Capitolul XIX Prima zi a anului 1830.

— Aedinta regala de la Luvru.         — Regelui îi cade pălăria.         — Ducele de Orleans i-o ridica.         — Testamentul ducelui de Bourbon.         — Expediţia din Africa.         — O vorba a domnului de Bourmont.         — Regele şi amiralul Duperre.         — Călătoria Delfinului Ia Toulon.         — Domnii de Chantelauze şi Capelle intra în guvern.

Prima zi a anului 1830 s-a remarcat prin discursul nunţiului papal, ţinut regelui, în care părea să-i dea sfaturi privind o politica ultramontana, discurs care a fost foarte bine primit de majestatea sa, dovada răspunsul pe care i 1-a dat. Aceasta împrejurare reînnoi zvonul care circulase mai înainte ca acel nunţiu – Lambruschini1 – asistat de cardinalul Laţii, îi smulsese lui Carol al X-lea – cu autorizaţia Papei – unele jurăminte sacre.

În întâi ianuarie, Curtea regala, în frunte cu preşedintele ei, domnul Seguier2, se prezenta la doamna Delfina. Domnul Seguier tocmai începuse a-i adresa felicitările de rigoare, când iată ea îi taie vorba, spunându-i cu cea mai mare trufie:

— Treci, domnule, peste asta!

Cele doua întâmplări făcură senzaţie şi dădură prilej la nenumărate comentarii. Sa respingi, cu atâta duritate, magistratura tarii şi sa primeşti, cu atâta bunăvoinţă, nişte sfaturi antinaţionale, erau doua greşeli foarte grave. Dar cum peste ele s-au suprapus alte evenimente, lumea le-a uitat destul de repede.

Iarna era foarte aspra şi poporul suferea cumplit şi de frig şi de foame. Mila publica încerca sa facă ceva pentru a-i mai uşura suferinţele. S-a propus sa se dea un bal la Opera, cu Un ludovic biletul, apelând astfel la cei bogaţi pentru a-i ajuta Pe cei saraci. Doamnele de la Curte şi din oraş se ocupară de aceasta opera de binefacere, care izbuti pe deplin şi de pe urma căreia se aduna o suma considerabila. Cei din palatul Q Lodovico Lambruschini (1776 – 1854), episcop de Sabine, arhiepiscop de va, nunţiu papal la Paris, în 1831 ajunge cardinal, iar în 1836, ministru. Gc ^ Antoine-Jean baron de Seguier (1768 – 1848), substitutul procurorului 'n Parlamentul din Paris. Mai târziu, ajunge consilier de Stat şi pair al Franţei.

L Tuileries contribuiră primii, dar nimeni nu apăru în loja ce le fusese rezervata. Loja celor de la Palatul Regal, dimpotrivă era ocupata de toată familia de Orleans. Ducele de Orleans s j fiul sau coborâseră în sala de bal. Ducele de Chartres dansa o mulţime de contradansuri. Aceasta condescendenta avu un mare succes şi scoase şi mai mult în relief pustietatea lojei regale, singura care rămăsese goala, în toată sala. Compor-tându-se astfel, cei din familia de Orleans se bucurară de o popularitate pe care cei din familia regala şi-o doreau din tot sufletul.

În general, nu sunt curioasa sa vad ceremoniile unde se înghesuie prea multa lume, dar împrejurările făcuseră ca deschiderea sesiunii sa fie atât de importanta, încât am ţinut sa asist neapărat la şedinţa regala. S-a ţinut la Luvru, şi amănuntele din acea dimineaţă mi-au rămas şi acum vii, în memorie.

Ducesa de Duras, despre care v-am vorbit adesea, se prăpădise, după ce toată viaţa se văitase ca nu se simţea bine, fapt care-i atrăsese porecla de „bolnava închipuita” şi-l determinase pe soţul ei sa i se facă lehamite de ea. După moartea ei, domnul de Duras se însurase a doua oara cu un fel de elvetiano-anglo-portugheza, trăgându-se din nu stiu ce familie, dar care – având o avere foarte mare – îşi cumpărase titlul de ducesa. Ea e cea care, la câteva săptămâni după ce s-a măritat, i-a strigat cu naivitate, soţului ei:

— Ah, dragul meu, nu-ţi poţi da seama ce înseamnă sa fii mai deştept decât nevasta ta!

Sigur ca prima lui sotie nu-l obişnuise cu astfel de răsfăţuri. Ma aflam deci aşezată alături de aceasta noua nevasta a ducelui de Duras, în ziua în care Carol al X-lea vorbea în public pentru ultima oara. Nu mi-am putut reprima o mişcare de teama, când regele a rostit unele cuvinte ameninţătoare, pe care le-am uitat, dar care anunţau că-şi v^ susţine guvernul, împotriva Camerelor. Doamna de Duras m& întreba ce aveam.

