Capitolul XX Abolirea legii salice, în Spania.

— Impresiile Delfmei.         — Aederea Curţii din Neapole, la Paris.         — Balul dat de ducesa de Berry.         — Balul de la Palatul Regal.         — Boala generalului de Boigne.         — Incendiile din Normandia.         — Plecarea suveranilor napolitani.         — Moderaţia Delfmei.         — Cucerirea Algerului.         — Ordonanţele din Iulie.         — Neîncrederea, disperarea şi furia poporului.

Însurătoarea regelui Spaniei cu prinţesa Cristina, a Neapolelui, a fost urmata imediat de declaraţia desemnata sub numele de „rememorarea Pragmaticei” care le îngăduia şi fetelor sa moştenească tronul. Aceasta măsură a fost viu comentata la noi, în Franţa, şi mai ales la Palatul Regal-

1 Guillaume-Antoine. Baron de Capelle (1775 – 1843), prefect, consilier d” Stat, secretar general la ministerul de interne. Mai târziu, ca ministru al lucrări ^ publice, a fost unul dintre cei care au semnat Ordonanţele din Iulie. Condamna contumacie, a fost graţiat., jx

2 E vorba de Eliza Bonaparte (1777 – 1820), măritată în 1797 cu fc Bacciochi, ofiţer corsican. Prinţesa de Piombino, mare ducesa de Toscana, căderea lui Napoleon a trăit în Italia.

Pucesa de Orleans mi-a vorbit, cu multa amărăciune, despre ga Se simţea jignita, şi ca napolitana, şi ca franţuzoaică, îmi a (juc aminte ca mi-a spus, ca aceasta măsură, atât de ostila celorlalte ramuri ale familiei de Bourbon, era privita ca o ofensa personala de către fratele ei, regele Neapolelui, şi ca ea îl determinase sa plece din Madrid în douăzeci şi patru de ore. Aceasta împrejurare m-a făcut sa ma îndoiesc ca regina Cristina ar fi avut vreun rol în hotărârea luata de soţul ei, regele Ferdinand al VH-lea. Măsura – după cum ştie toată lumea – fusese pregătită încă de pe vremea lui Carol al IV-lea. Orice-ar fi fost, ducesa de Orleans mi-a povestit ca – cu o seara mai înainte – se vorbise despre acest lucru, la Delfina. Regele, Delfinul, ducesa de Berry, toată familia de Orleans se pronunţaseră împotriva acestei hotărâri. Numai Delfina avusese curajul sa spună:

— Da, lucrul displace atât guvernului, cât şi familiei regale; în ce ma priveşte, cred totuşi ca regele Spaniei are dreptate şi ca ceea ce a făcut e un lucru foarte firesc!

Delfina ar fi fost bucuroasa ca şi fetele sa aibă dreptul la tron, chiar la cel al Franţei. Totuşi, trebuie sa adaug ca a respins cu dispreţ şi ca ridicola propunerea pe care i-au facut-0 o mâna de intriganţi slugarnici de a cere Coroana Navarei. Parca îmi aduc aminte, fara sa am curajul sa susţin cu tărie ca domnul de Chateaubriand acceptase, un moment, aceasta idee, crezând că-i face placere ducesei de Angouleme.

Sosirea Curţii din Neapole a dat semnalul începutului serbărilor. Ducesa de Berry părea încântata să-şi poată primi familia la ea acasă; cred ca n-am văzut-o niciodată arătând Mai bine ca în acele zile. Regele, tatăl ei, pe care boala îl făcea Sa para îmbătrânit înainte de vreme, apărea cât mai putin în Public, preferând sa stea mai mult în casa liniştită a surorii ducesa de Orleans. În schimb, regina Neapolelui, ca un butoi, burduhănoasă, era oricând dispusa sa se, reze în orice fel, ajutata bineînţeles de „drăguţă” ei fata, cesa de Berry, care o plimba prin tot Parisul şi o duse la ^aţe spectacolele. aşa ca cele doua prinţese ale noastre, Venite franţuzoaice prin căsătorie – doamna de Orleans si

Ducesa de Berry – se aranjară în aşa fel încât una sa se ocur> de fratele ei, cealaltă de mama ei.

