Capitolul XIV Legea dreptului de primogenitura.

— Înmormântarea ducelui & Liancourt.         — Garda naţională, desfiinţată.         — Sosthene de La RochefoucaoW şi domnul de Villele.         — Moderaţia Delfinului.

Fatalitatea, care părea sa împingă familia de Bourbon s întreprindă numai lucruri menite s-o îndepărteze de popor> dicta proiectul legii privind drepturile primului n^sc Mărturisesc ca pe mine – având în vedere inclinaţiile anglofile _ jdeea m-a încântat; dar, din păcate, nu m-am informat şi ce părere a făcut ea asupra maselor, daca tara era dispusa sa şi-o jnsuseasca. ai n-a fost, dovada ca acea faimoasa Camera a pairilor, care se bucura de o mare popularitate, şi care era în culrnea puterii ei în acea epoca, a respins-o. Resentimentele, pe care aceeaşi Camera le-a arătat cu prilejul înmormântării ducelui de Liancourt, au sporit antipatia fata de Casa regala. Mai multe înmormântări – între altele cea a domnului IVlanuel – prilejuiseră o serie de manifestări ostile fata de guvern1, în concluzie, s-au publicat noi ordonanţe privitoare la pompele funebre, între care una prin care se interzicea purtarea sicriului pe braţe. Ducele de Liancourt, protectorul a numeroase stabilimente gratuite, avea nenumăraţi simpatizanţi în rândurile clasei muncitoare, oameni care ţineau cu orice preţ sa aducă ultimul omagiu, binefăcătorului lor, după ce va fi scos din biserica. Dar politia se opuse cu străşnicie. Urma o încăierare; spiritul de partid se învenina, în zarva aceea, piatra de mormânt căzu şi – zice-se – ca se sfărâma. Scandalul şi tot spectacolul a mâhnit şi a jignit profund familia. Camera pairilor s-a simţit şi ea ofensata şi a cerut explicaţii. Acest incident a contribuit la întărirea alianţei dintre popor şi Camera pairilor. Acel geniu rau, care prezida ramura vârstnica a Bourbonilor, inspira – făcând apel la mânie şi la graba – o hotărâre care nu s-a făcut simţită pe moment, dar care a contribuit la prăbuşirea vechiului tron, dărâmat doar în câteva ceasuri, trei ani mai târziu, în primăvara anului 1827, burghezii din Paris păreau destul de porniţi împotriva guvernului, ceea ce-l făcuse sa Lzite a aduna garda naţională pentru a fi trecuta în revista de rege. In sfârşit, după lungi deliberări, s-a hotărât s-o adune.

, ' Elevii de la acoala de Arte şi Meserii, din Chalons, acoala fondata de u c ^c La Rochcfoucauid-Liancourt, au vrut – în chip de recunoştinţă – sa duca pe C cr' Acriul binefăcătorului lor. Drumul de la casa răposatului şi până la biserica a La tua' 'ara nici un incident. Dar la ieşirea din biserica, prefectul politiei – de de U-~. A 'n'crvcnit, pentru ca tinerii n-ar fi avut – chipurile – o autorizaţie eliberata rSzni -'C> Ca S^ P°arte sicriul. Acest lucru a prilejuit o scena regretabila de adevărata er'W, care a fost exploatata de opoziţie, cu multa abilitate (n. etl.fr.).

Regele se îndrepta spre Champs-de-Mars. Fu, în general, mai bine primit decât se aştepta. Dar iată ca una dintre gărzi striga: „Jos miniştrii!” Regele îşi opri calul şi zise pe un ton calm şi demn:

— N-am venit aici ca sa primesc sfaturi, ci omagii! Cel care a strigat, sa iasă din rând!

Aceasta atitudine se bucura de mare succes, ca toate cele în care cei puternici dau dovada de voinţă şi energie. Coborând de pe cal la Tuileries, Carol al X-lea fu foarte mulţumit de felul cum îşi petrecuse dimineaţa. Apoi îl chema pe mareşalul Oudinot şi-i porunci sa redacteze un ordin de zi prin care – manifestându-şi nemulţumirea pentru atitudinea majorităţii gărzii pe care o trecuse în revista – repeta de doua ori:

— Spune-le ca sunt foarte mulţumit!

