Capitolul XI Domnul Delfin intra în Consiliu.
— Legea privind sacrilegiul. — Cum Pr'veau prinţii armata. — Seratele Delfmei. — Ducesa de Berry, la Rosny. — La pCeillr'e sale. — Gusturile sale. — Popularitatea sa. — Încoronarea regelui, Reirns. — Serbări la Paris.
Am cutezat sa cred ca moderaţia din primele momente atorase, în mare parte, influentei Delfinului. Domnul de Villele, dându-şi seama de puterea pe care ar dobândi-o 0 opoziţie al carei sef ar fi Delfinul, vru s-o neutralizeze Prefacâdu-se ca nutreşte o mare admiraţie fata de judecata sănătoasă a acestuia, el ceru să-şi explice pe larg ideile, în Consiliu. Printul simţi capcana. Persoanele care se bucurau de încrederea sa îl implorară sa refuze acest lucru; dar regele\'7b porunci s-o facă: fiul îşi asculta tatăl, aşa cum făcea de obicei cu riscul de a pierde Coroana. Totuşi a fost bucuros ca nimeni nu 1-a crezut solidar cu unele acte ale acelui Consiliu unde consimţise sa ocupe totuşi un loc. Nu blama nimic din ceea ce hotărî Consiliul, nu-şi dădu nici o părere, statu deoparte şi nu participa la nimic. aşa ca, a doua zi, după măsura luata împotriva voinţei sale, el afirma sus şi tare, trecând pe lângă masa Consiliului, şi bătând cu pumnul în scaunul pe care-l ocupase:
— Iată un fotoliu care mi-a adus o suma frumuşică! Alta data, la Saint-Cloud, adresându-se mulţimii de curteni care-l înconjura, striga:
— Domnilor, care dintre dumneavoastră poate spune pe loc, fara sa numere, câte volume sunt în aceasta parte a bibliotecii?
Mai multe persoane se hazardară şi rostiră fiecare câte o cifra.
— Cel care s-a apropiat cel mai mult e Levis, răspunse Delfinul. Aţiu exact câte cărţi sunt pentru ca le-am numărat în timpul ultimului Consiliu. De obicei, asta fac când nu dorm!
Carol al X-lea nu-şi îngăduia nici cea mai mica părere până ce n-o supunea hotărârii Delfinului. Ea îi parvenea de obicei pe doua cai: fie prin abatele de Laţii, devenit arhiepiscop de Reims, fie prin marchizul de Riviere care i-a succedat ducelui Mathieu de Montmorency ca preceptor al micului duce de Bordeaux, intrând în aceasta slujba de îndată ce printul împlini vârsta de şase ani.., ai iată ca nitam-nisam, ne trezirăm cu o lege privifl sacrilegiul, lege care a intrigat pe toată lumea. Felul cum fost discutata şi amendata aceasta lege în Camera pairi'01-contribuit la popularitatea acestei Camere care şi-a
^ titlu de glorie rezistând pretenţiilor Congregaţiei şi partidului ernigrant. Cu acest prilej, s-au ţinut o mulţime de discursuri, nrintre care s-a remarcat cel al domnului Pasquier. El a atacat redactarea acelei legi, distrugând astfel nemotivata asprime a pedepsei, lucru ce a făcut ca legea sa devina aproape nula. ^sta a fost unul dintre motivele pe care Carol al X-lea nu 1-a mai acceptat. Chiar în ziua în care s-a discutat aceasta lege, domnul Portal a ţinut şi el un raport privind legea ce proteja comerţul navigaţiei de coasta. Cardinalul de Croy, mare vicar, după ce 1-a ascultat cu atenţie timp de trei sferturi de ceas, s-a aplecat la urechea vecinului sau şi i-a zis:
— În ce secol trăim! Vorbeşte de frauda, de piraterie; dar uită-te la el cu câta grija evita sa pronunţe cuvintele „religie” şi „sacrilegiu”. Iată ce înseamnă sa încredinţezi astfel de treburi, unui protestant. E revoltător!