La Curte avură loc o serie de spectacole unde am vasm pentru prima oara familia de Orleans apărând în loja regala Regele îşi manifestase în ajun regretul ca acea loja nu era îndeajuns de mare pentru ca, alături de invitaţi, sa le poată pofti şi pe rudele lor apropiate. Domnul de Glandeves, preceptor la Tuileries, auzind acele cuvinte, trudi toată noaptea şi a doua zi îl anunţa pe rege ca în loja sa încăpea şi familia de Orleans Regele ramase o clipa descumpănit, apoi, neavând încotro făcu pe bucurosul, încântarea familiei de Orleans a fosj nemaipomenita, iar recunoştinţa fata de domnul de Glandeves atât de sincera, încât, de atunci, au nutrit cea mai calda afecţiune fata de el.

Ducesa de Berry a dat în apartamentele sale şi ale copiilor sai, din Palatul Tuileries, un bal măreţ. Cred ca n-am văzut niciodată un bal mai bine organizat ca acela. Locuinţă avea doua etaje. Dar o scara – alta decât cea principala pe care urcai – fusese la fel de frumos decorata ca şi prima. Palierele fuseseră transformate în saloane confortabile, şi cele câteva trepte, care le despărţeau unele de altele, fuseseră de asemenea maniera ascunse sub covoare şi flori, încât acea scara a fost tot timpul cea mai plina de lume, ca nici o alta odaie, caci aveai impresia ca face parte din apartament. In ciuda elegantei, a numeroaselor persoane din lumea mare, ce fuseseră invitate la acel bal, în ciuda ordinei şi a aerului satisfăcut al stăpânei casei, în sufletele tuturor celor adunaţi acolo plutea un fel de spaima, care-i împiedica pe oaspeţi sa fie veseli. Balul a fost urmat de p călătorie la Rosny, despre care mi s-a vorbit în termenii cei mai elogioşi. Dar eu, neluând parte la acea plimbare şi deci nevăzând cu ochii mei cum au decurs lucrurile, nu voi scrie nimic despre ea. As vrea sa p°^ trece sub tăcere şi serbarea care s-a dat la Palatul Regal, dup înapoierea de la Rosny, caci amintirea ei nu mi-e delo plăcută. Regele Carol al X-lea, consimţind să-i însoţească acest bal pe suveranii din Neapole, părea de la sine înţeles serbarea era data în cinstea lor; dar s-a întâmplat cu tot altfel- °u Când am ajuns la Palatul Regal, străzile erau atât d înţesate de lume, încât trasurile abia îşi puteau croi drum prin ac'ea mulţime. Vizitiul meu fusese obligat sa ocolească pe zece străzi alăturate, pentru a putea ajunge la Palat. Odată sosita la portiţa din strada Lycee, a trebuit ca jandarmii, aârzite elveţiene şi alţii sa se alăture oamenilor mei si, cu chiu cu vai, sa croiască un fel de poteca prin care sa pot intra în Palat, smulgându-mă din mijlocul mulţimii care ma înconjura, înăuntru, mulţimea era aproape tot atât de numeroasa ca şi afara. Toţi cei care ceruseră invitaţii, le obţinuseră, aşa încât aghiotanţii regelui împreuna cu cei ai printului şi cu ofiţerii din corpul de garda abia izbuteau sa păstreze un spatiu de câteva picioare în jurul persoanelor regale. Multa vreme ne-a fost imposibil sa circulam. M-am trezit, împinsa de mulţime, în acel spatiu rezervat, unde nu avusesem nici cea mai mica intenţie sa pătrund, gata sa cad peste printul de Salerno1. Ducelui de Blacas, care era de serviciu, şi cu care nu prea eram în raporturi bune, îi fu mila de mine şi ma lua sub protecţia lui, ajutându-mă sa trec prin valurile acelei mulţimi. Am avut atunci prilejul sa examinez îndeaproape fizionomia prinţilor. Regele părea bine dispus, napolitanii erau uluiţi, Delfina, nemulţumită, doamna de Orleans, supărată, Mademoiselle, stânjenita, ducele de Orleans, satisfăcut. Aceasta satisfacţie îmi displăcu, desi n-aş şti sa spun de ce; aveam însa un sentiment de teama, de mâhnire şi simţeam nevoia sa plec cât mai repede. Am ajuns acasă Ia zece seara. Mama, văzându-mă venind atât de devreme, s-a speriat crezând ca mi se mtâmplase ceva. I-am spus ca ţineam foarte mult la familia de Orleans ca sa fiu mulţumită de serata lor şi ca, pentru prima °ara în viaţa mea, eram gata sa cred ca ducele de Orleans Premeditase acest lucru. Felul de a umple saloanele dincolo de CaPacitatea lor de cuprindere, cu toţi oamenii pe care regele nu'i putea suferi, iluminaţia tuturor grădinilor, grija de a tine '„sur ' Le°P°ldprint de Salerno (1790 – 1851), fratele regelui Neapolelui; se rasc cu Maric-Clementinc, fiica lui Francisc l, împăratul Austriei.