Delfinul îşi exprima şi el mulţumirea. Toate persoanele care făceau parte din Statul Major rămăseseră deci cu aceasta impresie pe care nu întârziară s-o răspândească prin oraş. În seara aceea, am avut prilejul sa stau de vorba cu foarte multa lume. Aceleaşi cuvinte, repetate la nesfârşit, aminteau ca trecerea în revista fusese splendida, ca regele fusese tot timpul ovaţionat şi aplaudat. Totuşi caleasca în care se aflau prinţesele fusese urmărită de pâlcuri de oameni care le trataseră cum nu se poate mai prost, ba la un moment dat, chiar le şi huiduise. Toate partidele au fost acuzate de a fi pregătit acea manifestare ostila. Seara, ducesa de Berry istorisi şi ea, mânioasa, acelaşi lucru. Când regele şi Madame sosiră la ea, unde se adunase Curtea, ducesa i se plânse lui Carol al X-lea de ce păţise pe drum. Delfina, interpelata la rândul ei, răspunse cu bruscheţea-i obişnuită, ca lucrurile fuseseră destul de neplăcute, dar ca ea se temea şi de mai râu. Regele n-a făcut decât o singura partida de whist şi s-a reîntors la el unde-l astepa Villele. Mareşalul Oudinot, trezit în toiul nopţii, a fost pus sa redacteze un ordin de zi prin care regele anunţa desfiinţarea gărzii naţionale. Garda regal prelua şi atribuţiile gărzii naţionale, azvârlindu-i în strada p burghezii care se mai aflau prin cazărmi şi împingând atât grosolănia, încât aruncară în drum nu numai oamenii, i şi efectele şi armele celor care lipseau. Aceasta insulta sernana în inima parizienilor sămânţa unei uri cumplite al carei rod se coapse pe deplin abia în 1830. Iată ce anume provocase aceasta disensiune. Una dintre legiuni, reîntorcân-du-se din Champs-de-Mars, se oprise în fata Palatului Finanţelor, strigase: „Jos cu Villele!” şi spărsese câteva geamuri. Sigur ca aceasta comportare nedemna de un corp de militari îl sperie pe Villele, cu atât mai mult cu cât ştia ca regele fusese mulţumit de felul cum îl primise garda. Pe de alta parte, nu voia pentru nimic în lume să-şi piardă postul. aşa ca-l înrăi pe rege şi învenina toate rapoartele pe care şi le putu procura, în legătură cu vorbele aruncate de norod, prinţeselor şi cu strigatele izolate auzite la Champs-de-Mars, apoi o ruga pe majestatea sa sa nu ia nici o hotărâre înainte de a vorbi cu el. Dar Carol al X-lea avea urechile împuiate de plângerile ducesei de Berry şi de nemulţumirile cumnatei sale. aşa ca, în câteva minute, Villele fu obligat sa ia cea mai funesta dintre masuri. Ludovic al XVI-lea şi-a pierdut tronul în ardoarea sa de a se debarasa de pasnica opoziţie a vechilor Parlamente. Carol al X-lea şi 1-a pierdut pe al sau, refuzând orice bariera legala, uitând fraza atât de potrivita şi de înţeleaptă a lui Talleyrand:

— Nu te poţi sprijini decât pe ceea ce rezista!

Pe de alta parte, nu cred ca Villele, luând masuri atât de violente, n-a avut şi el nişte poliţe de plătit. Orice-ar fi fost, începând din acea clipa, ministrul a devenit oaia neagra a parizienilor si, în curând, a întregii Frânte.