Cu mare greutate, cei din jur abia au izbutit să-l facă pe eminenta sa sa priceapă ca acum era vorba de cu totul alta lege decât de cea a sacrilegiului pe care venise s-o limpezească cu luminile sale apostolice. Cuvântul „frauda” îl şocase caci îl luase drept un termen protestant.
Altfel, cardinalul de Croy era un om de treaba, şi daca toţi preoţii de la Palat ar fi semănat cu el, şi tronul şi altarul ar fi avut nişte slujitori mai prostănaci – e adevărat – dar mai drepţi şi mai cinstiţi.
După vânătoare, Delfinului nu-i plăcea nimic mai mult decât milităria. Îi procurară, deci, un pâlc de ostaşi, cu atât mai lesne, cu cât nu se ocupa decât de ţinuta lor vestimentara.
După ce făcea câteva manevre, îşi arata nemulţumirea fata de o mişcare greşită şi începea sa remarce cusururile uniformelor sau felul cum îşi ţineau unii ostaşi arma. După asta, ltlchipuindu-şi ca era un militar strălucit, se întorcea fericit, acasă. Doamna Delfina înţelesese foarte repede rolul pe care re°uia să-l joace. aşa ca nu exista ofiţer pe care sa nu-l ştie uPa chip şi după nume; le cunoştea situaţia, speranţele, an”lia şi pomenea întotdeauna numele Delfinului ori de câte
1 °btinea, pentru vreunul din ei, o favoare de care de fapt i cuvenea. Protecţia ei, fata de tinerii ofiţeri de garda, avea ceva matern. Le înlesnea unele mici distracţii, îi ajuta sa avanseze în grad şi de nenumărate ori anulase hotărârile care le interziceau sa ia şi ei parte la carnaval. aşa ca doamna Delfina era pur şi simplu adorata de tot acel tineret pentru care abdica de la severitatea sa obişnuită. Devenise – cum s-ar spune – patroana tinerei armate; în schimb, nu s-a putut identifica niciodată cu rămăşiţele glorioase ale Marei armate Delfinul nu manifesta chiar atâta sila fata de aceasta Mare armata si, din acest punct de vedere, avea un oarecare avântai asupra sotiei sale. Cât despre rege, emigrantul dădea tot timpul pe dinafara din fiinţa lui. Ludovic al XVIlI-lea nu uita niciodată sa aducă aminte ofiţerilor Imperiului de aniversările bătăliilor la care luaseră parte, dezvăluindu-şi incredibila memorie în istorisirea marşurilor şi manevrelor pe care ei înşişi le uitaseră printre atâtea fapte de arme la care participaseră, ajungând uneori la câte o amintire măgulitoare pentru cei cărora le era adresata.
Carol al X-lea dimpotrivă nu vorbea niciodată despre războaiele Imperiului. Mareşalul Marmont, chemat sa facă adesea câte o partida de whist cu el, se amuza să-i amintească de unele fapte glorioase ale armatei franceze. Regele sarea ca ars şi le prezenta cu totul altfel, aşa cum le citise el în buletinele din străinătate. ai când mareşalul Marmont sau altcineva, vrând sa restabilească adevărul, îi arata ca se înşeală, Carol al X-lea se posomora imediat. Partenerul se resemna, cu atât mai mult cu cât regele era şi un jucător execrabil.
Urcând pe tron, el declara ca reproşurile regelui fiind mult prea importante, nu era cazul sa se facă risipa de ele, în Constituţie. Dar Carol al X-lea nu făcea parte dintre oamenii care sa se lase constrânşi. Era foarte încăpăţânat, pentru ca pricepea greu lucrurile şi pentru ca era slab din fire. Îşi juca „ cu regularitate – partida de cărţi, la doamna Delfina. Cei oe acolo nu prea aveau obiceiul sa repete cuvintele nepoliticos8 care-i scăpau regelui, în toiul jocului, pentru ca ştiau ca a d°u zi le putea veni lor rândul, la jignirile regelui. Uneori ave loc nişte scene atât de comice, încât până la urma le aflau tot nu între altele, îmi aduc aminte ca într-o seara, regele – H -tiu câte înjurături – îl făcu pe Verac un „coquecigrue „ roşu de mânie, se ridica, drept ca un bat şi răspunse trufaş:
— Nu sire, nu sunt un „coquecigrue”\par Regele, şi mai furios, striga:
— Ei bine, domnule, ştii măcar ce-i aia un „coguetigrue”?
