Capitolul XV Bătălia de la Navarin.

— Alegerile din 1827.         — Intrigile partidului ultra.         — Căderea lui Villele.         — Aederea lui don Miguel la Paris.         — Noul Guvern.         — Dezamăgirea domnului de Chateaubriand care accepta ambasada din Roma.         — Noua intriga a lui Polignac.

Nu pot vorbi despre afacerea Greciei, din punct de vedere istoric, pentru ca eu nu ma ridic până la nivelul unui istoric, dar nici nu pot trece sub tăcere efectele pe care le-a Produs în saloanele pariziene. Toţi opozanţii Curţii erau filoeleni; guvernul, desi făţiş îi proteja pe greci, în realitate era împotriva lor. Congregaţia i-ar fi preferat până şi pe turci decât pe acei greci eretici, caci cel putin necredincioşii Predicau absolutismul. Victoria bătăliei de la Navarin1 nu Produse deci nici un fel de bucurie Curţii din Tuileries, cu °aţe ca nu cuteza s-o primească cu tot atâta răceală ca şi cea 'lin *'â'c navala câştigată de escadrele unite ale Franţei, Angliei şi Rusiei c0m nva lotci turco-egiptcnc. Contra-amiralul de Rigny, nepotul baronului Louis, a°da forţele franceze.

De la Londra. Nu ma pot opri sa nu semnalez cât de departe poate merge sentimentul patriotic în Anglia. Toată lumea socotea emanciparea coloniilor spaniole utila intereselor comerciale britanice, în vreme ce emanciparea Greciei putea fi utila ruşilor. Jurnalele, adunările, membrii celor doua Camere nu vorbeau decât despre cruzimile, vexaţiunile intolerantele exercitate împotriva americanilor de origine spaniola despre care toată lumea ştia ca fuseseră trataţi în modul cel mai îngăduitor cu putinţă, în ciuda vanităţii naţionale ce se înflăcăra atât de lesne în fata victoriilor maritime, primul-ministru – în discursul Coroanei – se crezu obligat sa califice drept „inoportuna” (untoward) victoria de la Navarin. În Franţa, impresia a fost alta; cum aceasta victorie „inoportuna” a umplut de bucurie mai toată tara, domnul de Villele vru sa profite de popularitatea de care se bucura acum guvernul, pentru a desfiinţa Camera Deputaţilor. Hotărârea fu anunţată şi alegerile fixate cât mai repede cu putinţă, sperând astfel sa evite manevrele persoanelor care-i erau ostile, înaintea alegerilor, desfiinţa şi cenzura. Nu-mi mai aduc aminte în ce epoca a fost restabilita. De altfel era atât de nepopulara, încât persoanele onorabile cărora li se ceruse sa exercite aceasta meserie erau hulite de toată lumea. O asociaţie de oameni politici şi de litere, în fruntea căreia se afla domnul de Chateaubriand, găsi mijlocul de a face sa se publice si, mai ales, sa circule unele broşuri suficient de voluminoase şi distribuite cu destula nere-gularitate, pentru a scăpa de cenzura impusa jurnalelor şi scrierilor politice, în jurul nostru, începuse a ploua cu astfel de broşuri pe care lumea şi le smulgea din mâna. Salvandy se afla în fruntea acestui război dus cu pana de scris; Guizot ocupa şi el un loc important în aceasta afacere, dar mai ales în organizarea alegerilor electorale. Precauţia, atât de evidenta, de a grăbi alegerile, produse o puternica animozitate. Când guvernul vrea să-şi atragă masele, trebuie sa facă acest lucru cât mai delicat cu putinţă, pentru ca lumea sa nu-l bage de seama; când însa capcana e atât de grosolana încât sare i ochii tuturor, poate crea o enorma dificultate. ai iată ca aşa s” şi întâmplat; caci lumea, luata, pe nepusa masa a reacţionat prompt şi a format, în fiecare arondisment, câte o asociaţie care sa apere drepturile electorale. Fraudele, efectuate la ultimele alegeri, de către domnul de Villele, nu mai putură fi puse în practica. Asociaţiile, alcătuite din marii proprietari, din oameni de litere, avocaţi, oameni politici, desfăşurară cea mai vasta şi inteligenta activitate. Lucrând tot timpul cu legea în mâna, deci în cea mai deplina legalitate, aceste asociaţii alcătuiră un comitet în strânsa legătură cu comitetul principal de la Paris, de unde Guizot dirija toată acea activitate, în vreme ce spiritele se înfierbântau în centrele electorale, partidul preoţilor se îmbogăţi cu şaizeci şi şase de noi pairi, aleşi aproape exclusiv dintre cei mai zeloşi membri ai Congregaţiei. Toată lumea a văzut lista făcută de domnul de Riviere, deconspirata de domnul de Rouge, corectata de persoane de încredere şi impusa lui Villele care ar fi vrut-o altfel alcătuită, dar care îşi spuse ca, la urma urmei, noii pairi erau destul de numeroşi pentru a fi în stare sa combată spiritul majoritar din Camera Superioara. Or, tocmai acest lucru a revoltat tara. Caci moderaţia Camerei pairilor proteja poporul de invazia despotismului clerical; si, chiar în acel moment, el profita de clauza, abil introdusa în legea juriului, privind rectificarea listelor electorale pentru a scăpa de fraudele comise în 1824.

