purtarea generalului Bubna.         — Ura piemontezilor împotriva austriecilor.         — Speranţele regelui Sardiniei.

Am continuat sa ducem şi în Piemont aceeaşi viaţa retrasa pe care o dusesem la Genova. Tata nu voia sa schimbe nimic din modul nostru de viaţă, desi împrejurările ne îngăduiau, dar prudenta ne impunea sa reducem toate cheltuielile de prisos. Singura noastră distracţie era sa facem zilnic câte o plimbare pe splendida colina pe malul Fadului, dincolo de Torino, şi care se întindea până la Moncalieri. Placerea ne-ar fi fost dubla daca drumurile n-ar fi fost atât de proaste; chiar şi pe jos era foarte greu şi obositor de ajuns până acolo. Potecile – care slujesc de albii torentelor în anotimpul ploios.

— Sunt în panta şi pline de pietre ce se rostogolesc întruna. aşa ca la un astfel <3e drum, care la un moment dat e atât de greu încât devine aproape un chin, nu se expunea niciuna dintre doamnele italiene. Dar când ajungi sus, eşti despăgubit de toate necazurile pe care le-ai tras, datorita priveliştilor de o varietate uluitoare precum şi a unei câmpii de o frumuseţe fara pereche.

La putina vreme după asta, am aflat – rând pe rând -amanunte, în legătură cu cele petrecute la Chamberlay şi la Grenoble. Toate aceste vesti, puse cap la cap, duceau la concluzia ca cel mai vinovat de tot ceea ce se întâmplase era domnul de La Bedoyere1. Eram înclinata cu atât mai mult sa dau crezare acestui lucru, cu cât îl auzisem cu urechile mele, înainte de a pleca din Paris, ridicându-i în slavi pe bonapartişti. Familia sotiei sale (fosta domnişoara de Chastellux) săvârşise greşeala de a-l vârî cu de-a sila în slujba regelui, iar el avusese slăbiciunea sa accepte. N-aş putea preciza în ce epoca 1-a trădat pe rege; ceea ce stiu sigur e ca – în fruntea regimentului sau unde ajunsese de câteva zile – se îndreptase zorit dinspre Chamberlay spre Grenoble; ca, pe drum, oprindu-se sa ia masa la doamna de Bellegarde, se bucurase făţiş de victoriile împăratului, în momentul în care se urcase pe cal, îi strigase acesteia:

— Cu bine, doamna, peste opt zile sau voi fi împuscat, sau voi fi mareşal al Imperiului!

Se pare ca izbutise sa convingă trupele sa treacă de partea lui Napoleon şi ca abuzase de slăbiciunea generalului Marchand, dominat în întregime de el. Recunoştinţa împăratului pentru serviciul pe care i-l adusese n-a fost chiar atât de nemaipomenita, cum nădăjduise el, în schimb previziunile sale se adeveriră în ceea ce privea cealaltă alternativa.

Era cu neputinţă sa nu fii uluit de măreţia, de hotărârea, de îndrăzneală şi abilitatea desfăşurate de Napoleon în drumul lui de la Cannes şi până la Paris. Nu-i de mirare ca partizanii ' Charles Huchet, conte de la Bedoyere (1786- 1815), colonel în regimentul n vrcnoblc. La reîntoarcerea din insula Elba, i-a ieşit înainte lui Napoleon, cu fcinicntul sau şi i-a predat oraşul, împăratul 1-a numit general de divizie şi 1-a făcut

^ uotantul sau. Tradus în fata Consiliului de Război, în timpul celei de a doua auratii, a fost condamnat la moarte şi împuscat.

