Capitolul XVI Schimbarea survenita în dispoziţia Delfinului.

— Numirea baro l ' 4e Damas ca preceptor al ducelui de Bordeaux.         — Ordonanţele din iunie)828, ale iezuiţilor.         — Călătoria regelui în Alsacia.         — Cadril Ia ducesa de Qerry.         — Mica Mademoiselle.         — Educaţia ei.

Ajung la unele împrejurări de o mare importanta prin urmările lor; nu pot sa le explic, fiindcă nu le înţeleg, desi s-au petrecut sub ochii mei. Poate ca cineva, într-o zi, va dezvălui motivele oculte ale faptelor pe care ma pregătesc sa vi le istorisesc. Va voi relata doar ceea ce am bănuit eu.

Ati văzut cât de înţelept se dovedise a fi Delfinul în timpul ministeriatului lui Villele. Ati văzut ce încredere acorda persoanelor care erau de partea noului guvern, mai ales domnului de Martignac care-l însoţise mai înainte în campania din Spania. Totuşi, o data cu noua administraţie, alcătuită sub auspiciile sale, păru ca se îndepărtează de vechii sai consilieri pe care nu-şi mai manifesta dorinţa de a-i susţine.

Domnul Pasquier şi mai ales domnul Portal, chemaţi până atunci, în mod frecvent la discuţiile intime cu Delfinul, încetară brusc de a mai fi poftiţi, iar notele care le erau cerute zilnic, pentru a-şi da părerea în unele situaţii, nu le mai fura cerute. As fi înţeles acest lucru, daca Delfinul şi-ar fi acordat încrederea noului sau cabinet, dar nu făcu acest lucru.

Delfinul săvârşi greşeala de a vrea sa fie el însuşi ministru cu portofoliu, în loc să-şi păstreze încrederea în ministerul de război, unde făcea ce voia, dorea sa fie el însuşi ministru, sa aibă personal de serviciu, birouri şi o treaba cu Care sa se laude în Consiliu. Invidia funcţiilor punând stăpânire pe el, începu a semăna printre miniştri nemulţumiţi

5'rivalitati pe care avu grija sa le întreţină prin câţiva agenţi Plătiţi de el. Pe de alta parte, toţi ofiţerii care nu obţineau destul e repede ceea ce cereau, în loc sa ridice glasul împotriva Nistrului, încredinţându-se bunătăţii Delfinului, trebuiau sa adreseze direct acestuia, aşa ca foarte repede îşi pierdu şi re ^ de popularitate pe care şi-o câştigase în armata. Acest tat fusese de altfel prevăzut de către vechii consilieri ai Delfinului. Ei încercaseră să-l determine sa renunţe la acest, /tjjjse capriciu administrativ, aşa ca răceala lui fata de ei probabil se datora acestui lucru. Am mai spus, de altfel, cu ce sila uita la domnul de La Ferronnays când intra la Consiliu, de la acesta din urma ca în toată perioada cât a fost ministru Delfinul nu i-a adresat cuvântul, decât atunci când aveau W unele controverse în Consiliu. Ultima, şi cea mai însufleţita a fost în legătură cu ducele de Wellington. Delfinul tine^ neapărat sa se adopte o măsură recomandata de duce, pe care La Ferronnays o dezaproba.

— Ducele de Wellington, spuse Delfinul, este ataşat familiei noastre, ne iubeşte şi nu ne vrea decât binele!

Domnul de La Ferronnays mâniat, pe drept, de aceste cuvinte, îi răspunsese destul de înfierbântat, ca ducele de Wellington era ministru englez, ca nu vedea lucrurile decât prin prisma intereselor tarii sale şi ca era de datoria Consiliului regelui Franţei, alcătuit din francezi, sa cântărească propunerile şi sa hotărască daca erau în interesul Franţei, fara sa tina cont de amiciţiile personale care, în mod sigur, nu influenţau cu nimic guvernul Angliei. Făcu praf toate argumentele Delfinului, al cărui singur susţinător era Polignac, şi-l determina pe rege sa fie de părerea sa, rezolvând problema aşa cum trebuia, spre ciuda domnului Delfin. Aceasta discuţie avu loc la sfârşitul anului. Dar, între timp, şi alte lucruri îl înrăiseră pe Delfin. Unul dintre ele fusese legat de înlocuirea ducelui de Riviere. Regele voia ca în slujba de preceptor sa numească el pe cine credea de cuviinţă. Consiliul pretindea sa fie consultat. Pretenţia regelui era sprijinita de cei din partidul ultra, pretenţia minis; trilor era susţinută de întreaga tara. Delfinul lua partea tatălui sau, care nu admitea sa nu-şi poată exercita alegerea preceptorului nepotului sau – independenta la care avea dreptul, ca sef al familiei. Cum miniştrii insistară totuşi, regele le făgădui sa nu facă nici o alegere înainte de a-i informa şi pe ei. aşa ca începură a căuta o persoana care sa corespunda acestui p° Se opriră asupra ducelui de Mortemart, dar, în vreme ce negoc1 cu el, regele îşi anunţa miniştrii, la ora zece seara, ca a do zi avea sa apară în Monitor numirea baronului de DafflaS'

°s ' p0stul de preceptor. aşa înţelesese el sa nu facă nici o alegere înainte de a-i anunţa pe miniştri. Guvernul protesta, dar la acea ora nu se mai putea face nimic, aşa ca regele triumfa.

