Capitolul XIII Moartea tarului Alexandru.

— Neliniştea din ultimii sai ani.         — Misiunea ducelui de Raguse pe lângă tarul Ncolae.         — Iluziile ducelui de Raguse.         — Moartea lui Talmă.         — Domnul de Talleyrand este insultat şi pălmuit de către Maubreuil.

Tarul Alexandru murise la Taganrog de o febra endemica, pe ţărmul marii de Azov pe care o înfruntase săvârşind o mare „nprudenta. Ultimii sai ani fuseseră otrăviţi de o fire bănuitoare, împinsa până la monomanie, care-i stăvilea sentimentele generoase. Doamna Narâskina fusese între timp chemata la ^etersburg la nunta fetei pe care-o avusese cu tarul şi pe care acasta o iubea cu înflăcărare. Din păcate, aceasta tânără se Prăpădi cu câteva zile înainte de nunta, împăratul fu disperat, aceasta durere comuna – a tatălui şi a mamei – îi apropie din °u Pe cei doi iubiţi de odinioară.

Ta Narâskina mi-a istorisit, în amănunt, starea de spirit a lui> mai înainte atât de încrezător. Acum nu numai ca se” temea şi de umbra lui, dar daca auzea pe cineva râzând ne strada sau surprindea vreun curtean zâmbind, era convin, că-şi batea joc de el şi venea imediat s-o roage pe Narâskjna ca, în numele vechii lor iubiri, să-i spună ce anume avea e] atât de caraghios încât isca pretutindeni râsul. Într-o seara, în timp ce aceasta doamna stătea de vorba cu o tânără ruda poloneza, slujnica servi ceaiul; împăratul se grăbi sa întindă el ceaşca, atât tinerei musafire cât şi Narâskinei. Aceasta din urma se apleca spre verişoara ei şi-i spuse:

— Când ai sa te întorci acasă, la tatăl tau, ai sa te potj lauda, ca ţi-a turnat ceaiul însuşi tarul.

— Oh, desigur, răspunse cealaltă.

Tarul care era surd nu auzi ce discutaseră, dar le văzu surâzând. Chipul i se întuneca imediat si, de îndată ce ramase singur cu iubita lui, îi zise:

— Toată lumea ma ia peste piciorIPâna şi tu, care pretinzi ca ma iubeşti şi în care aveam atâta încredere, nu te poţi abţine sa nu râzi de mine! Spune-mi ce-am putut face ca sa va stârnesc râsul?

Narâskina se strădui multa vreme ca sa liniştească acea minte care o luase razna.

Singura persoana, în care tarul avea deplina încredere, era Metternich, cu care întreţinea o corespondenta aproape zilnica. Austriacul se bucura, în ochii lui, de mai multa încredere, decât propriii sai miniştri. Credea orbeşte în sfaturile sale si, mai ales, în rapoartele politiei sale. Purta tot timpul asupra sa o mica agenda trimisa de printul Metternich, unde se aflau trecute – în ordine alfabetica – numele tuturor persoanelor politice suspecte, din întreaga Europa, cu motivul de suspiciune scris alături. Când se rostea un nume nou în fata împăratului, el scotea imediat carneţelul, îl răsfoia şi daca omul nu se afla trecut pe acea lista neagra, tarul asculta cu bunăvoinţă tot ce-i spunea acela. Dar daca, din nenorocire, se afla pe lista, nimic nu-l mai putea ridica în ochii taruW Narâskina mi-a spus ca-l văzuse pe Alexandru consulta destul de des paginile acelea sibiline.

Ultimii ani ai acestui biet om au fost otrăviţi de sj de nelinişti alimentate poate şi de intrigile de la Curte^dar Datorate în mod sigur unor boli ereditare. Orice-ar fi fos/moartea sa a stârnit senzaţie şi mâhnire la Paris. Se comportase cll mărinimie în 1814 şi fusese deosebit de util Franţei, în Daca am fi putut crede în calităţile de-a dreptul excepţionale, pe care i le-a atribuit ducele de Raguse tarului] sficolae, fratele lui Alexandru, după ce s-a înapoiat de la Moscova unde asistase la încoronare, poate ca regretele după tarul Alexandru n-ar fi fost chiar atât de mari. Dar viitorul a dovedit ca ducele exagerase, cum de altfel a făcut toată viaţa lui, fapt care 1-a dus la ruina.