Lui au devenit atât de înflăcăraţi şi de zeloşi, fiindcă socot ca asta a fost fapta cea mai cutezătoare pe care a întreprins-o unul dintre cei mai mari oameni ai vremurilor noastre. Mai ales ca sunt sigura ca n-a fost vorba de un plan alcătuit dinainte, împăratul s-a lăsat călăuzit de hazard sau mai curând de geniul sau. Dovada consta în faptul ca comandantul din Antibes, somat primul, a refuzat sa admită vulturii imperiali. Zborul lor era totuşi în funcţie de comportarea oamenilor pe care-i întâlneau în cale şi frumoasa expresie de a zbura „din clopotniţa în clopotniţa”, desi justificata prin deplinul ei succes, era totuşi destul de hazardata, împăratul se încrezuse încă odată în steaua lui care-i rămăsese credincioasa.

Sosind la Paris, afla despre declaraţia de la Viena din 13 martie; îndura totodată răceală şi reticentele majorităţii persoanelor care îi fuseseră odinioară mai mult decât devotate. Cu instinctul sau de a guverna înţelese imediat ca toţi acei oameni reprezentau mai mult tara decât pe militari. Poate ca s-ar fi simţit tentat să-i guverneze cu sabia daca acea sabie n-ar fi avut de înfruntat rezistenta străinilor. Nu putea deci nimici ideile constituţionale, atât de repede înrădăcinate în Franţa, decât slăbind frâul ambiţiilor populare care – sub numele de libertate sau naţionalitate – ajung, cu timpul, la cea mai cumplita tiranie.

Să-i dam totuşi dreptate lui Napoleon: caci i-a fost întotdeauna groaza de asemenea mijloace. El voia un guvern absolut, dar capabil sa asigure ordinea publica, liniştea şi onoarea tarii. De îndată ce şi-a dezvăluit planul, s-a simţit deznădăjduit de succesul lui şi dezgustul pe care 1-a încercat poate ca a avut o oarecare influenta în ceea ce priveşte descurajarea manifestata după catastrofa de la Waterloo.

Am motive sa cred ca la câteva zile, după sosirea sa la Tuileries, înceta de a mai da dovada de tot atâta energie de câta dăduse, de când plecase din insula Elba. Poate ca, daca ar fi văzut la vechii sai slujitori civili acelaşi entuziasm ca şi la militari, şi-ar fi dus cu cinste, la capăt, uriaşa sarcina pe care şi-o asumase; sau poate că-i era cu neputinţă s-o mai duca.

M-am reîntors la Torino. Papa ne-o luase înainte, prezenta lui prilejui o ceremonie destul de curioasa la care am asistat şi noi.

Piemontul poseda giulgiul sfânt. Creştinătatea acorda o asemenea importanta acestei relicve, încât însuşi Papa avea grija de el. Giulgiul era încuiat într-o cutie de aur, închisa la rândul ei într-una de arama, închisa la rândul ei… şi tot aşa mai departe, până la a şaptea cutie; cele şapte chei ale celor şapte cutii erau încredinţate, fiecare, altei persoane, Papa o pastra pe cea de aur. Cufăraşul era aşezat într-o biserica frumoasa ca o bijuterie, numita Biserica Sfântului Giulgiu. Relicva nu era expusa privirilor credincioşilor decât în împrejurări cu totul deosebite şi în cadrul unei ceremonii impunătoare. Atunci Papa trimitea un legat special care sa deschidă racla şi să-i aducă cheia. Prezenta Sfântului Părinte la Torino şi importanta evenimentelor care aveau loc au iscat dorinţa de a da satisfacţie soldaţilor, populaţiei şi regelui de a privi acea preţioasă relicva, în ciuda nădejdilor pe care guvernul sard le avea, în petto, de a obţine din toate părţile recunoaşterea neutralităţii sale, a pus totuşi foarte repede, pe picioare, o oaste considerabila şi foarte aspectuoasa. Aceasta oaste a fost adunata în Piaţa Castelului si, după ce Papa a binecuvântat steagurile, s-a trecut la scoaterea la iveala a relicvei. Regele şi mica lui Curte, catolicii din corpul diplomatic, cavalerii din ordinul Annonciada, excelentele, episcopii şi cardinalii au fost singurii admişi în odaia unde se pregătea ceremonia. Nu eram, cu toţii, nici treizeci, eu, mama şi doamna Bubna fiind singurele femei admise si, pe deasupra, ai atât de bine aşezate, încât nu ne putea scăpa nimic. Cufărul fu adus de către preotul care-l avea în grija. După ce fura deschise una după alta, cele şapte cutii, după ce fiecare din cele şapte personaje întindea cheia pe care-o deţinea, după ce era descuiata o cutie, se redacta imediat un proces verbal prin Care se constata şi în care se consemna starea broaştelor. Se Proceda ca la o ridicare de sigiliu şi nu ca la o ceremonie re'! Gioasa; atâta doar ca acel cardinal care deschidea sipetele °stea câte o rugăciune ori de câte ori descuia câte o racla.