Aceasta camera era deci foarte populara, şi violenta cu care se acţiona asupra ei exaspera opinia publica ce se obişnuise sa caute protecţia mai curând la ea decât la Villele, fapt care-l exaspera pe acesta, îmi amintesc în legătură cu acest lucru, de un dialog care mi-a fost relatat de către un tartor ocular, aproape imediat după ce-a avut loc. Urcând scara ministerului marinei, preşedintele Consiliului de Miniştri se întâlni cu subprefectul din Saint-Denis, care o cobora.

— Ei bine, domnule subprefect, răspunzi de alegerea dumitale!

— Nu, Monseniore.

— Cum, ca doar i-ai spus domnului de Corbiere ca eşti sigur ca vei fi ales!

— Da, monseniore, dar asta a fost înainte de numirea noilor pairi.

— Haide, amice, îţi bati joc de mine? Cum crezi ca câţiva pairi acolo îi vor influenta pe vânzătorii dumitale de îngasaminte animaliere? Ai sa fii ales, ascultă-mă pe mine! Sa ştii ca atunci când alegerile nu merg cum trebuie, e vina administraţiei; te rog să-ţi aduci aminte de asta!

Subprefectul ridica din umeri şi continua sa coboare liniştit scările, ca un om foarte putin convins de elocinţa ministrului.

Multi dintre alegători se aliară preveniţilor din Saint-Denis si, stimulaţi de zelul asociaţiilor despre care v-arn vorbit, numiră atât de multi deputaţi ostili lui Villele, încât alegerea acestuia începu a fi îndoielnica, înclinat întotdeauna sa arunce asupra altora vina pentru faptele în care dădea greş, Villele nu se putu abţine sa nu acuze Congregaţia şi sa nu-şi verse furia pe ea. Încerca sa se ralieze micului grup ultra-aristocratic care rămăsese în afara ligii iezuite, dar acesta îl respinse. Atunci se întoarse spre regaliştii constituţionali care, de trei ani, dirijau Camera pairilor, dar aceştia erau prea porniţi împotriva lui Villele din pricina măsurii pe care o luase (era vorba de cei şaizeci şi şase de noi pairi), ce urmarea sa lovească în Camera pairilor. Toate aceste demersuri ale primului ministru, oricât de secrete ar fi fost ele, nu erau totuşi chiar până într-atât încât sa nu ajungă la urechile Congregaţiei, aşa ca pierderea lui Villele fu hotărâtă. Congregaţioniştii îl chemară imediat pe Polignac din Anglia iar ducele de Riviere îl convinse pe rege să-i dea cât mal repede papucii lui Villele. Acei domni nu se mai îndoiau ca, i° sfârşit, venise şi momentul triumfului lor. Totuşi Villele, car se temea grozav de Jules de Polignac, se duse la rege şi – uu” ce-l bârfi zdravav pe rivalul sau – îi arata majestăţii sale c era Polignac de inapt pentru o asemenea funcţie, de încapă şi de prost, discreditându-l în aşa hal în ochii lui Carol al^' încât acesta ezita, iar până la urma refuza categoric să-i funcţia de prim-minstru. Sub patronajul pelfinului, funcţia fu încredinţată lui Martignac. Polignac se reîntoarse, furios, la Londra, fara însa a renunţa la intrigile pe are continua sa le urzească în continuare. Bietul duce de pjviere, om cinstit şi foarte bolnav, fu atât de afectat de insuccesul eforturilor sale, încât boala i se agrava. Muri peste câteva săptămâni, reproşându-şi, cu amărăciune, faptul ca contribuise la căderea lui Villele.