— Vai, doamna, n-aţi înţeles ca regele declara râzbo tarii? Dar nu pentru tara ma tem eu!

După cinci minute, în timp ce ne pregăteam sa plecam, ea îmi spuse:

— N-aţi înţeles bine, doamna! Ducele (asa îi spunea ea soţului ei), ducele mi-a spus de dimineaţă ca a citit discursul regelui, ca i s-a părut minunat şi ca va închide toate gurile celor care striga împotriva guvernului.

— Cu atât mai bine, doamna.

Nu amintesc acest dialog ca sa redau întocmai cuvintele interlocutoarei mele, ci ca sa arat care era atmosfera din palatul Tuileries. Domnul de Duras era, în acel moment, primul gentilom al camerei de serviciu, iar sotia sa locuia cu el, în Palat. Regele Carol al X-lea se purta desăvârşit într-un salon şi avea o ţinută nobila la Curte, dar, în public, n-avea nici un fel de demnitate. Fratele sau, Ludovic al XVIII-lea, în ciuda trupului sau diform, reuşea sa para mai demn ca el.

Carol al X-lea avea o voce care-ţi zgâria urechile, prea putin sonora, nu pronunţa clar cuvintele şi citea prost discursurile. Gratia lui obişnuită îl părăsea în astfel de ocazii. Când, în ziua aceea, rosti acea fraza ameninţătoare, vru sa ridice capul într-un mod cât mai impunător, în vreme ce întorcea pagina. Dar aceasta treaba făcu să-i alunece pălăria de pe cap, iar diamantele grele cu care era împodobita o făcură sa cada cu zgomot, la picioarele ducelui de Orleans. Acesta se apleca, o ridica de jos şi o tinu în braţe până la sfârşitul discursului. Toată lumea comenta în fel şi chip acest fapt. Seara, la Palatul Regal, am vorbit despre acest lucru. Ducesa de Orleans ma apuca de brat şi-mi şopti:

— O, draga mea, taci, te rog… Nu-i aşa ca toată lumea a observat? Mai ales Delfina… Nici n-am mai cutezat sa ma uit 111 ochii ei. Sunt sigura ca e foarte supărată… Trag nădejde ca nu va mai aduce vorba despre aceasta întâmplare…

Mademoiselle adăugă:

— Numai de n-ar apuca gazetele sa facă tot felul de c°mentarii nelalocul lor!

Am fost cu atât mai impresionaţi de acea întâmplare cu tot-Peste câteva zile, în 6 ianuarie, adică de Boboteaza, când

1 Ponţii s-au strâns laolaltă, conform obiceiului, pentru a gusta din prăjitură făcută în cinstea regelui, bobul ascuns în Ca se nimeri sa fie în bucata ducelui de Orleans, fapt care o fâClJ pe Delfina sa se bosumfle.

Lua astfel naştere un fel de superstiţie, care se răspândi în întreaga tara; până şi cei care nu doreau îndepărtarea de la tron a ramurei vârstnice, văzând încurcătura deplorabila în care se vâra, cu atâta inconştientă, nu se putură abţine sa nu strige:

— Dar oamenii ăştia chiar nu vad ca procedând astfel netezesc drumul către tron celor din familia de Orleans?

Trebuie sa spunem totuşi ca daca vechile accese de trufie o mai apucau din când în când pe Delfina, sincera prietenie, pe care o nutrea fata de doamna de Orleans, o făcuse să-şi schimbe simţitor comportarea.

În vremea asta, ducele de Bourbon continua sa duca aceeaşi viaţa trista şi dezordonata dintotdeauna. Îmbătrânind căzuse sub dominaţia unei creaturi pe care o adusese în Anglia şi o măritase cu un ofiţer din suita lui care – se spune -crezuse ca se însoară cu fata din flori a printului şi nu cu amanta lui. Astfel, doamna de Feucheres1 deveni stăpâna absoluta la Chantilly şi la Palais-Bourbon. O alunga pe contesa de Reuilly, fata ducelui de Bourbon, şi-şi exercita asupra tuturor celor din jur domnia sa despotica. Imensa avere a printului era la dispoziţia sa. Domnii de Rohan-Guemene, verii lui primari, erau moştenitorii cei mai apropiaţi. Familia de Orleans venea după ei. Era însa de dorit ca bunurile ramurei de Conde sa rămână în familia de Bourbon; pentru asta, ducele de Bourbon ar fi trebuit sa adopte copilul din familia de Orleans al cărui nas era, dându-i şi numele şi averea sa. Palatul Regal se străduia din răsputeri să-l determin6 pe print sa facă acest lucru, împreuna cu toată familia regala, dar nu avea nici un alt mijloc pentru a reuşi, decât influenta doamnei de Feucheres, singura de care asculta bătrânul prW1 Doamna puse însa, ca prima condiţie, pentru bunele sale ofic11'

1 Sophie Daw, baroana de Feucheres (1795 – 1840); în 1822, soţul ei dândj>J^ în sfârşit, scama ca era amanta ducelui de Bourbon, se despărţi de ea. Scandau asemenea proporţii, încât baroana fu obligata sa plece de la Curte.

