Capitolul XXI Martie 1814 şi iulie 1830.

— Ducesa de Berry.         — Ducele de Ragus afla de lovitura de Stat.         — Aspectul străzilor.         — Reacţia poporului Atitudinea ciudata a lui Polignac.         — Agitaţia oraşului.         — Muncitorii.

N-am jucat nici un rol în memorabilele zile din Iuiie 1830. N-am fost frământata de nici o patima. aşa ca voi relata simplu doar ceea ce am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele. Nădăjduiesc sa am puterea de a fi cât mai imparţială. Uneori am regretat ca n-am descris şi evenimentele din martie 18142. ai atunci, ca şi în 1830, am fost tot o simpla spectatoare, dar bine plasata, datorita relaţiilor mele amicale cu cei mai multi dintre actorii acelor mari drame. Dar, în 1814, fie ca eram prea tânără, fie ca faptul se datora atmosferei în care fusesem crescuta, aveam mult mai mult entuziasm decât în 1830, şi un cu totul alt fel de a privi lucrurile, în 1830, dimpotrivă, m-am trezit la mijloc, între doua partide, ţinând – cu inima – la unul, cu judecata, la celalalt şi nutrind aceeaşi afecţiune fata de amândouă. Un lucru ce m-a izbit în mod deosebit, în acele zile, 1-a constituit faptul ca în timpul primelor trei zile, atât în 1814 cât şi în 1830, au dominat sentimentele înalte, loialitatea, dezinteresul,

1 Carol al X-lea s-a născut la Vcrsailles în 1757 şi a murit în 1836. A domnit între 1824 şi 1830. A fost nepotul lui Ludovic al XV-lca şi fratele lui Ludovic al XVI-lea şi al lui Ludovic al XVIII-lca. În 1789, când a emigrat, era conte de Artois. Devenit rege şi alcgându-si-l ca prim-ministru pe Villclc, poporul nu 1-a 1Iia' simpatizat. Nici victoria de la Navarin, nici guvernul Martignac (ales în 1828) nu l-3” mai ajutat să-şi recapete popularitatea. Camera, refuzând sa recunoască ace catastrofal guvern al lui Polignac, a fost dizolvata, dar noile alegeri au favoriz3 opoziţia, în ciuda succesului expediţiei din Alger (4 iulie), Ordonanţele pe care W ^ dat în 25 iulie 1830, privind dizolvarea Camerei, modificarea Cartei şi suprin>ar libertăţii presei, au provocat revoluţia din 1830 şi au dus la abdicarea acestui rege de dispreţuit de poporul sau. tn

2 Socotim necesar sa amintim ca, în momentul când scria aceste r^n r^tj. Iulie 1832, doamna de Boignc încă nu concepuse planul de a lăsa Memoriile „c A început sa le aştearnă pe hârtie abia peste trei ani, adică în 1835 (n. ed. /'„/

Jragostea fata de patrie, începând din cea de a patra zi, atirnile> ambiţia, interesele personale au reuşit sa se impună

; sa distrugă în douăzeci şi patru de ore tot ceea ce până tunci făcuse sa bata cele mai alese inimi. Egoismul câtorva n<jivizi a transformat generozitatea maselor în ura şi furie.

A ceasta e singura asemănare dintre cele doua catastrofe. Nici actorii, nici scenele, nici rezultatele nu se aseamănă în căderea atât de rapida a celor doua guverne sinucigaşe.

Luni 26 iulie 1830, ma aflam cu familia mea, la Paris, unde ne aranjam o locuinţă, în strada d'Anjou. Tocmai discutam cu nişte lucrători, când cineva veni sa ma anunţe ca mareşalul duce de. Raguse ma aştepta, cu noaptea în cap, în cabinetul meu.

— Ei bine, îmi spuse, am făcut o treaba grozava!

Am crezut ca glumeşte, referindu-se la lucrătorii mei. 1-am răspuns şi eu tot printr-o gluma, schimbând câteva fraze; mi-am dat însa foarte repede seama ca era vorba de o greşeală, mai ales ca oaspetele meu avea chipul schimbat. Apoi mi-a vorbit despre Ordonanţele acelea smintite. Mi-a istorisit cum a aflat vestea, la zece noaptea, de la unul din aghiotanţii sai cu care se întâlnise la curtea Palatului Saint-Cloud, un ofiţer care tocmai sosise de la Paris şi care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Mirat, dar neîncrezător, mareşalul trimisese la Statul Major sa i se aducă un Monitor; dar nici ei încă nu-l primiseră. Atunci îi scrise ducelui de Duras ca sa i-l ceara pe al sau. Acesta i-a răspuns ca nu sosise decât un singur exemplar la Saint-Cloud, ca regele, după ce-l primise, îl trimisese – fara să-l deschidă – ducesei de Berry. Mareşalul aflase mai apoi ca ducesa adusese acel Monitor îndărăt regelui, care tocmai se pregătea sa se urce în trăsură, ca °amna de Berry, aproape ca îngenunchease în fata lui şi că-i Sărutase, mâinile spunând: ~ In sfârşit, abia acum domniţi cu adevărat! Fiul meu va

°reaza Coroana, iar mama sa va mulţumeşte pentru acest Regele o îmbrăţişase cu căldură, pusese gazeta buzunar şi plecase la Rambouillet, fara sa sufle o celorlalţi. La Saint-Cloud, nimeni nu ştia ce se întâmpla* decât din zvonurile care circulau prin Paris. Mareşalul Raguse, foarte necăjit, se dusese în strada Surene, la sau, domnul de Fagel, ministrul Olandei la Paris, şi-i ^, us împrumut Monitorul. După ce-l isprăvise de citit, venise u mine.