În toiul acestor tulburări ministeriale, don Miguel1 -cunoscut prin comportarea sa violenta, în familie – trecu prin Paris, părăsind Viena, pentru a se duce la Lisabona, unde urma sa guverneze tara în numele logodnicei sale, mica regina dona Maria, împăcat cu don Pedro şi recunoscut de puterile europene ca soţ al micii regine a Portugaliei, a fost primit la Curtea noastră cu toate onorurile, ce-i fuseseră refuzate când trecuse prima oara prin Franţa, unde n-a lăsat alta amintire decât cea a unei scene făcută de acest ambasador – tatălui sau – marchizul de Marialva – ca sa capete nişte bani. Ea a fost însoţită de nişte gesturi atât de ameninţătoare, încât bietul marchiz s-a văzut nevoit sa fuga şi sa cheme în ajutor politia împotriva tâlharului care-l urmarea cu cuţitul în mâna. Cum era bolnăvicios, nu şi-a mai revenit după o astfel de spaima. Desi un asemenea gen de om trebuia sa fi fost foarte putin atrăgător, am simţit curiozitatea să-l vad şi eu. Cum se dădea, în cinstea sa, un spectacol la Tuileries, am profitat de ocazie şi m-am dus şi eu. În loc de un tiran, cu un chip sumbru, cum roa aşteptam sa găsesc, am văzut sosind, o data cu familia re§ala, un tânăr cu o figura încântătoare, cu un aer nobil, „'stins, cu un surâs dulce, cu o privire calma şi strălucitoare, cu gesturi graţioase. Aşezat între doamna Delfina şi ducesa de de S ' D°n Mi§ucl> al doilea fiu al lui loan al IV-lca al Portugaliei şi a Charlottei Cart Susţinut de mama sa şi de absolutişti, se ridica împotriva tatălui sau şi a 'atalu'? Lls'„ut'°nale pe care regele o dăruise Portugaliei, în 1822. După moartea Şase. U 5' după nenumărate intrigi, izbuteşte sa se urce pe tron, şi sa domneasca Pe tron 5 '828 până în 1834), ca monarh absolut, abolind Constituţia. Alungat de e c'c sau mai marc, renunţa la Coroana, în schimbul unei pensii pe viaţă, U”sc 'otodata sa nu mai puna piciorul în Portugalia. A trăit între 1802 si Berry, discuta cu ele cu uşurinţă şi inteligenta, într-un cuvâm nu semăna nici într-un fel cu bestia feroce pe care rna pregătisem s-o vad.