Când ajunseră la ultima caseta, care era destul de mare şi care strălucea de-ţi lua ochii fiindcă era de aur, începură oraţiile sj îngenuncherile. Papa se apropie de masa unde doi cardinali depuseseră racla. Toată lumea îngenunchie, apoi urmară o serie de formalităţi de deschidere. Ar fi fost mai bine ca acea operaţie sa fi avut loc într-un salon, şi nu într-o biserica, fiindcă privita de aproape toată acea pantomima era lipsita de demnitate, în sfârşit, după ce Papa îşi tot apropie şi-şi tot retrase mâinile ca şi cum s-ar fi temut sa nu se arda, scoase din cutie o bucata mare de pânza, grosolana şi murdara. O lua şi – însoţit de rege şi de cardinali – se îndrepta către balcon unde o desfăşura cât era de mare. Ostile îngenuncheară, la fel şi mulţimea care umplea străzile din jur. Toate ferestrele erau doldora de lume. Mi s-a spus ca pe pânza aceea soioasa, s-ar fi văzut foarte clar urmele însângerate ale chipului, ale picioarelor şi mâinilor, ba chiar şi ale rănii din coasta ale lui Hristos. Eu, care ma aflam la fereastra din balconul în care ieşise Papa, va mărturisesc cinstit ca n-am văzut nimic. Papa o expuse, din toate părţile, în fata mulţimii adunate, într-o tăcere profunda. După ce se retrase, mulţimea îngenuncheata se ridica în picioare, aclamând îndelung. Tunul, tobele, strigatele de „Trăiască!” anunţară ca ceremonia se sfârşise. Cum numai Papa şi legatul numit de el aveau voie sa atingă „sfântul giulgiu”, se chinuiră o vreme până ce izbutiră sa împăturească la loc bucata aceea murdara de pânza, pentru ca nimeni nu putea să-i ajute. Prima cutie odată încuiata, Papa lua cheia, apoi cardinalii aşezară prima cutie în cea de a doua, şi tot aşa mai departe, până la ultima, între timp, Papa, regele şi persoanele invitate trecură într-o odaie unde fusese pregătită o masa sau mai curând nişte gustări, fiindcă nu era vorba de o masa în adevăratul înţeles al cuvântului. Aşteptară până ce fu încuiata şi ultima broasca a cutiei care fu pusa la locul ei, apoi toată lumea se retrase.

Nu-mi aduc aminte daca Jules de Polignac asistase la acea ceremonie, dar cam în vremea aceea primise depline puteri de la Monsieur, care fusese numit de Ludovic al XVIII-l^a locotenent general al regatului. Polignac pretindea ca ar fi în măsură sa ridice o oaste impunătoare, cu cocarda alba, pe teritoriul sard, dar guvernul italian nici n-a vrut sa audă de „a ceva. Obţinu – cu mare greutate – îngăduinţa de a se tabili la frontiera pentru a fi cât mai aproape de relaţiile pe care le avea m suc^- Se instala la un preot din Bauges.

Coresponda aproape zilnic cu tata, povestindu-i toate idioţeniile cu putinţă.