L fie primita la Curte. Lucrul părea imposibil, având în vedere severitatea Delfinei, în privinţa etichetei. Dar chiar de la primele cuvinte pe care ducesa de Orleans cuteza sa le rostească, Delfina spuse:

— Sigur, verişoară! Sunt supărată pe ducele de Bourbon ca ne obliga sa recurgem la aceasta persoana pentru a-l hotărî sa facă un lucru just, convenabil atât pentru el, cât şi pentru voi dar, daca din nenorocire aşa stau lucrurile, nu mai trebuie sa ezitam, aşa ca voi vorbi cu regele.

Doamna Feucheres a fost prezentata la Curte; Delfina s-a purtat frumos cu ea, şi testamentul a fost semnat. Se pare ca Delfin^ dorea şi ea ca palatul Chantilly sa rămână în mâinile Bourbonilor, şi ca numele de Conde sa se perpetueze în familie. Dar nu e mai putin adevărat ca – cu aceasta ocazie -s-a arătat foarte buna şi îngăduitoare cu prinţii de Orleans.

Regele continua sa vorbească despre „voinţa sa imuabila”; deputaţii se reîntoarseră în provinciile lor pentru a pregăti noi alegeri ce păreau inevitabile. Expediţia din Alger, odată aprobata de guvern, începură pregătirile, cu un zel atât de plin de entuziasm, încât soldaţii fura gata de plecare în şase săptămâni şi nu într-un an, cât ceruseră păsuire, la început. Aceasta campanie africana devenise speranţa celor mai înflăcăraţi din partidul ultra. Generalul Bertier de Sauvigny spuse, urcându-se în trăsura:

— Ne ducem sa ne încăierăm cu Dey; dar adevăratul război va fi abia la întoarcere!

E demn de admirat faptul ca trăgea nădejde sa aducă îndărăt o armata destul de devotata pentru a mai fi dispusa sa susţină absolutismul.

S-a spus ca, daca domnul de Bourmont ar fi fost în Franţa, ar fi împiedicat Ordonanţele din Iulie. Eu cred, dimpotrivă, ca le-ar fi susţinut şi mai aprig decât ceilalţi, îmi aduc aminte, în legătură cu el, de o întâmplare, care nu-mi n§aduie sa ma îndoiesc nici o secunda despre caracterul lui.

Cum domnul de Glandeves, preceptor la Tuileries, care, u~' prea înghiţea pe Polignac, era în relaţii familiare cu de Bourmont, în ajunul plecării acestuia din urma.

— Se la el în vizita, îl întreba:

— Nu eşti neliniştit, din pricina situaţiei în care laşi tar şi nu te temi de ce s-ar putea întâmpla în absenta dumitale?

— Ba da, sunt neliniştit pentru ca n-am destula încreder în fermitatea guvernului nostru. Nu e destul de abil, nu e unit şi n-are voinţa; caci vezi, dragul meu Glandeves, ca sa pu-vasul pe valuri, fara scurtături şi fara pericole, nu trebuie sa te foloseşti decât de un singur verb format din şapte litere: cuteza. La asta se reduce toată politica în momentul de fata

— Departe de a fi partizanul doctrinei dumitale, mărturisesc ca sunt foarte speriat de a te vedea punând-o în practica îi spuse Glandeves.

Domnul de Bourmont nu-i răspunse decât printr-un surâs plin de încredere. Cred ca a fost pentru ultima oara când 1-a mai văzut Glandeves.