În dimineaţa următoare avu loc o petrecere la ducesa de Berry, la care am fost invitata şi eu. Don Miguel se arata acelaşi print graţios şi om de lume. Vorbi aproape cu toate femeile. Curiozitatea ne făcu sa ne strângem în jurul lui, dar tocmai atunci unul dintre aghiotanţii sai îi vorbi despre un portughez care voia să-i fie prezentat. Se întoarse într-o clipa pe călcâie, şi îndepărtându-se putin de noi, arunca o privire care ne făcu sa ne dam speriate, îndărăt. Tigrul din el se trezise din nou. Nu-mi pot explica nici astăzi cum, în mai putin de o secunda, frumoasele trăsături ale chipului sau se urâţiră brusc, devenind de-a dreptul hidoase. Aghiotantul ramase încremenit în locul în care rostise acele vorbe care fuseseră atât de prost primite.

Astea au fost singurele mele legături cu acest print bizar. Privirea pe care i-am surprins-o însa atunci m-a convins de cruzimea şi de nebunia sa; pentru ca numai un om nebun se putea comporta astfel.

Aceste observaţii asupra fizionomiei m-au făcut sa ma gândesc, fara sa vreau, la domnul de Chateaubriand pe care am avut prilejul să-l vad a doua zi după ce numele primului ministru a apărut în Monitor. Trudise din greu ca să-l înlăture pe Villele şi credea – molcomindu-şi ura – ca, în sfârşit, va reveni la ministerul afacerilor externe, de unde fusese îndepărtat cu destula brutalitate şi unde dorea cu ardoare sa revină, socotindu-se indispensabil, în discuţiile ce precedaseră numirea primului ministru, el se considerase tot timpul sef şi nu discutase decât despre colegii ce urmau sa fie numiţi la diversele ministere. La interne, îl propusese pe Royer-Collaro, susţinând ca domnul Collard – care era liberal atât cât putea n un regalist – i se părea indispensabil. Apoi, începu a-i face curte domnului de La Ferronnays, ca să-l determine sa accep externele. Ferronnays consimţi. ai în vreme ce Chateaubna11 şi Royer-Collard se socoteau indispensabili şi astepta11 j„vâluiti în suficienta lor – sa li se solicite concursul, citiră în ^onitor despre numirea noului guvern, format din oameni pe care ei înşişi îi propuseseră ca făcând parte din partidul lor. Xju stiu ce efect a avut aceasta veste asupra lui Royer-Collard; stiu însa ca Chateaubriand a fost atât de furios, încât ani crezut ca se sufoca; a trebuit sa i se puna lipitori pe gât si, cum acest lucru n-a fost de-ajuns, i s-au mai pus altele şi pe tâmple. A doua zi, i s-a vărsat fierea în sânge, fapt care 1-a făcut sa devina verde ca o şopârlă. Cum în starea de agitaţie care se afla nu-şi putea găsi liniştea, 1-am întâlnit într-o casa unde venise să-şi plimbe neastâmpărul. Stigmatele lăsate de lipitori, îi îngăduiau sa atribuie schimbarea sa vizibila, bolii. Cred ca n-am văzut niciodată un spectacol mai trist decât cel al acestui om inteligent, instruit, de o mare capacitate intelectuala, ce părea întotdeauna atât de profund indiferent la tot ce-l înconjura, dar care era. Complet răvăşit şi distrus numai din cauza prea marii sale ambiţii. Daca 1-ar fi putut ataca şi pe noul ministru cu tot atâta înverşunare ca şi pe cel vechi, probabil ca s-ar fi simţit putin mai uşurat. Din păcate, îşi dădea perfect de bine seama ca toate armele sale erau distruse, şi ca alţii, mai puternici, îşi bătuseră joc de el. Hyde de Neuville1, pe care el însuşi îl propusese, şi care, practic, îi datora postul de ministru, îl chemase la sine si, vorbindu-i de sus, îi oferise postul de minstru al marinei, în vremea asta, regele – oricât de nemulţumit ar fi fost de noul guvern – avea totuşi o singura consolare: faptul ca scăpase de domnul de Chateaubriand. Cu toate ca nici La Ferronnays nu-i era agreabil, îl prefera totuşi celui dintâi. Dintre toţi miniştrii, cel ti afacerilor externe era tot timpul în contact direct cu regele, h atribuţiile acestuia intrau – în afara de tracasările şi ^placerile funcţiei – şi unele discuţii intime şi mai ales unele arfe care-i plăceau grozav regelui, în acest post trebuia deci 0 Persoana foarte bine aleasa care sa asculte, sa priceapă şi jn. ' Jean-Guillaume, baron Hyde de Neuville (1776 – 1857), ministru al Franţei, îtf,. ^er'ca> apoi în Portugalia, unde I-a susţinut pe regele loan al Vl-Ica în lupta l”va fiului sau don Miguel.