Informaţiile pe care le primi tata, din diverse locuri, îl făcu sa traga concluzia ca războiul batea la usa. Îl înştiinţa deci pe Jules de Polignac sa fie pregătit şi să-şi ia toate masurile necesare. Acesta îi răspunse, în 15 iunie, ca era convins ca fusese avertizat cu cel putin zece zile mai înainte de începerea ostilităţilor şi ca acea campanie nu putea porni înainte de patru sau cinci săptămâni, îl ruga deci pe tata sa fie liniştit, îi mulţumea pentru solicitudinea sa, îl felicita ca fusese atât de bine informat, reproşându-i doar ca ştirile îi parveniseră mult prea devreme. Acelaşi curier mai aducea şi o scrisoare din partea preotului la care stătea Jules (caci în Italia oriunde te întorceai dădeai numai de popi), în care acesta îi spunea tatei ca Jules se reîntorsese în goana la presbiteriu ca să-şi ia calul, ca în clipa în care punea piciorul în scara, casa fusese invadata de o companie de soldaţi francezi, intraţi în oraş pe nepusă-masă şi ca Jules de Polignac fusese făcut prizonier. Abatele era cu atât mai neliniştit cu cât de şaua calului atârna o traista plina cu scrisori care-l compromiteau atât pe Jules cât şi pe toţi cei care lucrau cu el. Iată încă o dovada mai mult decât grăitoare a superficialităţii lui Polignac, superficialitate însoţită în acelaşi timp de o încredere în sine, care întrecea orice limita. Cum la aceasta înfumurare se adauga şi un curaj de om smintit, se năpustise ca orbul, în Prăpastie. Trebuie sa mărturisesc însa, ca odată ajuns aici, a Pnvit lucrurile în fata, fara nici o slăbiciune şi a îndurat consecinţele greşelilor sale cu o putere sufleteasca rar întâlnita, j^and am aflat ca a fost luat prizonier, am rămas consternaţi, elul lui blând de a se comporta, urbanitatea limbajului îl aceau sa fie foarte iubit şi preţuit în viaţa particulara. Am 1 at ca-l acuzasem întotdeauna de o ambiţie fara margini şi nu mi-am mai adus aminte decât de omul pe care-l cunoşteam din copilărie aşa încât am plâns cu lacrimi amare când arn aflat ce i se întâmplase. Era cu neputinţă de prevăzut cum avea să-i trateze Napoleon pe prizonierii din categoria lui Jules şi mai ales pe el, pe care Restauraţia îl smulsese din captivitatea regimului Imperial. Tata începu sa se agite pentru a căpăta vesti despre el; multa vreme nu izbuti sa afle nimic. Până la urma, obţinu o declaraţie de la toţi miniştrii aflaţi la Torino, în care ameninţau cu represalii din partea suveranilor lor daca domnul de Polignac ar fi fost tratat altfel decât ca prizonier de război. Cabinetul sard a fost cel mai recalcitrant, dar până la urma a acceptat sa semneze şi el declaraţia. Din păcate, toate aceste demersuri se dovediră a fi inutile. Mareşalului Suchet îi pasa prea putin de acel ilustru captiv, aşa ca-l duse pe Polignac în fortul Barraux; sfatuindu-l sa stea liniştit, se prefăcu a-l fi uitat şi-l trata destul de bine. Captivul ceru sa fie dus la Paris; mareşalul se făcu ca nu-l aude. Nu stiu daca ar mai fi putut prelungi aceasta binevoitoare indiferenta; ceea ce stiu e ca evenimentele se precipitară.