Domnul de Damas era omul Congregaţiei. Fu deci clar pentru toţi ca la Palat exista o facţiune al carei credit era mult 0iai mare decât cel al miniştrilor şi care se bucura de deplina încredere a regelui. Delfinul detesta Congregaţia; făcu deci, o vreme„ caz de alegerea lui Damas, arătându-se a fi împotriva; dar cum era convins ca alegerea preceptorului pentru micul duce de Bordeaux era totuşi o treaba care-l privea numai pe rege, Delfinului îi fu ciuda pe el ca dăduse frâu liber mâniei, se ruşina şi merse până acolo încât îşi ceru scuze, şi regelui, şi preceptorului pentru comportarea lui nesăbuită. Mai târziu, când văzu ce impresie proasta făcuse alegerea lui Damas, asupra poporului, dădu o serie de ordonante1 în care tuna şi fulgera împotriva iezuiţilor şi a seminariilor lor. Nu voi intra în amănuntele acestor evenimente. Aţiu doar ca regele a ţinut cincisprezece zile ordonanţele, înainte de a le semna. Aefii iezuiţilor i-au dat, până la urma, încuviinţarea să-şi puna parafa pe ele, fiindcă şi-au dat seama ca daca s-ar fi opus în acel moment, ar fi fost înfrânţi; aşa ca au socotit ca ar fi mult mai bine să-şi dea consimţământul, siguri ca vor găsi la rege ajutorul necesar sa se redreseze, când împrejurările le-o vor îngădui. aşa ca regele semna ordonanţele, dar cu multa mâhnire. Cât despre Delfin, acesta a fost ultimul lui act înţelept, începând din acel moment s-a îndepărtat din ce în ce de ideile pe care le susţinuse până atunci. Alegerea generalului Clausel ca deputat 1-a aruncat definitiv în rândurile celor din partidul ultra. El nu i-a putut ierta acestui ofiţer expulzarea ducesei de Angouleme din Bordeaux, în timpul celor, O suta de zile”, şi numirea lui ca deputat 1-a iritat în aşa măsură, încât

_ ' Aceste ordonanţe, date în urma unei anchete făcute de monseniorul de V elen, arhiepiscopul Parisului, monseniorul Fcutricr, episcopul de Bcauvais etc.

Puneau Bisericii institutele de învăţământ dirijate de iezuiţi; ele arătau ca, pe viitor, cui nu putea învăţa sau conduce o şcoală, daca nu declara în scris ca nu aparţinea Piu' UnC' ccmgrcgati> religioase, decât celei autorizate, în mod legal, în Franţa, în „umărul elevilor care puteau fi admişi în aceste scoli era limitat la douăzeci de a devenit o adevărată monomanie. După aceasta epoca nimeni n-a mai găsit în el nici măcar o scânteie din acel bun-simţ în care Franta îşi pusese atâtea nădejdi, în decursul anilor. Aceasta schimbare fu, în curând, cunoscuta de toată lumea şi educaţia ce i se dădea micului duce de Bordeaux asmuţi ura împotriva ramurii vârstnice şi-i pregăti căderea pentru ca rădăcinile îi fuseseră tăiate, una câte una, de multe luni de zile.

Consiliul militar, pe care Delfinul îl prezida, îşi relua şedinţele si, în fiece zi, mareşalul Marmont ne repeta observaţiile şi pretenţiile smintite ale Delfinului, îmi aminteam de elogiile aduse în anii precedenţi şi-l acuzam, în sinea mea pe bietul general, de nestatornicie; dar, din păcate, nu era singurul care făcea asemenea observaţii. Toate rapoartele ni-l înfăţişau pe Delfin înrolat în rândurile celor mai înflăcăraţi reacţionari. Insist asupra acestui fapt, despre care poate ca Istoria va face prea putin caz, pentru ca, după mine, el a îndepărtat toate speranţele, a exasperat toate spiritele şi i-a împins la excese şi pe cei care nu-l puteau suferi, şi pe cei care ţineau cu el.