Întors în Franţa, în 1815, şi-a spus ca războiul nu era o meserie pentru un mareşal al Franţei, ca un soldat al Imperiului nu putea fi curtean la Tuileries şi ca totuşi era mult prea trist ca la vârsta lui sa nu mai joace nici un rol în tara sa. Obişnuise sa se comporte ca un mare senior. La un moment dat, se întreba cum se creaseră marile seniorii din timpul Evului Mediu şi ajunse la concluzia ca ele se datoraseră preponderentei exercitate asupra unui mare număr de supuşi. Epoca însa nu mai îngăduia un astfel de lucru, mai ales militarilor. Dar daca un ostaş cu faima punea pe picioare o anumită industrie şi-i atrăgea un mare număr de clienţi, din toată tara, nu numai ca putea face o avere colosala, dar urma sa devina singurul mare senior al timpurilor moderne pe care Curtea să-l stimeze ca atare. Plin de astfel de idei – pe jumătate vanitoase, pe jumătate generoase – bietul mareşal se apuca sa transforme o bucata de teren arabil pe care-l avea în Chatillon-sur-Seine, „itr-un vast atelier în care aduna laolaltă tot soiul de lucrători. E Pasiona, rând pe rând, pentru fiecare meserie, cheltui bani, u §hiotura până când fu aproape sa izbutească şi poate ca adevăr ar fi reuşit daca nu i-ar fi venit o alta idee pe care a (lopta cu tot atâta zel ca şi pe prima, renunţând brusc la tot făcuse până atunci. Se apuca deci de speculaţii la Bursa, m r^măsese fara un sfânt, ceru guvernului o slujba şi trimis la Moscova. Cu neprevederea sa caracteristica, iar ~ trai într-un asemenea lux, încât în loc ca aceasta slujba să-l scoată din impas, dimpotrivă, îi spori şi mai vârtos datoriile în anul următor, îl mai lovi şi un foc care-i arse tot ce avea aşa ca trebui să-şi mărturisească – ceea ce alţii ştiau de fapt' de mult – ca era complet ruinat.

În ce ma priveşte, am fost cu atât mai putin mirata cu cât, în timpul şederii sale în Rusia, am avut prilejul sa trec pe la Châtillon. Am vizitat în amănunt, acea aiurita întreprindere şi mai ales „stâna cu trei etaje” de care el era atât de mândru în timpul iernii care trecuse, ne vorbise despre „oile sale îmbrăcate”, care urmau sa devina o sursa de avere incalculabila Am vorbit cu administratorul care mi-a răspuns oftând:

— Vai, doamna, am sa vi le arat! Asta e ultima trăsnaie a domnului mareşal! Îmi scrie în fiece săptămâna calculând profitul pe care ar trebui să-l aibă, dar îi repet zadarnic ca e în pierdere.

Am găsit bietele animale, cusute în pielea altor oi, murdare şi zdrenţăroase, înăbuşindu-se de căldură, şi având cea mai caraghioasa înfăţişare ce se poate imagina. Mareşalul calculase ca blana de împrumut costa patru franci şi ţinea un an şi jumătate. Lâna curata urma s-o vândă cu şase până la şapte franci în plus, iar animalele n-aveau nici un motiv sa se îmbolnăvească. Socotelile administratorului se arătau a fi exact invers. Blana de împrumut costa şapte franci, nu dura decât un an, iar cârpitul o făcea sa urce până la noua franci. Lâna curata nu se vindea decât cu patruzeci de soli mai mult decât lâna oilor obişnuite, la care bolile erau mult mai putin frecvente şi mai putin molipsitoare decât la oile lui care crăpau de căldură.

Văzând ca rămăsese fara o lescaie, mareşalul se adresa regelui, rugându-l să-i dea nişte bani ca să-şi poată plat' datoriile, dar din nenorocire, bietul mareşal se prăpădi pnn 1852, înainte de a-şi fi putut onora creditorii.

Mi se pare ca tot atunci a murit şi actorul Talmă, 'n apogeul talentului sau. Interpretase o mulţime de roluri, în piese destul de slăbuţe, dar unde se dovedise a fi sublim. Sy”af Leonidas si, în sfârşit, Carol al Vl-lea. Nu mi-am închipuj. Niciodată ca arta actorului poate merge atât de departe. P< noştri ne asigurară însa ca Le Kain fusese şi mai bun faima. Talmă, în Franţa, şi doamna Siddons, în Anglia, mi s-au părut tot ce poate exista mai desăvârşit în teatru, fiindcă intrau coniplet în pielea personajului pe care-l interpretau, în plus, şi unul şi celalalt, erau atât de frumoşi şi de graţioşi, vocea lor era atât de armonioasa, încât fiecare din atitudinile lor alcătuiau un tablou tot pe atât de plăcut ochiului pe cât era glasul lor de plăcut, ^ urechilor.