Guvernul piemontez împărtăşi, într-o oarecare măsură, soarta lui Polignac, pentru ca în clipa în care o companie franceza punea mâna pe Montmelian şi-l lua prizonier pe Jules, o alta, străbătând muntele, captura, la Aiguebelle, un frumos regiment piemontez care-şi făcea liniştit exerciţiile, trăgând cu puştile în nişte bile de lemn. Ceea ce e şi mai nostim în toată aceasta afacere, e ca acelaşi lucru se întâmplase, în acelaşi fel şi în acelaşi loc, la începutul războiului precedent. Uimirea a întrecut orice măsură, la Torino. Imediat a fost numit ministru de război domnul de Saint-Marsan desi slujise şi sub regimul francez. Apoi cerură cu insistenta ajutorul austriecilor, desi până atunci îl refuzaseră. Dar generalul Bubna îi declara domnului de Valese ca acum trebuia să-şi poarte povara încăpăţânării sale; îl avertizase de multa vreme ca ostilităţile erau gata sa izbucnească şi ca negocierile oculte şi personale cu guvernul francez, pentru a stabili neutralitatea tarii sale, nu vor fi încununate de succes. Acum, îl prevenea, în mod oficial, ca, daca francezii puneau mâna pe Mont-Cenis l Înainte de a pune el, ceea ce părea foarte probabil, îşi va retrage trupele în Lombardia şi va abandona Piemontul. După ce-l ameninţă astfel pe Vlase, Bubna depuse toate strădaniile sa ocupe Mont-Cenisul. Ciudat om şi Bubna asta! Înalt, gras, burdihos, şchiop în urma unei rani, leneş fiindcă n-avea nimic de făcut, îşi petrecea trei sferturi din zi culcat pe un pat sau pe un maldăr de paie din grajdul lui, fumând tabac de cea mai proasta calitate. Când binevoia sa intre într-un salon era – în afara de mirosul de pipa pe care-l emana – omul cel mai plăcut, un povestitor spiritual, fin, caustic, înţelegând şi folosind toate subtilităţile limbajului. Când îl solicitau afacerile – fie civile, fie militare – nu-şi acorda o clipa de odihna; şi acelaşi Bubna, care-şi petrecuse aproape şase luni – cu unele mici excepţii – în poziţie orizontala, era în stare sa stea şaptezeci şi doua de ore în sa, fara sa para câtuşi de putin obosit, îmi mărturisi ca exagerase putin situaţia şi că-şi ascunsese planurile, ca sa se răzbune pe domnul de Valese, pentru ezitările sale. Cum eram şi eu pornita împotriva acelui domn care aproape ca întorsese spatele ambasadorului Franţei, m-am amuzat copios de renghiul pe care i-l jucase Bubna, lui Valese. Tata, cu înţelepciunea care-l caracteriza, nu împărtăşi veselia mea. Dimpotrivă, îl aproba pe Valese ca izbutise să-şi crute tara de câteva săptămâni de ocupaţie austriaca. Aproba din toată inima dorinţa unui stat mic de a încerca sa rămână neutru, desi ştia ca acest lucru va fi o imposibilitate. Cert e ca rezistenta cabinetului regal fata de intrarea trupelor austriece, pe teritoriul piemontez, spala – în fata locuitorilor – multe din nedreptăţile ce i se reproşau guvernului. Populaţia ura cârmuirea şi-i arata făţiş ca ajunsese sa regrete ocupaţia franceza.