— Nu, sire, nu stiu ce-i un „coquecigrue”]
— Ei bine, domnule, afla ca nici eu nu stiu!
Doamna Delfina nu se putu abţine sa nu izbucnească jntr-un hohot de râs: regele i se alătură, împreuna cu toţi cei de fata.
Domnul Delfin, care juca şah, se retrăgea devreme în odaia sotiei sale. Prinţesa lucra uneori la câte o tapiserie. Ea invita întotdeauna doua sau trei doamne de onoare, fie de la Curtea sa, fie de la Curtea soţului ei, care veneau împodobite ca la bal. Cumnata mea se bucura de favoarea de a fi invitata mai des ca celelalte. Doamnele care erau de serviciu în ziua aceea nu asistau decât daca erau poftite. Doamna Delfina nu era deloc amabila cu doamnele ei de onoare, şi nu dădea dovada fata de ele de nici un fel de familiaritate. Din când în când, venea la Delfina şi ducesa de Berry. Juca, de obicei, cărţi cu regele şi era singura pe care acesta n-o bombănea ca pe ceilalţi. Când primea ea, venea mult mai multa lume. Când lipsea Delfina, regele îşi făcea partidele de whist la ducesa de Berry.
La Saint-Cloud, se reuneau cu toţii în salonul regelui.
Acest mod de viaţa a continuat, fara ca ceva sau cineva să-l schimbe, până în ziua de 31 iulie 1830. Ducesa de Berry nu llnpartasea viaţa monotona a celorlalţi prinţi. De foarte multa Vrerne aruncase rochiile şi valurile de doliu şi se bucura din Phn de toate bucuriile pe care i le oferea viaţa. Doliul fusese
°ar un pretext pentru a se înconjura de o Curte a ei. Avusese ya să-şi aleagă numai oameni tineri şi veseli. Monumentul
: capela pe care le înălţase la Rosny – unde fusese depusa t. soţului ei – o atrăseseră puternic în primele zile ale
°r°cirii. Apoi drumuile într-acolo se transformară în simple plimbări. Pe urma, se duse însoţită de câţiva prieteni, apoi de tot mai multa lume; în curând, începu chiar a râde şi a se distra, iar până la urma călătoriile la Rosny se transformară în adevărate serbări unde toată lumea se distra zdravăn. Ma rog, asta-i viaţa! Totuşi, singurul lucru cu care nu m-am putut împăca a fost faptul ca ducesa de Berry a căpătat gustul vânătorii şi al trasului cu puşca, gust care-i fusese insuflat de doamna de La Rochejaquelein. Toate acele doamne trăgeau în iepuri si, pentru a recunoaşte animalele ucise de ele, le tăiau vârfurile urechii, cu un mic pumnal pe care-l purtau la ele, şi vârau bucăţelele în vesta. Ajungând la Palat, începeau sa numere acele trofee însângerate. Lucrul mi s-a părut întotdeauna groaznic.
Doamna de La Rochejaquelein purta, la vânătoare, un costum bărbătesc, încântata de acel costum, ducesa de Berry, s-a văzut oprita, din zelul ei de a o imita, de răspunsul sec pe care i 1-a dat doamna sa de onoare, Juste de Noailles, căreia îi porunci să-i facă şi ei un costum la fel.
— Doamna ar face mai bine sa se adreseze unor croitori; eu, una, nu ma pricep la pantaloni bărbăteşti!