Uşile larg deschise mulţimii de afara, într-o vreme în care nepopularitatea regelui nu mai era un secret pentru nimeni apariţia frecventa a ducelui pe terasa Palatului, numai pentru a-i obliga pe oameni sa strige cât mai des: „Trăiască ducele de Orleans!”, toate acestea aveau în ele ceva mai mult decât popular, ceva cam prea strident, care ma deranja, cu atât mai mult cu cât acel bal nu era cadrul nimerit pentru o astfel de propaganda.

Nimănui nu i se păruse extraordinar ca ducele de Orleans îi primise în casa sa pe regii Franţei şi ai Neapolelui şi ca se ocupase de regalii sai oaspeţi. Dar el profitase de acea serbare regala, pentru a o transforma într-o serbare populara care, până la urma, nu întârzie sa dea roade. Acea noapte poate fi considerata ca prima răzmerita a anului 1830, an atât de fertil în astfel de evenimente. Mulţimea admisa fara nici o supraveghere, în grădini şi galerii, sfârşi prin a se înfierbânta, aţâţata de nu stiu ce instigatori la revolta şi deveni atât de turbulenta, încât trebui data afara, cu forţă armata.

Putem trage din asta concluzia, aşa cum am mai spus când fusesem supărată, ca ducele de Orleans premeditase acest lucru? Ai da, şi nu. Sunt convinsa ca nu-şi făcuse un plan anume, în acest sens, dar ca veghea cu grija la popularitatea lui, vrând întotdeauna – după expresia răposatului duce de Berry – sa facă, o figura aparte”.

A doua zi după acest bal, o scrisoare din Chambery îmi aduse la cunoştinţă ca domnul de Boigne se simţea din ce în ce mai rau şi ca medicii începuseră a fi neliniştiţi. II cunoşteam mult prea bine pentru a cuteza sa ma duc să-l vad fara îngăduinţa lui. I-am scris imediat, fara a-l alarma, rugându-l să-mi permită să-i fac o vizita. El îmi răspunse ca fusese foarte bolnav, ca era încă prea slăbit pentru a-mi pu*6^ scrie personal, dar ca se simţea mult mai bine şi ca de îndată ce va putea suporta un drum cu trăsura se va duce la băile din Tarentoise; ca ma ruga să-mi amân vizita după ce se va întoarce de acolo, adică spre sfârşitul lui iulie.

Liniştită de aceasta scrisoare şi de altele care urmai”3' nevrând sa mai ies în lume, la începutul lui iunie m-am ştabi ja tara. Acolo am aflat ca. Domnul de Boigne, pe care-l credeam în convalescenta, murise în 21 ale lunii, în urma unei noi crize a bolii de care suferea de multi ani. Aceasta ultima criza, durând doar câteva ore, toţi m-au asigurat ca nu mai avuseseră când sa ma anunţe. A trebuit să-i cred. Totuşi am regretat nespus de mult ca nu insistasem sa ma duc la Chambery, în luna mai, cu toată opunerea lui.