— Francezii, spuneau ei, ne apăsau din greu, dar mâncau ceea ce mâncam şi noi, adică ceea ce găseau, în vreme ce nemţii ne apasa şi mai rau, şi cara la ei acasă tot ce-i mai bun aici! Oamenii aveau perfecta dreptate, atât în ceea ce privea administraţia, cât şi comandanţii şi soldaţii. Până şi Potcoavele cailor le aduceau din Austria, numai ca sa nu cumpere nimic din tarile ocupate; în schimb, cărau la ei acasă tot ce puteau, până şi balamalele şi clanţele de la uşi, din cazărmile pe care trupele le abandonau. Furgoanele care urmau ostile austriece erau demne de văzut, atât prin numărul lor impresionant, cât mai ales prin ceea ce cărau, fiindcă erau pline cu tot ce vrei şi ce nu vrei, într-un talmes-balrnes nemaiîntâlnit. Toate acele convoaie aţâţau la culme mânia poporului italian, victima acelui sistem de spoliere generala. Vestea luptei de la granita cu Belgia şi a bătăliei, de la Ligny, data în 161, ne-a parvenit cu o mare rapiditate, datorita telegrafului care o adusese la Chambery. Dar trebuia sa aşteptăm sosirea periodica a curierului pentru a afla ce se întâmplase la Waterloo. După asta, veştile bune începură a veni una după alta, tot atât de repede precum veneau, cu trei luni în urma, cele rele. Ar fi trebuit sa ne bucuram, dar noua ne sângera inima. Regele Sardiniei, văzând armata piemonteza intrând în Franţa, împreuna cu armata austriaca, se şi credea un mare cuceritor. Mărinimia lui ţinea de la Rhon şi până la frontiera. Ofta de câteva ori pentru Lyon, dar se consola cu gândul ca era un „oraş necredincios”. Am mai spus ca era un om foarte accesibil. Primea pe toată lumea, era vorbăreţ, mai ales în acel moment de exaltare. Nu exista popa sau taran pe care sa nu-l oprească şi sa nu-i vorbească despre planurile sale militare. Fiind duce de Aosta, luase parte, pe vremuri, la campania din valea Barcelonnette2 şi păstrase în sinea lui o mare admiraţie fata de agilitatea şi de curajul supuşilor sai; acum, voia sa cucerească oraşul Briancon, prin escaladare, în fruntea „barbeţilor”3 sai, cum le spunea el. Îi dezvălui acest plan generalului Frimont4, care devenise, între timp, comandantul-şef al armatei austriece. Bubna, prezent la aceasta discuţie, istorisea scena cu atâta umor încât te tăvăleai de râs, mai ales

1 16 iunie 1815 (n. ed.fr.).

— Victor-Emanuel I fusese – sub domnia tatălui sau Victor-Amcdeu al IH-lca – comandantul trupelor piemontczc în campaniile împotriva Franţei, din perioada 1792-l796.

3 Nume dat celor din Vaud, în Piemont.

4 Jean-Marie Frimont (1759 – 1831), general austriac, în 1815 a ocupa' oraşele Bcsanton, Lyon şi Dijon unde şi-a stabilit cartierul general până în 181°. A fost agentul Sfintei Alianţe, în Italia. st > când vorbea despre uimirea calma a alsacianului Frimont, care-l privea zadarnic în ochi, încercând să-şi dea seama cam ce anume gândea Bubna despre enormităţile debitate de regele sard, căruia trebuia să-i mai şi răspundă. Noroc ca, între timp, regele se urca pe scaunul de care se sprijinea, ca sa ia cu asalt o cutie cu tutun aşezată pe un dulap. Se lovi, îşi scrânti mâna şi astfel Briantonul fu salvat.

Fizicul acestui rege făcea ca fanfaroanele sale sa para şi mai ridicole. In privinţa urâţeniei semăna foarte bine cu ducele de Angouleme. Doar ca era şi mai mic, şi mai pipernicit; braţele îi erau mai lungi, picioarele mai subţiri, labele picioarelor mai plate, chipul mai schimonosit; în concluzie, semăna leit-poleit cu cel mai urât tip de maimuţă, la care de altfel amândoi aspirau. Suferea cumplit din pricina mâinii care-i fusese pusa prost la loc de un fel de student în medicina, adus din Sardinia. Rossi, unul dintre cei mai destoinici chirurgi din Europa, fusese alungat din pragul castelului, pentru ca trecuse sub cârmuirea franceza. Totuşi, cum durerea persista, după zece sau douăsprezece zile, Rossi fu chemat, mâna pusa la loc cum trebuie, şi regele se simţi, în sfârşit, uşurat.