Capitolul XVIII Căderea guvernului Martignac.

— Reprobarea generala împotriva auvernului Polignac.         — Demisia lui Chateaubriand.         — Boala ducesei de Orleans.         — Ovaţionarea lui La Fayette.         — Regele îl reabilitează pe Bourmont. _~ Expediţia în Alger.

Cum sesiunea se apropia de sfârşit, regele se făcu luntre sj punte ca sa se termine cât mai repede. Royer-Collard îi spusese, într-o zi, lui Carol al X-lea, mai mult în ironie decât serios, ca domnul de La Bourdonnaye1 era singurul deputat devotat cu trup şi suflet Camerei. Carol al X-lea reţinu acest lucru. Ar fi vrut să-l ajute şi pe Ravez2, dar acesta, mai isteţ, după ce pusese umărul la prăbuşirea guvernului Martignac, refuza sa intre în guvernul Polignac. Cred ca nu voia sa fie urât de popor; caci, în acea epoca, regele parca ar fi căutat anume oamenii cei mai ostili tarii, pe care să-i vâre în noul guvern. Cel care punea capac tuturor era însa Bourmont3, pe care nu-l putea suferi nimeni, nici cei de la oraş, nici cei de la tara.

Trebuie sa mărturisesc ca, în ciuda inconştientei obişnuite a domnului de Polignac, a fost uluit când – sosind de la Londra – şi-a găsit colegii de minister pe care i-i pregătise regele, aşa ca acum nu mai putea da înapoi, şi de altfel nici n-ar fi vrut, pentru ca prea îşi dorise sa ajungă prim-ministru. Printr-un bilet primit în ziua de 7 august, domnul Pasquier ma înştiinţa ca toate acele „formidabile” nume urmau sa apară în Monitorul de a doua zi.

' Frantois-Regis de La Bourdonnaye (1767 – 1839), ofiţer în armata lui °ndc, în timpul emigraţiei, apoi în Vandcca. Ministru în guvernul Polignac, a ajuns P”' al Franţei.

2 M. Ravez (1770 – 1849), avocat din Lyon; după ce e subsecretar la justiţie, JUngc preşedinte al Camerei, apoi primul preşedinte al Curţii din Bordeaux. C 3 Louis-Victor, conte de Bourmont (1773 – 1846), ofiţer francez care, după a luptat în Vandeeă, s-a raliat lui Napoleon, care 1-a făcut colonel, în 1814, ajunge cral şi trece de partea Restauraţiei, în timpul celor „O suta de zile”, trece iar de r ca lui Napoleon pe carc-I părăseşte în ajunul bătăliei de la Watcrloo, de al carei min SC Parc ca n”a f°st deloc strain. În timpul celei de a doua Restauraţii, este numit lstru de război, comandant sef al expediţiei din Alger şi mareşal al Franţei.

M-am dus la Lormoy, să-i fac o vizita ducesei de Maille, căreia i-am împărtăşit trista veste. Domnul de Maillei începu sa râdă, fiindcă – zicea el – nimic nu era adevărat Sosise chiar în dimineaţa aceea de la Saint Cloud; îl văzuse în ajun, pe Martignac, în deplina siguranţă, făcându-şi planuri pentru sesiunea următoare (si lucrul era adevărat); regele se purtase cu el cum nu se poate mai bine. De altfel, domnul de Maille cunoştea bine figura preocupata, trista, agitata a suveranului când era vorba sa schimbe fie şi o singura persoana din guvern; acum însa îl găsise cum nu se poate mai senin şi mai bine dispus, îşi făcuse partida obişnuită de whist în timpul căreia glumise tot timpul. A trebuit să-i dau dreptate, caci, daca ar fi fost aşa cum auzisem eu, regele ar fi fost într-adevăr nemulţumit şi deprimat.