De câteva luni se petrecea un lucru deosebit de ciudat şi care n-a putut fi explicat niciodată: provinciile noastre din nord erau devorate de incendii. Focurile se înmulţiseră atât de jnult încât era imposibil sa presupui ca era ceva accidental si, de altfel, în majoritatea cazurilor, se vadea clar reaua intenţie. Groaza ajunsese la culme în acele locuri, şi ţăranii vedeau în orice strain un incendiator. Flagelul se întindea din ce în ce, apropiindu-se de Paris. Câţiva ciobani nevinovaţi, câteva fete fura acuzaţi şi convinşi ca ei ar fi dat foc pădurilor. Era clar ca li se făgăduise probabil ceva, ca fuseseră hipnotizaţi, dar de către cine? Lucrul nu s-a descoperit niciodată. Partidele şi-au reproşat, în mod reciproc, ca recurseseră la aceasta manevra criminala pentru a atâta spiritele. Eu, personal, nu pricep în ce scop. Ceea ce e sigur, e ca faptele s-au petrecut aievea şi ca n-au fost explicate niciodată.

Alegerile pentru o noua Camera s-au făcut într-o atmosfera din ce în ce mai ostila guvernului. Cei 221 de deputaţi fuseseră realeşi cu toţii, în aclamaţiile tuturor; deputaţii din alte colegii, care nu mai fuseseră votaţi, fuseseră înlocuiţi de liberali. Neliniştea începuse a-şi croi drum printre membrii guvernului, care aşteptau cu teama noile numiri. Când afla din jurnale de o alegere ce i se părea favorabila, regele felicita oraşul unde avusese loc alegerea, însoţindu-şi laudele de câte un cuvânt măgulitor.

Pe măsură ce alegerile erau cunoscute, zvonul loviturii °e Stat devenea din ce în ce mai alarmant. Ducele de Orleans Se explicase cu Carol al X-lea, într-o lunga discuţie pe care o avuseseră la Rosny, şi regele îl asigurase pe duce – evident, cu 0 falsa francheţe – ca nimic nu-l va determina sa renunţe la nele masuri constituţionale. Numai ca în ciuda tuturor acelor asigurări, în ciuda tuturor încercărilor de a apăra un guvern detestat de toată lumea, în ciuda tuturor neplăcerilor ce se puteau ivi în orice clipa, ducele de Orleans era ferm convins – 1-am auzit spunând lucrul acesta de mai multe ori – ca atâta vreme cât Coroana va respecta Carta nu avea a se teme de nici un pericol. Carta, numai Carta şi nimic altceva decât Carta asta şi numai asta voia tara.

Prelungirea şederii suveranilor napolitani – stabiliţi la Palatul Elisee – începuse a-l deranja pe rege care voia sa părăsească Parisul şi sa se duca la Saint-Cloud. Delfma îşi asuma sarcina de a le cere sa fixeze ziua plecării, sub pretextul ca trebuia sa şi-o fixeze şi ea pe cea în care urma sa plece la bai. Suveranii se simţiră foarte ofensaţi de acest mod de a-i da pe usa afara şi fixară o data foarte apropiata la care urmau sa plece.

Delfma avea totuşi o scuza pentru aceasta lipsa de ospitalitate. Călătoria ei la bai fusese anunţată: nu mai putea da înapoi şi apoi voia sa fie neapărat îndărăt înainte de momentul în care reuniunea Camerelor putea constitui semnalul unor masuri extreme împotriva cărora lupta cu perseverenta. Pare ciudat, dar totuşi aşa e: schimbase rolul cu bărbatul ei. Cu cât el devenise mai violent şi mai exagerat, cu atât devenise ea mai înţeleaptă şi mai moderata.

N-am fost îndeajuns de iniţiată în secretele acestei familii, pentru a afla ce anume dusese la o asemenea schimbare de conduita, dar stiu sigur ca în acea epoca doamna Delfma era împotriva tuturor masurilor acerbe luate de soţul ei. Delfma n-avea nici o încredere în guvernul Polignac; Delfinul, dimpotrivă, n-avea încredere decât în acest guvern. Delfma pleca la bai, după ce-l puse pe rege sa jure ca nu va lua nici o hotărâre importanta în lipsa ei. Ordonanţele din Iulie dovedesc cum şi-a ţinut cuvântul.

