Capitolul XVII Dificultăţile suscitate de guvernul Martignac.

— Răspunsul regelui dat ducelui de Mortemart.         — Intrigile din Camera Deputaţilor.         — Moartea episcopului de Beauvais.         — Felul diferit în care a vorbit regele cu domnii de La Ferronnays şi Martignac.         — Previziuni greşite.

Sănătatea domnului de La Ferronnays, foarte şubreda de câtăva vreme, a devenit atât de precara încât a fost obligat sa părăsească ministerul afacerilor externe. Au apelat la mai multe persoane menite să-l înlocuiască, între alţii şi la domnul Pasquier. Dar el a refuzat convins ca regele Carol al X-lea avea un dinte împotriva sa, fapt care 1-ar fi împiedicat să-i acorde deplina sa încredere. Povestea data de mult. Când în 18H Monsieur, precedându-l pe Ludovic al XVIII-lea, cârmuise câteva săptămâni Franţa, în calitate de locotenent general, domnul Pasquier îi vorbise despre starea în care se afla tara' cu o francheţe pe care printul emigrant nu ştiuse s-o apreciez şi pe care cei din jurul sau o calificară drept ura împ°trlV. Restauraţiei. Sigur ca acuzaţia era neîntemeiata. Don”1 Pasquier se obişnuise cu noua ordine a lucrurilor, Oecesara salvării patriei. Ar fi vrut doar ca cei de la conducerea tarii sa profite de ea. Obişnuit, pe de alta parte, sa slujească sub Napoleon, el procedase la fel ca pe vremea lui. Or, Napoleon nu numai ca aprecia, dar chiar cerea sa i se spună adevărul în fata, insista să-ţi dai părerea şi sa şi critici ceea ce nu-ţi plăcea. Admitea sa discute cu tine oricum, până şi în contradictoriu, dar sa discute. E adevărat ca acţiona întotdeauna cum credea el de cuviinţă, dar niciodată nu se supără daca cineva nu era de aceeaşi părere cu el, fie în guvern, fie în Consiliu.

Monsieur nu înţelegea sa lucreze cu subalternii în felul acesta, aşa ca daca cineva cuteza să-i vorbească despre vreo dificultate, chiar în propriul sau interes, îl socotea imediat duşman. Domnului Pasquier îi trebui multa vreme până sa descopere aceasta meteahna a lui Monsieur, aşa ca – cu zelul lui – îşi agrava serios situaţia. Dar chiar când şi-a dat seama de realitate, tot n-a vrut sa bata în retragere şi a continuat să-şi îndeplinească, la fel de conştiincios, datoria. Devenit ministru sub Ludovic al XVIII-lea, a fost nevoit sa se ciocnească destul de des cu cei din partidul ultra si, prin urmare, să-i displacă tot mai mult lui Monsieur. Aceste precedente nu-i mai îngăduiau sa intre în guvernul lui Carol al X-lea, aşa ca le spuse miniştrilor, care doreau să-l aibă coleg, ca, în guvern, nu le-ar fi de nici un folos, pe când în Camera Pairilor le-ar putea fi mult mai util. Nu împărtăşea nemulţumirea pe care majoritatea oamenilor o exprimau fata de guvernul Martignac. Susţinea, sus şi tare, ca numai un smintit i-ar putea cere lui Martignac sa obţină ceva de la un rege care nu-i dădea nici o atenţie.

Deci, după ce a căutat câtva timp un succesor pe care să-l aşeze în scaunul lui La Ferronnays, regele s-a hotărât sa ase lucrurile aşa cum erau. Datoriile pe care ultimul titular le acuse slujiră drept pretext de a nu-l mai înlocui pe vechiul Nistru. Domnul Portalis primi porunca să-i tina locul cât va 'Psi La Ferronnays. Doi oameni acţionaseră în principal ntru a ajunge la acest rezultat: regele, care voia sa răstoarne Vgrnul şi domnul Hyde de Neuville care voia, cu orice preţ, să-şi tina cuvântul dat lui Chateaubriand, şi să-l ajute sa intre în guvern. Aceasta dubla intriga reuşi să-i îndepărteze pe tot; candidaţii, între alţii pe ducele de Mortemart la care Martignac ţinea foarte mult. Aţiu chiar de la el ca Martignac 1-a întrebat cum ar putea sa reziste la insistentele atât de sâcâitoare ale regelui de a-şi vâri amicul în guvern. Mortemart îi răspunsese ca regele nu-şi manifestase nici cea mai mica dorinţă de a-i propune sa facă parte din guvern.

— Ma mir! Dar daca nu te-a chemat încă, afla ca o sa te cheme!

Într-adevăr, regele îl chema pe Mortemart.

— Ei bine, îi zise majestatea sa, deci nu vrei sa faci parte din guvern…

Domnul de Mortemart vorbi despre nişte motive cu totul personale. Regele le combătu doar cu jumătate de gura, ca şi cum ar fi debitat o lecţie, apoi adăugă:

— În fond, afla ca ai dreptate! E mai bine sa nu intri în gaşca ălora din guvern!

Iată care au fost „sâcâitoarele insistente” ale regelui. Mortemart, fire loiala, încerca să-l lămurească pe Martignac despre situaţia sa. Dar nu-l putu convinge ca nu se bucura de deplina încredere a regelui.