Nici doamna de Noailles, nici doamna de Reggio nu se numărau printre favoritele prinţesei. Bârfa nu întârzie prea mult ca să-şi arate colţii în ceea ce privea comportarea ducesei de Berry; dar cum îl luase de paravan pe domnul de Mesnard, care era cu treizeci de ani mai bătrân decât ea, şi ale cărui asiduităţi erau motivate de slujba de cavaler de onoare al ducesei, publicul – care-l socotea mai curând un fel de mentor al ducesei – nu crezu o iota din vorbele ce se vânturau la Curte. Cât despre familia regala, ea era convinsa şi rasconvinsa de comportarea uşuratică a ducesei, dovada scandalurile frecvente şi violente pe care i le făcea regele. Ea le atribuia cumnatei sale, aşa ca duşmănia dintre cele doua femei sporea pe zi ce trecea. Discordia pusese stăpânire şi pe slujitori, câci doamna de Gontaut şi domnul de Mesnard începură 3'S1 disputa favoarea ducesei; ultimul, fiind mai isteţ, stăpâna se raci fata de guvernanta care, chipurile, o îndepărtă pe rnam de copiii ei. Adevărul e ca ducesa de Berry nu se ocupa & deloc de copiii ei pe care nu-i vedea cu zilele. Nici măcar pojarul, destul de grav, pe care-l făcu micul duce de Bordeaux şi care impacienta toată Curtea, n-o făcu să-şi schimbe planul de a se duce la Rosny. Regele şi doamna Delfina se arătară atât de supăraţi încât nu se sfiiră să-şi manifeste nemulţumirea cu glas tare. ai totuşi, ei ar fi fost primii care ar fi ţinut-o de rau pe ducesa daca aceasta ar fi făcut uz de drepturile sale de mama, socotind ca sfidează eticheta şi ca încalca atribuţiile guvernantei.
În fiece zi, aceasta îi ducea pe copii la rege, dimineaţa, la scularea majestăţii sale din somn si, ca sa va spun adevărul, ducesa de Berry nu era prea menajata în toiul acelor întrevederi zilnice.
Cu timpul am auzit spunându-se, ca numeroasele sale aventuri se pretau chiar la ceva mai mult decât o critica. Eu, personal, de câte ori am avut prilejul s-o întâlnesc, am văzut-o posaca şi stând degeaba. Nenorocirea prin care trecuse n-o schimbase din acest punct de vedere, îmi amintesc ca la ultimul concert la care am asistat, după ce muzica s-a terminat, am intrat în salon; eram cu totul vreo patruzeci de femei. Ea ne-a lăsat sa ne aranjam în cerc, în jurul odăii, apoi a petrecut douăzeci de minute râzând şi şuşotind cu contele de Mesnard; pe urma, luându-l la brat, a intrat în apartamentul ei fara sa fi adresat un singur cuvânt nici uneia dintre persoanele de fata. Am ieşit toate din salon, destul de prost dispuse de felul grosolan în care se purtase cu noi; în ce ma priveşte, eram convinsa ca nu era vorba de capriciile unei fetişcane razgâiate şi prost-crescute. Caci, în pofida acestor toane, care displăceau enorm persoanelor de la Curtea ei, ducesa de Berry efa totuşi iubita de cei din preajma sa, cărora le plăcea felul ei wesc de a se purta, veselia şi modul cum îi trata. La Rosny,
^ra o stăpână buna şi făcea binele cu multa chibzuiala şi reptate. Se bucura de o oarecare popularitate printre urghezia din Paris. Cel mai mare merit al ei consta în faptul a se deosebea de restul familiei, îi plăceau artele; se ducea la tacole; organiza serbări. Se plimba pe străzi; avea tot u* de fantezii pe care nu se sfia sa le puna în practica; intra în prăvălii. Se ocupa de toaletele sale, într-un cuvânt, aducea putina mişcare la Curte, şi asta era de ajuns pentru a-şi atrage simpatia negustorilor. Burghezii ştiau că-i plăcea sa iasă î^ public şi sa asiste la micile spectacole, fara nici o eticheta. Era oricum mult mai putin dispusa, de cât doamna Delfina, să-sj menţină rangul. Artistele – pe care le punea sa dea spectacole şi ale căror roluri le aprecia cu ardoarea unei italience -contribuiau şi ele la succesele sale şi o făceau, într-un fel populara.