Afacerile mele personale, aducându-mă într-o buna dimineaţa la Paris, s-a nimerit sa ma aflu pe strada în momentul în care tunul le vestea parizienilor cucerirea AlgeruluiUfl lung strigat de bucurie răsună în întreg oraşul. M-a frapa impresia generala pe care am remarcat-o. Auzisem de aţâţe Ori acel tun glorios vestind câte ceva care făcea o atât de putina impresie asupra cetăţenilor, chiar când era vorba de lucruri importante, în timpul Imperiului, încât am fost foarte mirata de participarea atât de plina de entuziasm a parizienilor, la acest succes, în fiecare prag de casa sau de prăvălie, oamenii dăduseră navala, iar trecătorii, desi nu se cunoşteau, se opreau pentru a-şi exprima satisfacţia. O asemenea manifestare sa se fi datorat desuetudinii în care căzuseră buletinele oficiale la Ooi, sau mai curând oboselii, după lungile războaie şi revoluţii ale Imperiului, sacrificiilor pe care le făcuse aproape fiecare familie? Nu stiu. Dar mi s-a părut ca bucuria intrării trupelor noastre în Alger a fost mai plina de entuziasm decât atunci când ai noştri au intrat în Viena sau în Berlin.

Regele, vrând sa mulţumească Cerului pentru aceasta izbânda, porunci sa se cânte un Te Deum solemn, la Notre-Dame. Sosind cu toată pompa, Carol al X-lea a fost primit de către arhiepiscopul Parisului, care a ţinut un discurs, reprodus în mod fidel a doua zi, în Monitor; din nefericire, în acel discurs, arhiepiscopul făgăduia regelui ajutorul Sfintei Fecioare pentru cruciada pe care o pregătea atât împotriva necredincioşilor dinlăuntrul tarii, cât şi împotriva celor din Africa. Acest apel al partidului preoţilor către cei din*partidul ultra avu o lunga şi neplăcută urmare, aducând toate spiritele la exasperare. Succesul din Alger, nădejdea de a exploata satisfacţia pe care 6 simţise tara, poate şi dorinţa de a profita de lipsa Delfinei1 care-şi anunţase întoarcerea, determinară Consiliul sa semneze acele nefaste Ordonante2 pe care îndrumătorii oculţi ai regelui le cereau de multa vreme şi pe care Carol al X-lea le dorea şi el, cu toată perseverenta sa uicapatânare. Într-adevăr puteai spune despre el ca „nici n-a

1 Ducesa se dusese la Vichy.

2 E vorba de Ordonanţele din 25 iulie 1830, care erau în număr de patru şi anume:

Suprimarea libertăţii presei;

Dizolvarea Camerei, care încă nici nu apucase sa fie convocata; O noua lege electorala şi modificarea dreptului de amendament; 0 Convocarea colegiilor electorale în 6 şi 18 octombrie şi a Camerelor, în 28

10nibrie.

Învăţat nimic, dar nici n-a uitat nimic”. Mi s-a povestit ca U ultimul Consiliu, ţinut duminica, acele hârtii funeste, despre care se discutase miercuri, daca sa mai fie ţinute sau daca sa li se dea drumul, se aflau pe masa. Dar când sa le semneze toate mâinile celor de fata parca paralizaseră, în sfârşit, regele îşi depuse iscălitura. Impacientat de ezitările miniştrilor sai ieşi din cabinet. Atunci Polignac, care a avut întotdeauna ma; multa inima decât minte, lua pana şi se iscăli, sub numele regelui.

— Acum, domnilor, le spuse el miniştrilor, iscălitura regelui a fost legalizata. A dumneavoastră nu mai e necesara Daca vreţi sa semnaţi, semnaţi, daca nu, nu! In ce ma priveşte eu îmi asum răspunderea actelor mele!

După aceste vorbe toţi miniştrii se înghesuiră sa semneze.