Reîntorcându-mă la Châtenay, 1-am găsit pe ducele de Mouchy2 care venise sa ma poftească la masa. Desi venea de la Paris, nu auzise nimic despre noul guvern. Numai ca el nu primi vestea cu vesela expansiune a domnului de Maille. Deci îl credea şi el pe Martignac în deplina siguranţă. Apoi, plin de tristeţe, adăugă:

— Ai, la urma urmei, poate ca ar fi mai bine. Regele tine mortis să-l cocoaţe pe Polignac în fruntea guvernului. Asta-i visul lui de zece ani… aşa ca poţi fi sigura ca, mai devreme sau mai târziu, tot îşi va satisface capriciul. Când se va convinge ca a făcut o greşeală, va recurge la altcineva; ţi-o spun însa de pe acum ca un guvern cu persoanele despre care mi-ai vorbit va cădea în fata primei Camere ce se va aduna…

I-am arătat ca Jules era tot pe-atât de curajos pe cât de imprudent şi ca probabil se va lupta cu un leu.

— A, sa nu crezi asta! Îl cunosc destul de bine pe rege. Niciodată nu-l vei convinge sa tina piept Camerelor sau Bursei. Nu uita ca i-a făcut educaţia Villele şi ca, în ceea ce

1 Charles-Frantois, duce de Maille, primul gentilom al camerei contelui Artois, pair al Franţei, aghiotantul lui Carol al X-lca. E

— Charles de Noailles, duce de Mouchy, capitan al gărzilor. Era fiul cel m al printului de Poix.

Priveşte cele doua instituţii, aceasta educaţie e mai mult decât completaAm vorbit despre impresiile a doi curteni intimi ai regelui, unul – primul gentilom al camerei sale, celalalt -capitanul gărzilor sale, pentru a arata ca, chiar cei din jurul regelui, care nu erau vârâţi în intrigile lui Polignac, nu priveau acest nou guvern decât cu o nelinişte mai mult sau mai putin îndreptăţită.

Monitorul publica a doua zi numele care fuseseră anunţate, împreuna cu cele ale domnilor de Courvoisier1 şi de RignY2- ai unu' ai celalalt îşi dezamăgiseră prietenii, îl cunoşteam pe „învingătorul de la Navarin”, şi nu-mi puteam explica în nici un fel cum de se asociase cu ceilalţi. Am avut în curând satisfacţia de a afla ca refuzase. A rezistat cu o fermitate – care 1-a costat foarte mult – tuturor solicitărilor şi avansurilor lui Carol al X-lea. Îţi trebuia o mare tărie de caracter şi mai ales curaj pentru un astfel de refuz, caci autoritatea Coroanei exercita încă multa influenta asupra spiritelor; iar Carol al X-lea ştia sa găsească întotdeauna cuvintele cele mai convingătoare, când voia ceva, împletind, în mod abil, bonomia cu demnitatea care i se cerea unui rege. Rezistenta p_e care i-o opuse domnul de Rigny, avea deci un merit real. Îi trecusea numele în Monitor, sperând ca-l vor vârî în guvern fara voia lui. El persista în a refuza un post unde era convins ca nu va putea nici face bine, nici împiedica raul. Stima pe care am simţit-o fata de o astfel de comportare a stat la baza unei prietenii care, cu timpul, a devenit din ce ln ce mai strânsa. Din nenorocire, moartea 1-a smuls de timpuriu din mijlocul prietenilor sai, lipsind patria de un om care i-a adus mari servicii şi despre care Istoria poate ca va v°rt>i într-o zi.

Jean-Joseph Courvoisier (1775 – 1835), avocat general la Besancon, PMat, procuror general la Lyon, apoi ministru al justiţiei. A demisionat înainte de Urd°nantcle din Iulie.

Lcv 2 Henri-Daniel, conte de Rigny (1782 – 1835), comandantul escadrei din „Din c°ntra-amiral, comandantul escadrei franceze de la Navarin, deputat, stru a' marinei, apoi al afacerilor externe.

Strigatele de bucurie scoase de liberali, la refuzul lui Rigny, 1-au determinat până la urma pe Courvoisier sa intre în guvern. De altfel, acesta se socotea obligat fata de rege pentru unele înlesniri acordate tatălui sau, aşa ca nu mai cuteza sa refuze şi el postul ce i se oferi. Accepta deci, foarte trist primejdioasa onoare ce i se făcuse, având totuşi grija sa specifice ca nu-şi va pune semnătură pe nici un act anticonstituţional. I se spuse ca acea faimoasa Carta era catehismul întregului guvern. La putina vreme după asta, el îi mărturisi unui prieten care-i prezise ca lovitura de stat era inevitabila:

— Ai dreptate, oamenii aceia m-au înşelat! Abia acum vad intenţiile lor, dar, atâta timp cât ma voi afla alături de ei, nu vor izbuti sa şi le puna în practica. Când ai sa ma vezi plecând, vei şti ca mi-a fost cu neputinţă sa pun stavila neputinţei lor. Vai! Nu sunt nici măcar în stare sa vadă prăpastia, dar încă sa se mai gândească la adâncimea ei!

