Capitolul XII Ambasadorul Austriei refuza sa recunoască titlurile mareşalilor imperiului.

Cerc la rege.         — Naşterea Jeannei de Osmond.

Curtea din Viena n-a consimţit niciodată sa recunoască lurile – germane sau italiene – pe care Napoleon le dăduse „Seralilor sai. La rândul ei, Curtea Franţei nu voia sa le dea runca sa renunţe la ele. Aceasta problema a rămas zolvata de cele doua guverne, fara ca cei în cauza sa se Poat* amesteca.

Începând din 1814, ambasadorul Austriei, baronul de Vincent, ascunsese aceasta situaţie ca sa evite orice tracasare. Era necăsătorit, aşa ca nu dădea recepţii; amabilităţile sale se mărgineau doar la dineuri, îi invita prin viu grai, pe cutare mareşal sau duce, fara a-i mai adaugă şi titlurile. ai când aştepta câte un astfel de personaj, avea grija sa stea cât mai aproape de usa pentru ca valetul de camera sa nu mai aibă când să-l anunţe pe musafir. Lucrul se petrecea cu atâta naturaleţe, încât aceasta manevra i-a reuşit ani în sir fara ca cineva sa bage de seama. Când a venit însa, în locul lui contele Appony, lucrurile s-au schimbat. Acesta voia sa aibă casa deschisa şi sa debuteze printr-o recepţie răsunătoare. aşa ca au fost trimise numeroase invitaţii mareşalului Soult, mareşalului Oudinot, mareşalului Marmont şi multor altora. Nimeni nu s-a formalizat, şi toţi cei invitaţi s-au dus. Dar soţiile lor aveau obiceiul sa poarte titlurile pe care le căpătaseră bărbaţii lor. Toată lumea a băgat atunci de seama ca în timp ce valeţii de camera le anunţau pe ducesa de Dalmatie sau de Reggio, alti valeţi le anunţau pe maresala de Soult sau pe maresala Oudinot. Lucrul a devenit şi mai penibil, când ducesele de Massa şi de Istria au fost anunţate cu titlurile de doamne de Regnier şi de Bessieres. Era necesara o explicaţie, mai ales ca anunţurile valeţilor începuseră a fi urmate de strigate generale de reprobare. Toţi militarii dezertară, în masa, din saloanele ambasadei. Persoanele ultraregaliste se arătară profund jignite de acea încurcătură, cu atât mai mult cu cât ar fi fost foarte uşor de evitat tot acel război. Dar contele Appony nu era câtuşi de putin dibaci, iar baronul Damas, pe atunci ministru al afacerilor externe, la fel de mărginit ca majoritatea emigranţilor, nu pricepea de ce acea serata iscase atâta nemulţumire.

Carol al X-lea, care nu se socotea deloc jignit, ceru ca toţi curtenii ataşaţi lui sa nu părăsească ambasada. Ludovic a XVIII-lea n-ar fi îndurat acest afront politic. De altfel l timpul domniei sale, Curtea din Viena n-ar fi cutezat sa facă u^ astfel de lucru. După ce nobilimea noastră a strigat până n ^ mai putut ca austriecii împărţiseră societatea în doua şi du” ce s-au certat între ei, ca la usa cortului, contesa Appony a continuat sa dea baluri strălucite şi dineuri elegante la care invita lumea cea mai aleasa din Paris. Totuşi ambasadorul se făcuse de poveste prin stângăcia şi prin lipsa sa de tact. Multi oameni de vaza n-au mai vrut să-i calce pragul, şi numai pentru ca ştiau ca regelui nu-i face placere se abţineau să-şi manifeste nemulţumirea.

De altfel, s-a spus şi s-a răspuns ca lista civila era înglodata în datorii, la moartea lui Ludovic al XVIII-lea, şi ca toată lumea îşi pusese nădejdea în Carol al X-lea sa acopere deficitul; Villele, atât de zelos în privinţa legii de trei la suta, se părea ca izbutise un aranjament cu Banca Rothschild; dar, până la urma, s-a dovedit ca vorbele acestea fuseseră scornite de opoziţie.