Nu după mult timp, regele a făcut o călătorie în Alsacia, şi anume în vara anului 1828. A fost primit foarte bine, fapt care 1-a încântat. Toate discursurile care i-au fost adresate lăudau mai ales ordonanţele pe care le dăduse împotriva iezuiţilor. Domnul de Martignac îi atrăgea mereu atenţia asupra acestui lucru, până când regele a simţit ca i se face sila de ministrul sau, caci nu voia sa se atribuie decât propriei sale persoane demonstraţiile locuitorilor tarii care-l primiseră triumfal. La Strassbourg veniră să-l salute câţiva mici suverani germani. Regele se crezu cel putin Ludovic al XlV-lea.

La Paris guvernul abia mai izbutea sa se menţină, caci trebuia sa facă fata opoziţiei de stânga, opoziţiei de dreapta-alcatuita din partidul ultra, congregaţioniştilor, curtenilor- „ chiar şi regelui. Poate ca s-ar fi menţinut totuşi, în ciuda tuturo acestor piedici, daca toţi cei care doreau ordine şi linişte s-fi străduit să-l ajute; dar fiecare voia sa profite cât mai m j sa blameze, sa atace. Partidul constituţional era cel chiţibuşar. Era alcătuit din oameni mult prea ocupaţi sa ' dovedească, în primul rând, capacitatea individuala, şi apoi să-i sprijine pe şefi. aşa ca guvernul nefiind susţinut de nici un partid, cred ca se mira şi el ca rezistase atâta, într-adevăr, nimeni nu-şi dăduse seama ca, de fapt, căderea lui, avea s-o aducă şi pe cea a monarhiei. Era totuşi clar, pentru cei care vedeau cu ochi limpezi lucrurile, ca guvernul Martignac calca pe urmele guvernului Richelieu, singurul care fusese în stare sa menţină Restauraţia, dar pe care regele nu putuse să-l sufere, desi Camerele se străduiseră să-l susţină, cu toată împotrivirea suveranului. Daca toţi deputaţii care doreau menţinerea guvernului Martignac 1-ar fi susţinut, poate ca ar fi izbutit sa retragă nava Statului din mijlocul valurilor ameninţătoare în care o lăsase Villele sa plutească, şi ar fi adus-o cu bine la ţărm. Numai ca acum era prea târziu. Nu mai puteau face altceva decât să-şi reproşeze ca nu interveniseră la vreme şi sa constate ca toţi contribuiseră la catastrofa care se apropia.

În timp ce situaţia politica era jalnica, distracţiile, în capitala, continuau cu însufleţire, iar carnavalul din 1829 a fost de-a dreptul sclipitor.

Prinţii de Orleans crescuseră şi Palatul Regal se înveselise. După concerte şi după dineuri, urmau spectacole, baluri şi cadriluri. Ducesa de Berry profita de acea atmosfera vesela şi dădea, la rândul ei, serbări foarte frumoase. Cele mai strălucitoare şi mai plăcute aveau loc în apartamentul doamnei de Gontaut, ceea ce o dispensa pe ducesa de invitaţii

§i de eticheta şi-i îngăduia sa poftească toată lumea la moda.

Deseori se dădeau baluri mascate, unde măreţia costumelor îţi lua ochii, dar care, în ansamblu, nu oferea un spectacol chiar

^tat de frumos, începuseră pe atunci a fi la moda toaletele din Vul Mediu. Ducesa de Berry se gândi sa dea un bal care sa prezinte Curtea lui Francisc al II-lea. Toţi curtenii tineri şi e§anti fura poftiţi, ca sa umple sala. Restul invitaţilor, în înr, Unie obişnuite, serveau de spectatori. Ducele de Chartres,

^aându-l pe Francisc al II-lea, atrăgea toate privirile.

Toată lumea îi admira chipul frumos şi făptura plina de gratie. Maestrul de balet îi pregătise un tron pe care trebuia sa se aşeze, cu câteva trepte mai sus decât regina, reprezentata de ducesa de Berry. Ducele de Chartres refuza sa ocupe acel loc şi o plasa pe tron pe doamna de Podenaş care juca rolul Caterinci de Medicis. Aceasta reprezentaţie avu un succes neaşteptat la Tuileries. Doamna Delfina îl lauda peste tot pe tânărul duce de Chartres „pentru respectul de care dăduse dovada”. Sa fi presimţit cumva ca tronul din Palatul Tuileries va fi cândva pus la dispoziţia sa? Atunci, cu siguranţă ca n-ar mai fi avut „respectul” să-l refuze. Ni s-a povestit ca Delfina o bârfise zdravăn pe ducesa de Berry care-şi alesese rolul Mariei Stuart. Poate ca nu era chiar un lucru cu judecata, sa reprezinţi o regina decapitata, în Palatul Mariei Antoaneta, dar ducesa de Berry n-avea minte nici cât o găină. Regele nu interzise cadrilul, şi ducesa, după obiceiul ei, nu tinu câtuşi de putin seama de dezaprobarea cumnatei sale. Aceasta din urma asistase mascata şi împodobita cu toate pietrele scumpe, la bal, dar la cadril se retrăsese, fara nici un fel de scuze. Totuşi, îi împrumuta diamantele sale doamnei care o înfăţişa pe Margareta a Scotiei, pentru a facilita participarea la cadril câtorva englezoaice care ardeau de nerăbdare sa ia parte.