Asa ca atunci când domnul de Courvoisier şi-a dat demisia, în luna mai 1830, persoana căreia îi anunţase intenţiile sale i-a zis la rândul sau:

— Lovitura de stat e deci iminenta, din moment ce dumneata te retragi?

Ex-ministrul se margini să-i strângă mâna, fara sa răspundă.

Domnul de Chateaubriand sosi într-un suflet, din Pirinei, unde se dusese, după ce-şi dăduse demisia din postul de ambasador la Roma. Solicitase favoarea de a i-o înmâna el însuşi regelui, dar nu putuse obţine nici o audienta, în schimb, aflase ca regele îi oferise titlul de duce, o mare suma de bani ca să-şi plătească datoriile, un loc la Curte pentru sotia sa, ma rog, tot ceea ce putea ispiti inclinările aristocratice şi tendinţa către risipa a acelui menaj. Dar el n-a acceptat niciuna din aceste propuneri. După numeroasele refuzuri ale lul Chateaubriand, La Ferronnays a fost numit ambasador la Roma. Aţiu ca La Ferronnays era de aceeaşi părere cu Mouchy, şi anume ca regele nu-şi putea permite fantezia de a pune în fruntea guvernului un om la care ţinea, dar a car incapacitate i-o recunoştea el singur. Fantezia asta 1-a costat Coroana. Ducele de Laval, ambasadorul nostru la Viena, a fost numit ambasador la Londra, în locul lui Jules de Polignac.

Între timp, începu a se pune problema căsătoriei prinţesei Louise de Orleans cu printul moştenitor al fleapolelui1. Familia de Orleans ţinea foarte mult la încheierea acestei căsătorii. Doamna Delfina şi ducesa de gerry se preocupau îndeaproape de acest lucru de care se pare ca nici regele nu era strain. Totuşi, cei de la Palatul Regal îl acuzară pe ducele de Blacas – pe atunci ambasador la Neapole – ca nu pune prea mult zel pentru reuşita acelei negocieri. Cum suveranii napolitani2 care o conduceau pe fiica lor Cristina, regina Spaniei, la soţul ei, regele Ferdinand al VII-lea3, urmau sa treacă prin sudul Franţei, ducesa de Berry se duse să-şi vadă tatăl, şi familia de Orleans îi urma exemplul. Regele şi regina Neapolelui îşi mărturisiră dorinţa de a vedea realizându-se căsătoria atât de râvnita de noi, dar din păcate, printul moştenitor nu era de acord. La urma urmei, poate ca avea dreptate: o urâţenie ca el nu merita o nevasta atât de încântătoare cum era prinţesa noastră. Sigur ca refuzul acelui print a constituit o grea lovitura pentru ducesa de Orleans care ţinea să-şi mărite, cât mai repede, fetele. Tocmai fusese foarte grav bolnava şi teama de a nu le putea vedea rostuite pusese stăpânire pe ea. Cine n-a văzut cu ochii lui dezolarea din Palatul Regal, în timpul bolii ducesei, e greu să-şi facă o părere: soţ, cumnata, copii, prieteni, servitori – toţi păreau distruşi; nici măcar nu mai cutezau sa se privească. Ducele de Orleans, de obicei atât de stăpân pe sine, îşi pierduse, pur şi simplu, capul. Nu-şi putea ascunde durerea nici măcar la patul sotiei sale, unde venea din cinci în cinci minute, în sala de Caturi, nu făcea decât sa adreseze tot timpul întrebări ' E vorba de Ferdinand al Il-lea (1810 – 1859), ajuns rege al Neapolelui în. „ 'n 1832, s-a însurat, prima oara, cu Maria-Cristina, prinţesa de Savoia, şi în

3', cu Tcrcza, arhiducesa de Austria.