În 21 februarie 1827, generalul Pozzo şi ducele de Raguse, pe atunci încă zdravăn şi sănătos, sosiră acasă la mine, foarte Devreme. Aveam câţiva invitaţi la masa. Nici nu apuca bine sa iasă ultimul, ca ambasadorul, privindu-l pe mareşal, spuse:

— Ei bine? Ce facem? Îi spunem?

Acesta îşi ascunse obrazul în mâini şi răspunse:

— Sunt pur şi simplu îngrozit!

E lesne de înţeles ca aceste cuvinte îmi aţâţară curiozitatea. Cei doi îmi povestiră ca, în vreme ce ieşeau de la slujba ce se ţinuse la Saint-Denis, mareşalul – care se afla doar cu doi, trei pasi în urma lui Talleyrand – văzuse un om înaintând către ministru şi cârpindu-i o palma atât de zdravăna peste obraz, încât printul căzu grămadă. Mareşalul chemase imediat garda şi poruncise sa fie arestat bătăuşul care nu era altul decât ticălosul de Maubreuil, în timp ce el, mareşalul, se străduia să-l ridice de jos pe Talleyrand care era pe jumătate leşinat. Ajuta sa fie dus într-o sala de aşteptare unde se afla Pozzo, care bineînţeles ca nu mai vorbi decât despre acest lucru.

Un moment se temuseră ca printul sa nu-şi dea duhul în braţele lor, atât se simţea de rau. Pozzo descrise lucrurile în felul sau pitoresc, arătând ca bietul uncheas abia mai putea răsufla, ca era palid, rătăcit şi ca nu se putea împăca în nici un chjp cu ideea ca era obligat să-şi încheie o cariera plina de strălucire, dar şi de murdărie, stigmatizat de mâna unui maniac, în templul Celui-de-Sus, unde îşi abjurase credinţa şi unde îşi trădase, de câteva ori, stăpânii. De îndată ce-şi veni n! Re> Talleyrand îşi şi dădu seama de mana cereasca pe care easta întâmplare o dăruia partidului advers.

Înainte de a veni la mine, cei doi bărbaţi trecuseră pe la găsiseră, contrar aşteptărilor, cu uşile larg deschise.

E, înconjurat de lume, şedea într-un fotoliu, în cabinetul sau, cu draperiile trase şi cu capul bandajat. Povestea celor din jur ca Maubreuil voise să-l asasineze, ca-l pocnise în moalele capului, şi că-i făcuse o rana ce trebuise sa fie imediat pansata. Cu obişnuita lui imperturbabilitate, istorisea – Cu aplomb – celor ce fuseseră martori la scena:

— M-a doborât cum dobori un bou! Si, strângându-sj pumnul, îl aşeză cu grija, peste bandaj.

Despre obraz, nu sufla o vorba, desi din pricina pâlniei încasate, îi plesnise buza. Cei care fuseseră de fata, înţeleseră ca printul prefera sa fi fost „doborât ca un bou”, decât pălmuit. Ei îi ţinură hangul în acest nevinovat şiretlic, despre care toată lumea cunoştea perfect adevărul. Exista totuşi un fel de pudoare publica ce-i protejează – până la un anumit punct – pe oamenii care au jucat cândva un rol mare, aşa ca nimeni n-a avut curajul sa spună cu glas tare, ca printul încasase o palma de-i tiuiseră urechile, de la Maubreuil. De îndată ce se simţi mai bine, se reîntoarse la Curte, cu fruntea legata cu o bucata de tafta englezeasca, repetând întruna:

— M-a doborât cum dobori un bou!

Dar de îndată ce putu – fara sa para ca da bir cu fugiţii – părăsi Parisul şi-şi petrecu restul vieţii la tara, la doamna Dino, temându-se până şi acolo sa nu dea într-o buna zi, nas în nas, cu Maubreuil. Acesta fusese condamnat la câteva luni de închisoare. Dar anunţa ca de îndată ce va fi liber va reînnoi delictul. N-am mai auzit vorbindu-se de el. Probabil ca domnul de Talleyrand l-o fi îndepărtat din tara, cu bani grei.

—” >