Între timp, doamna Delfina, vrând sa mai înveselească lumea de la Curte – o data ce doliul după Ludovic al XVIII-lea lua sfârşit – îl convinse Carol al X-lea sa dea câteva spectacole. Regele îşi anunţa curtenii ca va da câte unul în fiece săptămână. Dar şi povestea asta dura ca toate celelalte, adică de joi până mai apoi. Caci regele se plictisi, iar Delfinul se plictisi şi mai tare decât el. Ducesa de Berry, care nu înghiţea astfel de distracţii, nu le încuraja câtuşi de putin. Doamna Delfina tuna şi fulgera, apoi se strădui sa atragă cât mai multa lume în jurul ei. Dar văzându-se atât de putin susţinută, până la urma renunţă şi ea, aşa ca în ultimii ani, n-au mai avut loc la ea decât doua sau trei reuniuni, în afara de cele oficiale impuse de vizita unor suverani străini. Reuniunile aveau loc în apartamentele cele mari, începând cu cabinetul regelui şi sfârşind cu Salonul Păcii. Toate persoanele invitate trebuiau sa fie prezente mainte de sosirea familiei regale, fiindcă după asta se închideau u?'le şi nimeni nu mai putea nici intra, nici ieşi. Nu se admiteau. Preferinţe pentru unele camere. Cu toate astea, ducesele se Unau, de obicei, în sala Tronului. Prinţii făceau un tur prin, oane, conform etichetei, adresând câte un cuvânt fiecărui vitat. Pe urma, regele se aşeză la masa de joc, pusa în cabinetul Consiliu, unde nu exista nici o alta mobila decât o masa, ollul sau şi trei scaune necesare celor care urmau sa joace cărţi cu majestatea sa. De obicei, cele trei persoane erau: o doamna de rang mare, un ambasador şi un mareşal. Doamna Delfina se aşeză la masa de joc din Sala Tronului, ducesa de Berry, la masa de joc din Salonul Păcii, ducesa de Orleans, în Salonul Albastru. Nimeni nu juca serios, nici măcar regele N-aş şti sa va spun ce se întâmpla cu Delfinul. Cred ca, după primul tur prin saloane, o ştergea englezeşte. Cam după un ceas regele dădea semnalul, sculându-se de pe scaun. Toată lumea se ridica. Regele trecea apoi prin saloane si, cum politeţea nu era pe atunci la loc de cinste, nu se adresa decât câtorva aleşi, într-o astfel de împrejurare, 1-am văzut totuşi pe Carol al X-lea mergând de la deputăţia deputat şi încurajându-i cu vorba şi cu gestul pentru a le obţine voturile. Făcu la fel şi cu pairii dar cu mai putina tragere de inima şi simpatie. La ora zece, toată acea adunare – numita „de apartament” – îmbrăcată în costume de Curte, lua sfârşit. Costumul de Curte era obligatoriu şi la specatacole. Doamna Delfina ar fi vrut sa reînvie obiceiul de a te înscrie ca sa poţi fi invitat, dar n-a avut câştig de cauza, în general, lojile din sala de spectacol erau ocupate de persoane de o mare evlavie, care refuzau cu străşnicie sa se duca sa vadă spectacolele din oraş, desi era vorba de aceleaşi piese, jucate de aceiaşi actori. Domnişoarelor nu le era îngăduit sa vadă Polyeucte în oraş, în schimb erau duse – cu conştiinţa împăcată – la câte un vodevil deocheat, în micile loje ale salii regale, în timp ce priveau la cele petrecute pe scena, servitorii tratau invitaţii cu răcoritoare deosebit de gustoase, în pahare înalte şi în farfurioare adânci de faianţă aşezate pe tăvi simple, de tabla. La Curtea regelui, nimic nu se servea îngrijit şi cu dichis. Doamna Delfina n-avea casa ei. La ducesa de Berry sigur ca aceste mărunţişuri erau întotdeauna extrem de elegante.

Tot în acea epoca avurăm o mare bucurie în familiej Sănătatea cumnatei mele, şi aşa foarte delicata, fusese şubrezita de trei avorturi spontane, făcându-ne sa deznădăjduim ca va mai avea copii. Dar iată ca în l ianuarie 1827, după noua aB. De căsnicie, născu o fetiţă. Acest eveniment atât de dorit a atât de îndelung aşteptat ne-a prilejuit o vie satisfacţie,? Trebuie sa mărturisesc ca foarte multa lume s-a bucu cu noi Doamna Delfina dovedi mult interes fata de cumnata mea: cerea vesti din ora în ora despre starea sănătăţii sale, şi unul dintre valeţii ei aştepta naşterea copilului ca să-i ^uca imediat vestea, stăpânei sale.

Îmi amintesc ca am asistat, a treia zi, la marea recepţie data la Palatul Regal, cu prilejul Anului Nou şi ca am fost asaltata de complimente, în aparenta sincere şi din partea celor pe care nu-i cunoşteam. Poate ca voiau, cu aceasta ocazie, sa mai atenueze într-un fel izbucnirea de ciuda pe care sj-o manifestaseră când auziseră ca fratele meu se însura cu o moştenitoare bogata. Niciunul dintre noi nu s-a gândit să-i reproşeze Jeannei ca născuse o fetiţă. Mai ales ca după doi ani şi jumătate (în 24 iunie 1829), dorinţa ne-a fost împlinita şi draga mea cumnata 1-a născut pe Rainulphe de Osmond -caruia i-au fost destinate aceste povestiri ale bătrânei sale mătuşi. Daca te luai după cum arata la opt ani, puteai nădăjdui ca avea sa devina un bărbat cu totul deosebit.