G 2 Francisc l (1777 – 1830), însurat, a doua oara, cu [sabela, infanta Spaniei.

A 'atal ducesei de Bcrry şi fratele ducesei de Orleans.

3 Ferdinand al Vll-lea (1784 – 1833), rege în 1808; detronat de Napoleon,

~a r°dobândit tronul în 1814.

Medicilor, izbutind mai mult sa se tulbure decât sa se lămurească. Ducesa de Orleans, vazându-l în ce hal era încercase, pe cât putuse, să-l calmeze şi să-l liniştească. De altfel în timpul convalescentei, mi-a spus:

— M-am rugat Cerului sa ma crute, numai de mila bărbatului meu, căruia nu stiu cum să-i mulţumesc ca mi-a dat prilejul sa vad cât îi sunt de draga!

Ar fi putut adăuga: „si de utila”, fiindcă era, într-adevăr îngerul păzitor al familiei.

În vreme ce prinţii noştri străbăteau sudul împreuna cu suveranii napolitani, a căror înfăţişare şi echipaje stârneau mirarea provincialilor, un alt călător dădea de lucru la sute de guri sau, pentru a ma exprima mai exact, la sute de tiparniţe ale jurnalelor. Domnul de La Fayette venise să-şi vadă nepoata, stabilita la Vizille, la socrul ei Augustin Perier1. Familia era cam necăjita ca aceasta vizita, cu caracter particular şi absolut fireasca, se transformase într-un eveniment politic. Veteranul Revoluţiei a fost sărbătorit la Vizille, la Grenoble, pe urma la Vălence, la Lyon; pe tot parcursul drumului spre Paris, a dus-o numai în aplauze şi în ovaţii.

Odinioară, moartea generalului Foy2, deputat în opoziţie, dăduse ideea unei liste de subscripţie pentru copiii sai, rămaşi fara un ban. Domnul Casimir Perier3 se înscrisese primul şi nici nu se împlinise săptămână ca milionul proiectat şi fusese strâns. Acel succes făcuse sa se nască ideea unei alte liste de subscripţie destinata despăgubirii persoanelor ce plătiseră impozitul stabilit în mod ilegal. Se prevedea o lovitura de Stat; nu se ştia încă de ce natura va fi, dar oamenii voiau sa fie pregătiţi ca sa poată rezista.

Congregaţioniştii şi cei din partidul ultra intonau, pretutindeni, imnuri triumfale, desi nu se înţelegeau între si

1 Aitgustin Perier (1773 – 1833), fiul lui Claude Perier; a ajuns pair al Franţei, după moartea ilustrului sau frate, Casimir Perier.

— Maximilien Foy (1775 – 1825), general de brigada şi deputat.: 3 Casimir Perier (1777 – 1832), ofiţer în armata franceza din Itaha bancher renumit din Paris. Regent al Băncii Franţei, deputat, preşedintele ministru. A murit de holera, în timpul epidemici din 1832.

Cum vor conlucra. De altfel, congregaţioniştii îşi şi manifestară nemulţumirea împotriva domnului de La Bourdonnaye care nu era pe placul partidului preoţilor. Speriat de zvonurile care circulau, venirea la putere a lui Jules de Polignac îi servi drept pretext pentru a-şi da demisia care-i fu aprobata imediat. In sfârşit, pentru a pune capac listei guvernamentale ce devenise odioasa întregii tari, stârnind – şi pe buna dreptate – mânia tuturor, în locul lui La Bourdonnaye, a fost numita o pramatie care se potrivea de minune cu toţi ceilalţi din guvern: Peyronnet, instalat la ministerul de interne. Simt nevoia sa jnai dau un exemplu privind superficialitatea, orbirea regelui pe care persoanele ce vor trai în alte timpuri aproape ca nu-l vor crede, desi el este de o scrupuloasa exactitate.