Iezuiţii se arătară mai fericiţi ca niciodată. Consiliul regelui îşi manifesta satisfacţia, iar domnul Rubichon îi arata domnului Greffulhe însuşi textul Ordonanţelor, fara a izbuti totuşi să-l convingă. Lucrul i se părea atât de extravagant, încât îi era peste putinţă sa creadă, cu atât mai mult cu cât nimic nu anunţase masurile luate pentru a susţine răzmerita la care visa guvernul.

Domnul de Rothschild, mare bancher, încrezându-se în guvern, se dusese chiar în aceeaşi dumineca să-l întrebe pe domnul de Peyronnet ce trebuia sa creadă despre zvonurile care circulau în legătură cu Ordonanţele. Ministrul îşi exprima mirarea ca un om atât de înţelept putea da crezare unor astfel de zvonuri. Numai cei de rea-credinţa le puteau răspândi.

— În concluzie, adăugase el, vrei o dovada materiala ca aceste zvonuri sunt false? Poftim, priveşte!

Ai-i arata biroul sau plin de plicuri sigilate prin care urma sa convoace deputaţii la şedinţa regala de deschidere^ sesiunii. Majoritatea, într-adevăr, fuseseră expediate chiar i acea zi. Pârasindu-l pe Rothschild, Peyronnet se duse la Sain -Cloud unde semna Ordonanţele. Rothschild se duse sa ia mas la doamna Thuret unde fusese invitat tot corpul diplomatl ' vizita pe care i-o făcuse ministrului de interne şi plicurile sigilate, văzute pe biroul lui, constituiră noutăţile discutate la acea masa, liniştind toate spiritele. La plecare, câţiva dintre musafiri trecură pe la mine şi-rni povestiră ce aflaseră. Monitorul de a doua zi cuprindea Ordonanţele. Rothschild n. a fost singurul care s-a păcălit. Domnul de Champagny, care ţinea locul de secretar de Stat la ministerul de război în absenta generalului Bourmont, se afla la tara. aşa ca nu primi Rânitorul decât marţi seara şi nu putu ajunge la Paris decât miercuri. Frecându-şi mâinile de bucurie, Delfinul striga fericit:

— Secretul a fost atât de bine păstrat încât Champagny nu 1-a aflat decât din Monitor!

Ducele de Raguse, sortit, în petto, sa susţină acele masuri de nesusţinut, nu afla nici el nimic. Domnul de Polignac se întrecuse pe sine în ceea ce privea neghiobia de care dăduse dovada în aceasta împrejurare. Mai toţi şefii din garda regala erau plecaţi în concediu la fel ca şi autorităţile militare din Paris; iar trei din regimentele de garda fuseseră trimise în Normandia, cu ocazia tulburărilor iscate din pricina incendiilor despre care v-am vorbit. Fara sa tina seama de nimic, Polignac se aruncase cu capul înainte, cum îi era obiceiul, fara teama, dar şi fara judecata. Fapt e ca în sminteala lor, şi trăind sub influenta propriului lor partid, nici regele şi nici primul sau ministru nu văzuseră urmările şi nu se înarmaseră ca pentru o lupta serioasa de care ar fi trebuit sa se teama. Aceasta ar fi explicaţia si, poate, scuza purtării lor uşuratice. Prin masurile pe care le adoptaseră îşi închipuiau ca răspund intereselor Franţei şi se consolau cu ideea de a fi susţinuţi, în acea „pioasa întreprindere”, de o mare parte a ţării, fata de care un pumn de răzvrătiţi, ce se opuneau, n-ar fi cutezat să-şi arate resentimentele.

Vai! S-a dovedit ca nu era vorba de un pumn de, 2vratiti, ci de întreaga tara. Spun „întreaga tara”, fiindcă la Ceput, nici un glas, nici măcar al vreunuia dintre cei care

^u urmat pe Carol al X-lea la Cherbourg, n-a cutezat sa se

1Ce împotriva demersurilor care 1-au azvârlit în prăpastie şi niciodată un suveran n-a fost copleşit de un asentiment deplin, cum a fost el copleşit de asentimentul poporului