Intru în aceste amănunte pentru ca mi se pare curioasa nepăsarea fata de omul care era sortit, în petto, sa susţină acea lovitura de Stat. După ce mi-a istorisit aceste lucruri mareşalul a adăugat:

— Sunt pierduţi! Oamenii ăştia nu cunosc nici tara, nici timpurile! Trăiesc în afara lumii şi a secolului! Târăsc pretutindeni după ei aceasta ignoranta, iar daca încerci sa le deschizi ochii, să-i lămureşti, îţi bati gura degeaba!

Am continuat sa ne lamentam, sa ne temem, sa ne speriem, sa prevedem diverse nenorociri. Numai ca prevederile noastre erau mult prea departe de realitate. Mareşalul îşi lua rămas bun, făgăduind sa treacă pe la mine, sâmbăta viitoare. Dar nu 1-am mai văzut.

Ieşind la plimbare, ca de obicei, am fost izbita de chipurile oamenilor pe care se putea citi un fel de curiozitate sumbra. Cei care se cunoşteau se opreau sa stea de vorba. Alţii se întrebau doar din priviri, trecând mai departe. Daca vedeai un chip calm, îţi spuneai: „Asta încă nu ştie nimic!” A doua zi, când toată lumea a aflat, n-am mai văzut fete indiferente. Seara, m-am întâlnit cu câteva persoane din opoziţie care – dezolate – se pierdeau în tot soiul de presupuneri. Ambasadorul Rusiei, foarte iritat, ne-a spus ca se întâlnise cu contele Appony, care ieşise din cabinetul lui Polignac, foarte satisfăcut şi care se ducea sa expedieze, la Viena, vestea „cea mare”. Pozzo nu-i împărtăşi bucuria. Intra şi el, la rându-i, în cabinetul lui Polignac, unde-l găsi pe prim-ministru foarte calm şi încântat de el însuşi, repetând ca era mai constituţional decât însuşi regele. După el, totul mergea de minune; nu pricepea ce anume ar putea da naştere la nemulţumire, aşa ca încheie spunând: r

— Fii liniştit, domnule ambasador, Franţa e ccepte orice lucru cu care o va binecuvânta regele! 68^^ Sa Seara, câţiva trecători aruncară cu pietre în t -goala a lui Polignac, îl răniră uşor pe vizitiu, dar noroTca acesta apuca sa ajungă repede acasă şi sa ferece poarta. Cei care-l urmăreau se risipiră. Polignac crezu ca norii se -jjjprastiasera. Duminica seara, după ce Ordonanţele fuseseră semnate şi începuseră a fi tipărite în Monitor, Polignac -înconjurat de cei pe care socotea ca se putea baza – începu sa analizeze discursul ce trebuia ţinut de rege, la deschiderea Camerelor. Timp de o ora şi jumătate comenta fiecare cuvânt, acceptând sau respingând observaţiile celor din jur, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai serios şi mai important din lume. Nu pot pricepe cum, într-o asemenea conjunctura, omul asupra căruia apasă o atât de mare răspundere putea sa dea dovada de atâta sânge rece, sau mai curând de atâta imbecilitate, jucând o astfel de comedie.

Marţi 27, am aflat de la vreo treizeci de muncitori de diverse profesii, care lucrau la mine acasă şi veneau din diverse cartiere, ca în oraş începuse agitaţia. Am discutat cu ei, dar toţi mi-au vorbit cu atâta înţelepciune, invocând argumente bazate pe nişte raţionamente atât de logice şi de pline de bun-simţ, încât am rămas uimita. De altfel, nu ma pot abţine sa nu consemnez aici o remarca făcută în acea epoca, îmi aranjasem o casa în 1820, aşa ca în 1830 apelasem la aceiaşi muncitori. Dar în decurs de zece ani apăruse o diferenţă frapanta atât în ceea ce privea vestimentaţia cât şi gusturile, obiceiurile şi mai ales limbajul acelor oameni ce Păreau sa nu mai aparţină aceleiaşi clase sociale. Ma uimeau inteligenta şi politeţea lor, felul în care se preocupau de tot ce era nou în meseria lor. Daca cei care ne cârmuiau ar fi avut măcar jumătate din prevederea, din inteligenta, din prudenta S^din înţelepciunea acelor oameni simpli, Carol al X-lea poate ^ ar fi continuat sa stea liniştit pe tronul lui din Tuileries. Aci ma vad obligata sa recunosc ca o astfel de populaţie e cu ePutinta de exploatat în folosul unei caste privilegiate.