Domnul de Bourmont, după ce a luptat în Vandeeă, s-a împăcat cu Napoleon – după ce, zic unii, ca şi-ar fi vândut împăratului camarazii de lupta – şi a intrat în armata imperiala cu atâta graba, încât a pierdut stima tuturor, în 1814, a fost primul care s-a grăbit sa salute drapelul alb. în 1815, 1-a însoţit pe mareşalul Ney, la Dijon, a obţinut de la împărat comanda unei brigăzi, apoi – în ajunul bătăliei de la Waterloo a dat bir cu fugiţii, ducându-i inamicului statele de plata ale armatei, în cursul faimosului proces al mareşalului Ney, Bourmont a depus împotriva lui, în fata Curţii Pairilor, dar mareşalul 1-a acuzat, la rându-i, de a fi ajutat la redactarea proclamaţiei pe care tocmai o denunţase. Toate aceste circumstanţe, false sau adevărate, i-au adus generalului epitetul de trădător pe care nimeni nu i l-a contestat şi pe care presa îl exploata aproape zilnic. Dar iată ca într-una din zilele anului 1829, regele spuse în plin Consiliu:

— Ai fiindcă mi-arn adus aminte, domnilor, cred ca e cazul sa puneţi capăt tuturor bârfelor împotriva lui Bourmont. Nimeni nu ştie mai bine ca mine cât sunt de nedrepte; va autorizez sa spuneţi mai departe ca tot ceea ce i se reproşează a lacut la cererea şi mai ales la porunca mea secreta!

Domnul de Bourmont tremura din cap până în picioare. °îi cei de fata îşi lăsară privirile în jos, în fata acestei i ciudate. Cât despre rege, el era ferm convins ca nici o acţiune nu putea fi dezonoranta din moment ce o poruncise el şi ca ordinele sale justificau orice demers. Sângele luj Ludovic al XlV-lea protesta încă destul de puternic în el ca sa nu încerce nici măcar un sentiment de dispreţ fata de oamenii care se arătau a fi dispuşi la anumite injoncţiuni. Prima lor datorie era de a asculta.

Ieşind de la Consiliu, domnul de La Bourdonnayg istorisi ce se petrecuse acolo unei persoane care-mi relata exact cele întâmplate. De altfel, în foarte scurta vreme, aflară o mulţime de persoane. Domnul de Bourmont îl convinse probabil pe rege sa renunţe la astfel de protecţii, caci suveranul nu mai vorbi nimic despre acest lucru. Totuşi generalul simţea toate dificultăţile poziţiei sale şi dorea, din tot sufletul, o ocazie care să-l înalte în ochii opiniei publice. Se ştia brav şi se credea un bun militar. Un război, oricât de mic, i-ar fi convenit de minune, dar nu vedea unde anume ar putea avea loc. îi veni în minte Algerul şi arunca, în treacăt, unele cuvinte, întreg Consiliul îi sari în cap; el tăcu, dar nu renunţa. La sfârşitul lui decembrie, mareşalul Marmont, pe care afacerile sale băneşti falimentare îl obligau sa stea la tara de câteva luni, veni sa petreacă mai multe zile, la Paris. Bourmont îi istorisi, în trecere, veleităţile sale în legătură cu Algerul, precum şi dificultăţile pe care le întâmpinase, dându-i de înţeles ca pusese ochii pe el pentru a comanda expediţia. Imediat generalul se înflăcăra. Se şi văzu Marmont-Africanul şi-şi făgădui sa învingă toate obstacolele. Se întoarse acasă, se înconjura de cărţi, de hărţi, de liste de state, de tot soiul de documente si, cu capul plin de aceasta campanie, îl ataca direct pe rege. Nu s-a arătat împotriva, desi n-a fost de acord cu toate planurile lui. Domnul de Polignac 1-a respins cu blândeţea lui obişnuită. Delfinul s-a opus cu vehementa, iaf Marina a declarat expediţia imposibila, din pricina pregătirilor care aveau sa dureze cel putin un an. Oricare altul s-ar fi laşă păgubaş. Dar mareşalul nu era omul care sa renunţe, şi se strădui sa învingă toate piedicile. Pentru asta, îl lua ca ajuto pe amiralul Mackau. Lucrară împreuna şi redactară u memoriu în care arătau ca posibilităţile de pe mare puteau discutate, iar cele de pe uscat, practic, nu existau. Afacerea păru sa capete amploare. Mareşalul, cu candoarea care-l caracteriza, se duse sa discute deschis cu ministrul de război, îi spuse ca, daca avea de gând sa comande el însuşi expediţia, renunţa la orice pretenţie, dar ca, daca Bourmont nu mergea, cerea să-l înlocuiască el. Ministrul îi răspunse ca ideea îi surâdea, dar ca era indispensabil în fruntea ministerului pe care-l conducea; trecând apoi în revista pe toţi cei care ar fi râvnit conducerea acelei campanii, găsi fiecăruia câte un cusur, încât alegerea mareşalului, ca sef al acelei expediţii, se subînţelegea de la sine, daca totuşi izbuteau să-l convingă şi pe Delfin despre necesitatea acelei expediţii. Mareşalul făgădui sa nu crute nimic. Bourmont dădu impresia ca era de acord sa se înhame la remorca mareşalului, care ne istorisea zilnic succesele sale, mirându-se totuşi de neîncrederea mea. Atiam ca Delfinul, plictisit de demersurile sale, spusese după ce-l văzuse ieşind:

— Du-te, agită-te! Chiar daca treaba asta va reuşi, ea nu va fi pentru tine!

Nu-i puteam repeta aceste cuvinte pe care nu le auzisem decât eu; dar încercam să-i arat ca s-ar putea sa dea greş. În sfârşit, succesul sau păru sigur, expediţia fu aprobata, statul-major alcătuit. Nu mai lipsea decât apariţia în Monitor a sefului expediţiei. Dar aceasta apariţie întârzia, îmi amintesc ca, într-o sâmbătă seara, i-am spus:

— Baga de seama, domnule mareşal, nu te încrede prea mult în puterile dumitale, fiindcă s-ar putea ca Bourmont să-ţi joace vreun renghi!

Ma învinui ca jigneam un om calomniat, care, în fond, era cât se poate de loial.

Am surâs, plina de încredere.

— Ei bine, ce-ai sa spui daca regele ma va numi mâine, duPă ce vom ieşi de la slujba?

— As spune ca as fi încântata ca m-am înşelat, desi sunt Proape sigura ca nu ma înşel!

— Ai daca am să-ţi aduc actul de numire în calitate de comandant al expediţiei, vei fi tot atât de neîncrezătoare ca sj Toma necredinciosul?

Regele nu spuse nimic, nici duminica, nici luni, nici marţi. Domnul de Bourmont îl consola zilnic pe Marmont, dar Jules de Polignac, mai putin ipocrit, începu a se îndepărta de mareşal. Acesta se hotărî sa se duca la generalul de Bourmont şi să-l roage să-i atragă atenţia regelui ca, cu cât numirea sefului expediţiei se va face mai repede, cu atât expediţia va avea mai multe şanse de succes.

Generalul se arata, la început, de acord, apoi bâlbâi câteva cuvinte, iar până la urma îi spuse mareşalului cât era el de dezolat, fiindcă Delfinul ţinea cu orice preţ ca el Bourmont, sa conducă expediţia.

Abia acum văzu mareşalul cât de frumos fusese jucat pe degete. Domnul de Bourmont se servise de perseverenta şi de cunoştinţele sale militare pentru a înlătura toate obstacolele aflate în calea lui, fara să-l sâcâie şi să-i displacă Delfinului. Toate astea se datorau – bănuiesc – faptului ca se ştia ca era o nulitate ca militar, ca habar n-avea de marina, că-şi dădea seama ca n-ar fi fost în stare sa lupte pe ţărmul african, dar ca, în acelaşi timp, ar fi fost cumplit de gelos pe succesele altui general, mai ales ca Delfinul era convins de talentele sale militare.

Pentru cei care-l cunoşteau bine pe mareşal, e lesne de înţeles furia acestuia. Văzuse năruindu-se, în modul cel mai jignitor, toate visurile sale de glorie după ce luptase din răsputeri sa înlăture obstacolele, sa aplaneze dificultăţile, sa potolească spiritele recalcitrante şi sa le facă sa accepte aceasta campanie. Bunul lui simt îl împiedicase întotdeauna sa fie partizanul politicii lui Polignac dar, după aceasta întâmplare, nu mai avu ochi să-l vadă şi nu-şi ascunse resentimentele.

Obligaţiile lui personale fata de rege nu-i îngăduiau sa se retragă, dar nu mai apăru pe la Curte decât atunci când i obliga slujba, fiind însa cât mai rezervat fata de miniştri.

Dar sa revin la anul 1830..