În general, femeile erau, toate, foarte bine puse la punct. Bărbaţii, cu foarte puţine excepţii, aduceau mai toţi cu nişte măşti de bulevard. Ducele de Chartres purta un costum magnific; până şi micul duce de Richelieu arata atât de bine cum nu 1-am mai văzut niciodată, nici înainte, nici după bal. Cât despre regina serbării – doamna ducesa de Berry – era groaznica, îşi ciufulise parul, ca sa fie mai în spiritul epocii, dar îi şedea cumplit. Se împopoţonase cu o vesta lunga de hermina, cu blana pe dinăuntru, care-o făcea sa semene cu ufl câine plouat. Căldura pe care i-o ţinea vesta o făcuse sa se înroşească toată, şi la fata, şi pe mâini, şi pe gât, încât arata exact ca un rac fiert. Cred ca niciodată nu s-a străduit mai mult ca sa arate mai urât ca la acel bal.

Mica Mademoiselle ', care asista şi ea la acea serbare, se de la o bancheta la alta, ca să-şi laude varul, pe frumosul duce de Chartres. Părea în culmea încântării şi-şi manifesta dragostea cu atâta candoare încât, desi n-avea încă zece ani, era nespus de dulce şi de graţioasă. Aceasta fetiţă făgăduia încă de pe atunci sa fie, nu atât frumoasa, cât atrăgătoare. N-am avut onoarea de a ma apropia prea mult de 6a, dar o vedeam adesea la doamna de Gontaut, şi mi se părea foarte politicoasa. O copleşea pe ducesa de Orleans cu mângâierile sale repetând întruna:

— O iubesc pe mătuşa mea fiindcă e buna şi fiindcă e mama verişorului meu, Chartres.

Nu scăpa niciodată ocazia sa nu-l dea de exemplu pe acest var ducelui de Bordeaux, pe care-l privea cu toată superioritatea celor zece ani ai ei. Desi încă foarte mica, se interesa de toate evenimentele şi ştia sa fie extrem de politicoasa cu cei mari. Doamna de Gontaut, înţelegând ca copilăria unei prinţese nu trebuia sa fie scutita de o serie de impresii – ca cea a copilelor de rând – încuraja discuţiile celor mari, în fata fetiţei, care încet, încet, începu a prinde gust pentru ele. Trebuia, de altfel, să-i umple, într-un fel, imaginaţia foarte activa şi mai ales s-o ferească de o anumită înclinare către un orgoliu exagerat care nu se mai potrivea cu vremurile în care trăiam. Doamna de Gontaut mi-a povestit ca, a doua zi după bal, micul duce de Bordeaux a fost despărţit de sora sa pentru a fi încredinţat educaţiei unor bărbaţi, deci smuls din mâinile dădacelor sale. Doamna de Gontaut îi conduse, conform uzanţelor, pe cei doi copii, la rege. Trecând Prin sala gărzilor, acestea nu le dădură onorul. Mademoiselle Se opri scurt, îi privi pe ostaşi cu mirare, dar şi cu nemulţumire.

A doua zi, santinela, care între timp primise poruncile cuvenite, văzând-o pe mica Mademoiselle, porunci gărzilor Sa'i dea onorul. Ea se opri, le făcu o reverenţă, apoi le spuse: ' E vorba de Louise-Marie-Therese, fiica ducelui de Berry, născută în 21 r'C 1819; s'a măritat în 1845, cu Carol al IlI-lea, duce de Parma şi a murit în

— Va mulţumesc, dar cred ca va înşelaţi! Sa ştiţi ca sunt tot eu, cea de ieri!

Doamna de Gontaut, femeie inteligenta, îşi dădu seama ca avea de-a face cu un copil extrem de isteţ, dar şi foarte orgolios.

Auzind aceste lucruri, baronul de Damas ceru ca cei doi copii sa fie despărţiţi definitiv. Foarte tânără Mademoiselle i se părea prea matura pentru vârsta ei si, în bigotismul lui înapoiat socotea indecent ca un prinţişor de opt ani să-şi îmbrăţişeze, din când în când, sora care încă nu împlinise zece.

Educaţia micului print se reduse, până la urma, doar la nişte exerciţii de gimnastica, exerciţii cu care-l chinuiau pe bietul copil, ca şi cum ar fi trebuit sa debuteze la circul Franconi; sărmanul print era crescut ca un călugăr şi se plictisea de moarte.