Fidela comodităţii mele, nu m-am dus la Reims unde urma sa fie uns rege Carol al X-lea. Daca as fi ştiut ca aceea era ultima ungere cu mir a unui rege al Franţei, poate ca totuşi m-aş fi dus. Dar, istorisindu-mi-se în amănunt toată ceremonia, mi s-a spus ca cei care încercaseră sa ascundă mascarada clericala şi feudala a ceremoniei sub un val de cucernicie, iscaseră, pur şi simplu, râsul. Bietul Carol al X-lea, gol puşcă sub un cămeşoi de mătase alba, dârdâind pe podeaua goala, aştepta să-l ungă cu mir şi să-l îmbrace, după tipic, cu cele şapte vesminte. După ungerea cu sfântul mir, în loc sa fie proslăvit şi aclamat, a fost ironizat şi ridiculizat, caci toată acea ceremonie, în loc să-l înalte, dimpotrivă, îl micşorase în ochii lumii. Păsările, lăsate sa zboare libere prin catedrala, semn ca regele îşi putea lua de-acum şi el zborul, păreau nişte biete găini speriate de flacăra lumânărilor, de cântecele corului, de sunetele orgii şi de larma mulţimii.
După ce, în sfârşit Carol al X-lea, splendid îmbrăcat, cu mantia regala pe umeri, rosti jurământul din înălţimea tronului, după ce crainicii anunţară norodul ca regele lor fusese uns, aclamaţiile celor din afara se uniră cu ale celor dinăuntru. Exista întotdeauna în vechile ceremonii unele uzanţe pe care timpul le-a prescris şi altele, care răspund în mod constant impresiilor generale. Tactul consta în a 1L discerne, şi spiritul, în a le alege. Este exact ceea ce a stw Napoleon sa distingă, încoronarea sa, foarte solemna de altfel-n-a fost însoţită de niciuna din acele mascarade pe care reclama Biserica. Aţiu bine ca prinţii, supunându-se tuWr° acelor caraghioslâcuri, îşi ziceau în sinea lor ca nu se urn”6 decât în fata Domnului; dar preotul ieşea mult prea în evidenta pentru a se putea face abstracţie de el în ceremoniile în care sensul mistic rămânea ascuns sub forme materiale.
Reîntorcându-se de la Reims, regele şi-a făcut o intrare spectaculoasa în Paris. Cortegiul era superb. L-am văzut din întâmplare, în timp ce revenea de la Notre-Dame la Tuileries. Într-o trăsură cu şapte geamuri, era însoţit de fiul sau, de ducii de Orleans şi de Bourbon. Prinţesele de Orleans se aflau în a doua trăsură, împreuna cu doamna Delfina şi cu ducesa de gerry. Pe urma, veneau echipajele prinţilor. Echipajul ducelui de Orleans era tot pe atât de măreţ, pe cât era de elegant.
În ciuda acestei pompe etalate pe o vreme minunata, am observat ca regele fusese primit cu multa răceală. Mulţimea era departe de aclamaţiile pornite din inima, cu care-l primise cu câteva luni înainte, pe o ploaie cu găleata. Miniştrii, ambasadorii, întregul Paris dădură, rând pe rând, serbări la care familia regala a asistat şi care – se zice – au fost foarte frumoase şi foarte bine organizate. Eu n-am participat la niciuna. Ma stabilisem la tara şi n-aveam nici un chef sa ma deranjez pentru un simplu bal. Regele avu mare succes la Primărie. Caci ştia de minune sa unească demnitatea cu bonomia şi sa fie cât se poate de politicos şi de plin de gratie. Cu asemenea calităţi, un suveran nu poate sa nu fie simpatizat la o serbare a burgheziei.