Apoi sa intre, cu menajamente, în probleme, având grija <je micile susceptibilităţi, de preferinţele şi de antipatiile regeluj Din acest punct de vedere, domnul de La Ferronnays era foarte bine ales; dar, din păcate, prinţii nu-i putuseră ierta cearta cu ducele de Berry, de unde o plămadă de nemulţumiri care şi începuse sa dospească. Delfinul îşi dădu cel mai bine' seama de situaţie, aşa ca din clipa în care La Ferronnays f numit ministru, favoarea pe care o acordase până atunci domnului cu pricina, suferi o sensibila scădere. Pe de alta parte, toată lumea simţea nevoia sa scape de domnul de Chateaubriand. Cum nu-l voiau ca coleg şi se temeau de el, ca duşman, regele socoti ca nici un sacrificiu nu era prea mare ca să-l îndepărteze din Consiliu şi mai ales de lângă sine. Începu sub pretextul nu stiu carei despăgubiri, prin a-i da o mare suma de bani ca să-şi plătească datoriile de care, slava Domnului nu ducea lipsa niciodată. Apoi, după câteva rugăminţi, îl determina sa accepte temporar, postul de ambasador la Roma. Postul era ocupat de domnul de Laval, dar acest lucru nu constituia nici un impediment, caci Laval fu chemat imediat de la Roma, spre marea sa dezolare, şi numit ambasador la Viena, de unde fu rechemat ducele de Caraman, căruia nu i se explica în nici un fel de ce fusese adus atât de grabnic la Paris. Crezând probabil ca va fi făcut ministru, se arunca într-o diligenta şi ajunse în capitala Franţei cu o iuţeală de necrezut. Va închipuiţi cât de cumplita i-a fost dezamăgirea când i s-a spus ca fusese chemat pentru ca şi aşa stătuse mult prea mult în acel post şi ca era cazul sa mai fie schimbat.

Chateaubriand se resemna sa se duca sa stea câteva luni la Roma, încredinţându-şi interesele în mâinile câtorva prieteni pe care-i credea sinceri.

Abia scăpat de acest candidat incomod, domnul de La Ferronnays avu de luptat cu un altul. Domnul de Polignac; reîntors de la Londra, începu a urzi tot soiul de intrigi pe lâflg rege. Dar La Ferronnays mi-a povstit cum a scăpat şi de e. ai-a aşezat hârtia de numire pe o masa ce se afla lângă el i-a spus: f (j

— O vrei? La-o, dar în mod cinstit! Eu nu tin la ata sa ma duc să-i spun regelui acest lucru! Dar daca el totuşi sa rămân ministru, nu pot şi nici nu vreau să-ţi s prezenta aici, şi nici intrigile la care toată lumea ştie ca te pretezi!

Polignac bâlbâi câteva scuze ameţite şi răutăcioase

— Ei bine, în acest caz, relua La Ferronnays, daca nu vrei sa fii ministru, trebuie sa pleci imediat la Londra!

Jules se văzu obligat sa plece, caci nu avusese încă vreme sa duca tratative cu colegii lui La Ferronnays, iar regele mai era încă sub influeanta cuvintelor pe care i le vârâse în cap Villele, despre incapacitatea sa.

Având o falsa idee despre generozitate, La Ferronnays după acea explicaţie, se apuca să-l disculpe pe Polignac, fiind astfel într-un anume fel, vinovat de catastrofa al cărui principal instrument a fost, nu peste mult, chiar Jules.