Comanda escadrei i se propusese amiralului Roussin dar acesta o refuza. Nu se prea împaca cu Bourmont, şi apoi era convins ca pregătirile nu vor fi gata înainte de a începe anotimpul ploilor. Amiralul Duperre nu consimţi să-şi asume aceasta răspundere, decât după o lunga ezitare, în ajunul plecării sale, Duperre ceru o audienta regelui. După ce trecu în revista toate dificultăţile debarcării, toate piedicile pe care le prezenta coasta şi marea care o scalda, pentru a putea depune o parte din armata şi muniţii pe uscat – lucru ce s-a şi petrecut nu peste multe zile, şi care a compromis salvarea trupelor debarcate mai înainte, lipsindu-le de muniţii -amiralul adăugă:

— Sire, ma supun poruncii majestăţii voastre şi-mi asum aceasta periculoasa sarcina, îmi voi pune în joc toată grija, toată îndemânarea, chiar şi viaţa daca va fi nevoie; cu alte cuvinte, voi face tot ce va fi omeneşte posibil pentru a reusi-Dar declar aici, în fata regelui, de fata cu toată lumea, ca nu garantez de succes şi ca n-aş vrea sa fiu considerat drept un fricos, care socoate aceasta acţiune o fapta mult prea îndrăzneaţă.

— Du-te liniştit, amirale, şi fa cum crezi ca va fi ^ bine, iar daca succesul nu va fi pe măsură speranţe^ dumitale, nu te voi tine de rau nici o secunda. N-ai grija, nu V0m abandona; de îndată ce te vei îmbarca, Polignac şi cu. Fljne o sa rostim zilnic câte o rugăciune pentru reuşita durnitale!

Duperre, bătrân lup de mare, care prefera o gura de aer proaspăt, venit din larg, oricăror rugăciuni, ramase foarte încurcat de ajutorul care i se oferea; se înclina în fata regelui, jesi din cabinet şi se duse sa istorisească discuţia sa cu regele persoanei de la care am aflat-o eu.

În vremea asta, bietul meu prieten Rigny se plictisea de moarte, în Mediterana. Îmi mărturisise, mai apoi, ca expediţia din Alger îl făcuse sa regrete amarnic probitatea de care dăduse dovada, refuzând ministerul marinei. Rigny era cel mai tânăr şi mai cutezător amiral al nostru. Nu neg ca era ambiţios şi că-i plăcea gloria care-l stimula sa întreprindă fapte dintre cele mai îndrăzneţe. L-am auzit adesea spunând ca n-ar putea muri liniştit înainte de a vedea steagul nostru fluturând la Mahon şi la Porto-Ferrajo. Din păcate, steagul nostru nu mai flutura pe niciunul din zidurile acestor oraşe, din pricina ca un medic nepriceput i-a venit de hac bietului amiral Rigny, vârându-l în mormânt înainte de a împlini cincizeci de ani.

Delfinul pomi spre Toulon ca sa asiste la plecarea flotei; statu foarte putin şi displăcu tuturor, în plus, călătoria lui mai avea şi alt scop: trebuia să-l atragă de partea sa pe domnul de Chantelauze1; aşa ca Delfinul se îndrepta spre Grenoble pentru a-şi îndeplini aceasta sarcina. Nu stiu ce anume i-o fi inspirat o atât de mare încredere în domnul de Chantelauze, om complet ignorat de public, dar Delfinul îi °feri ministerul justiţiei pe care, până la urma, Chantelauze îl accepta. Regele primi, în sfârşit, demisia pe care domnul de ^ourvoisier tot încerca sa şi-o dea şi nu putea. După trei zile, apăru o ordonanţă prin care guvernul era, în parte, schimbat., Ornnul de Courvoisier, cel mai moderat din guvern, a fost °cuit de domnul de Chantelauze – pe care nu-l cunoştea <jjn Jean-Claude de Chantelauze (1787 – 1859), prim-presedinte al Parlamentului Co, renoble, apoi ministru; fiind semnatarul Ordonanţelor din Iulie, a fost aan”iat la închisoare pe viaţă.

Nimeni – aşa cum fusese înlocuit de curând domnul de La Bourdonnaye, de domnul de la Peyronnet. Cred ca, daca regele ar fi căutat anume, în întreaga Franţa, un om care sa facă maj mult rau Coroanei decât Peyronnet, poate ca n-ar fi găsit. A.u mai vârât în guvern şi pe un oarecare domn Capelle', cunoscut pentru intrigile sale. Fusese ministrul „prinţesei Eliza”, cum [se mai spunea doamnei Bacciochi2, pe vremea când domnea în Toscana.

Monsieur se folosea de el în alegeri, pentru partidul ultra si, cum era socotit un om abil, îl vârâse în guvern. Dar sa te ferească Dumnezeu de abilitatea intrigantului.

Tara era foarte supărată, foarte iritata, ba chiar exasperata; deputaţi, votând împotriva guvernului Polignac n-aveau decât sa se prezinte în fata alegătorilor pentru a fi aleşi. Sunt convinsa ca atunci nici alegătorii, nici deputaţii nu se gândeau încă sa răstoarne tronul, ci doar guvernul.