Ducele de Doudeauville, ministrul Casei regale, mtelese mai bine ca toţi tendinţa către care năzuia tara şi-şi „adu demisia, chipurile, din pricina desfiinţării gărzii naţionale. Nu stiu daca înainte sau după acest eveniment ar rebui sa plasez un demers al lui Sosthene de La

°chefoucauld pe care tin să-l amintesc. Am mai vorbit, mi se jjare, despre rolul care 1-a avut între domnul de Villele şi atnna de Caylus. E neîndoielnic ca 1-a ajutat pe Villele sa na mâna pe putere şi ca 1-a susţinut, datorita influentei favoritei regelui, atâta vreme cât a trăit Ludovic al XVIII-lea După moartea acestuia, Villele se scuturase de o protecţie care cam începuse să-l apese. Continuase totuşi sa rămână foarte bun prieten cu Sosthene. Acesta profita de amiciţia lui cu Villele si, într-o buna dimineaţa, intra în cabinetul prietenului sau. După câteva fraze amicale, Sosthene îi aminti de sentimentele patriotice pe care le afişa când umbla sa puna mâna pe funcţia de ministru, în interesul tarii; si, plecând de la acest lucru, îl avertiza ca opinia publica începuse a se declara, pe fata, împotriva felului sau de a administra tara. Având relaţii în toate clasele sociale, îşi putuse da perfect de bine seama de acest lucru pe care venea acum sa i-l dezvăluie şi lui Villele. Sigur că-şi dădea seama ca nu stătea în puterea lui Villele sa facă numai bine, dar nu trebuia sa uite ca Sosthene nu-l plasase în fruntea acelui minister decât ca sa fie util tarii; venea deci să-l implore – în numele amiciţiei, al onoarei şi al recunostitei – sa nu-l mai compromită încapa-tânându-se sa se cramponeze de acel post. Va puteţi închipui cam cum a primit acest sfat Villele, care pe atunci era atotputernic. Avu o clipa de panica, gândindu-se daca nu cumva Sosthene fusese trimis de Carol al X-lea, al cărui aghiotant era. Dar după ce mai puse unele întrebări, se linişti, îl trata pe Sosthene de aşa maniera, încât se despărţiră certaţi, ceea ce lui Villele îi convenea de minune, după care dădu fuga la rege să-i istorisească scena. Acesta, care-şi aminti de intrigile urzite de fratele lui Sosthene în ultimii ani de domnie ai lui Ludovic al XVIII-lea, fu foarte bucuros să-i dea papucii şi să-l facă sa îndure „onorurile” dizgraţiei.

Doamna de Caylus – mai versata – nu se certa cu nimeni. A rămas ducesa, aşa cum a dorit răposatul rege, pentru ca domnul de Caylus refuzase, cu încăpăţânare, titlul de duce. Carol al X-lea i-a aprobat sa intre în sala tronului şi i-a fixat chiar şi o pensie foarte mare.

Cam tot pe atunci, regele şi prietenii sai ceruta restituirea bunurilor bisericeşti şi recunoaşterea ordinelor monastice. Domnul de Villele era aproape sigur ca astfel de dorinţe nu puteau fi realizabile, dar ţinea totuşi să-şi păstrez funcţia de ministru. Ca de obicei, Villele conta pe abilitate ga; numai ca de data asta nu-i mai merse. Camera pairilor, ofuscata, şi ministrul căzură de acord – după o întreaga tevatura – cu consilierii regelui, ca ar fi necesar un nou lot de pairi care sa împrospăteze atmosfera. Prin aceasta propunere, Villele spera să-şi asigure un cât mai lung ministeriat, pelfinul nu vru sa se amestece în aceste intrigi. Supus regelui, nu manifesta nici un fel de ostilitate fata de Villele, nici fata de favorurile de care se bucura.

Ducesa de Berry n-ar fi vrut ca Villele sa puna în practica, atât de grabnic, toate extravagantele la care visau atât ea cât şi micul ei grup ultraregalist. Dar ducesa era mult prea frivola şi prea anhtiata după distracţii, pentru a se ocupa serios de acest lucru. Se marginea la sarcasme care-l făceau pe noul rege sa surâdă, când, cu câteva luni mai înainte, pentru astfel de vorbe ar fi fost serios admonestata de răposatul Ludovic al XVIII-lea.