Între timp, domnii de Villele şi de Peyronnet, numiţi pairi, se prezentară mândri, în Camera Superioara, în fruntea falangei de noi pairi numiţi de ei. Dar îşi dădură în curând seama ca niciunul dintre noii pairi nu le erau fideli, ca dimpotrivă, se lăsaseră cu toţii influenţaţi de colegii lor mai vechi. Domnul de Villele îşi dădu repede seama ca nu mai avea nici o şansă de succes în acel moment, aşa ca nu mai vru sa se. Vâre în nici o intriga. Ramase deoparte si, nu peste mult, părăsi Parisul. Nu pot pretinde ca ar fi renunţat la orice ambiţie, dar văzuse limpede ca terenul nu era destul de solid pentru a-şi instala bateriile, iar domnul de Villele era un om care ştia sa aştepte.

Nu vreau sa uit o ciudăţenie în care sunt silita sa cred, Pentru^ca am văzut-o cu ochii mei.

În 1828 sau poate în 1827, mi-au adus o fetiţă de doi ani

1 Qarei ochi strălucitori, de un albastru deschis, nu prezentau c ciudat la prima vedere; dar, examinându-i cu mai multa ntie, vedeai ca cristalinul era alcătuit din mici linioare care Ce mau, de fapt, nişte litere albe, pe un fond albastru, aşezat în de jur-împrejurul pupilei unde scria clar „împăratul Napoleon„. Cuvântul „Napoleon„ se putea citi foarte clar în amândoi ochii. Primele litere din „împăratul” erau înceţoşate la unul din ochi, iar ultimele, la celalalt. Copila era deosebit de frumoasa, iar vederea îi era absolut normala. Mama ei, 0 taranca lorena, îmi istorisi, cu multa simplitate, cărui lucru l [atribuia ea acest bizar fenomen. Avea un frate care fusese luat în armata, un frate pe care ea îl iubea ca pe lumina ochilor Plecând, tânărul îi dăruise surorii sale o moneda nouă-nouţă de douăzeci de soli, rugând-o s-o păstreze ca pe o relicva. La putina vreme după asta, afla ca regimentul fratelui sau urma sa treacă doar la trei leghe de satul lor; dădu fuga să-l mai vadă o data. La înapoiere, zdrobita de oboseala şi de sete, se opri la o crâşmă, aflata la jumătatea drumului, ca sa bea o cana cu bere. Dar, când sa plătească, baga de seama ca, dându-i fratelui ei tot ce avea, nu-i mai rămăsese decât preţioasa moneda de douăzeci de soli de care nu se despărţea niciodată. Se ruga de crâşmar s-o păsuiască până a doua zi, dar acesta nici nu vru sa audă. Neavând încotro, îşi sacrifica modesta comoara, gemând şi plângând cu hohote. A doua zi, soţul ei se duse sa caute acea piesa de douăzeci de soli pe care i-o aduse nevestei sale. Când i-o dădu, bucuria ei fu atât de mare, încât copilul pe care-l purta în pântece tresari, iar ea simţi o slăbiciune şi leşină. Fetiţa purta în ochi amprenta fidela a monedei de douăzeci de soli. Nu tin sa scriu un tratat de psihologie pentru a analiza cum s-a putut petrece un asemenea lucru. Afirm doar ca 1-am văzut cu ochii mei, ca 1-au văzut şi alţii şi ca nu era vorba de nici o înşelăciune. Medicul dintr-un târg învecinat avu ideea sa arate lumii copilul, însoţit de mama, pentru o taxa oarecare. Dar guvernul s-a opus la orice fel de publicitate. N-a îngăduit sa se scrie nimic în jurnale a1 a scurtat imediat vizita femeii, a medicului şi a fetiţei la PaflS' N-am mai auzit vorbindu-se despre acel copil. Daca asemenea întâmplare s-ar fi petrecut pe vremea împarat11 u, Napoleon, sute de guri, dintre cele mai renumite, n-ar ostenit povestind-o.