Ducele de Mortemart – pe care evenimentele 1-au obligat sa joace un rol politic la care n-a râvnit – nu avea stofa de politician pentru a şti sa descurce nişte iţe destul de încurcate; altfel, era un om cinstit, onest, independent, francez până în măduva oaselor, nelipsit nici de spirit, nici de judecata. Dar Curtea lui Carol al X-lea era o adevărată pasare Phonix; tara, care în fond nu-i ceruse decât sa se acomodeze cu Restauraţia, se ataşase sincer de acest mare senior pe care nu-l repudiase. Flatat de popularitatea de care se bucura, Mortemart se îndepărta din ce în ce mai mult de extra; vagantele la care-l obligau poziţia lui sociala. Renunţă până s la vânătoare, de care se ocupa de mai bine de zece ani a începu a se arata din ce în ce mai rar, la Camera Pairi'0 ^ Numit ambasador în Rusia, îl însoţi pe tarul Nicolae în Prl campanie din Turcia. Se bucura de mai multa stima din par ostaşilor, decât princiara sa gazda, care – în loc sa lupte – se simţea mai bine sa troneze pe o esplanada, de unde trecea în revista trupele ce plecau la bătălie. Ba la un moment dat, chiar în timpul asediului de la Varna, exact când lupta era mai crâncena, pleca la Odesa ca s-o vadă pe ţarina, ceea ce nu făcu deloc cinste „curajului” sau.

Ar fi trebuit sa pun în fruntea tuturor candidaţilor la ministerul de externe, pe cel pe care regele ţinea mortis să-l puna: domnul de Polignac. Îşi făcu deci apariţia la Paris imediat după boala domnului de La Ferronnays; dar regele socoti ca nu era încă momentul oportun. Polignac pretexta o afacere familiala şi pleca fara sa întreprindă vreun demers, în primăvară, lucrurile luară o alta întorsătură. Domnul de La Ferronnays fusese, practic, scos din funcţie. Locul sau era vacant, şi s-a spus ca el însuşi 1-ar fi desemnat ca succesor pe Jules de Polignac. Orice-ar fi fost, Carol al X-lea socoti ca sosise momentul oportun, sa trimită după Polignac. Publicul îl acuza pe domnul Portalis ca făcuse parte din aceasta intriga. Oameni bine informaţi m-au asigurat ca omul nu se vârâse în nimic şi ca fusese învinuit pe nedrept. De îndată ce sosi, domnul de Polignac încerca sa alcătuiască un guvern; se adresa deci, în acest scop, unor oameni de diverse opinii, dar întâlni pretutindeni o asemenea rezistenta, încât se văzu obligat sa renunţe la proiectele sale. Conveni cu regele sa mai amâne formarea guvernului până după sesiune, iar el se reîntoarse la Londra. Daca însăşi Coroana conspira împotriva legislaturii, apoi nici legislatura nu se arata prea încrezătoare în Coroana. După şicanele prosteşti făcute domnului de Peyronnet, care cheltuise treizeci de mii de franci pentru a renova şi a înfrumuseţa ministerul de externe şi cancelaria, Camera se arata la fel de răuvoitoare şi în ceea ce privea °rdinea prezentării legilor legate de administraţia ^partamentala şi comunala. Discutând bugetul, Camera tinu Un discurs, pur şi simplu jignitor, la adresa armatei, şi adopta n^le masuri care lezau interesele militarilor. De aici şi ura rancena a acestora împotriva Camerei deputaţilor. Oricine rta o sabie spunea – cu vădită placere – ca venise, în sfârşit, vremea de a pune pe goana acel guvern în care tronau magistraţii şi a inversa zicala latina: „Cedant arma togae”. Aceasta stare de spirit a militarilor era întreţinuta cu grija de către partidul ultra, care încuraja toate prostiile.

Cam în acea epoca, domnului de Chateaubriand îi veni în minte sa adreseze Cancelarului un discurs plin de idei liberale şi filosofice care scandalizase, într-un asemenea mod, Sfântul Colegiu, încât acesta îl obliga pe năbădăiosul pamfletar să-şi facă bagajele şi sa părăsească Roma. Noul Papa (Pius al VUI-lea, urmaşul lui Leon al XH-lea) scrise la Paris, plângându-se de domnul de Chateaubriand. Acesta, sub pretextul sănătăţii, sosi în Franţa. Dorea cu ardoare sa ocupe postul de ministru de externe, pe atunci vacant. Dar regele îl pastra pentru altcineva si, în afara de domnul Hyde de Neuville, nimeni nu se sinchisi de un coleg atât de ahtiat după titluri şi după favoruri, cum era domnul de Chateaubriand. Văzând deci ca n-are nici o şansă de reuşită, pleca la apele din Pirinei.

Iezuiţii, dibaci în a temporiza lucrurile, se repliaseră după Ordonanţele din Iunie, date împotriva lor şi cu care, neavând încotro, trebuiseră sa fie de acord. Se ascundeau în umbra, dar asta nu înseamnă ca nu activau intens. Episcopul de Beauvais (Feutrier), prelat abil, cel care semnase faimoasele Ordonanţe, le inspirase iezuiţilor una din acele uri cumplite care te claustrează şi nu te iartă niciodată, ura din pricina căreia bietul om şi-a pierdut şi postul şi viaţa. S-a tot spus întruna ca ar fi fost otrăvit, dar eu cred ca mai curând la figurat decât la propriu, caci î fost atât de tracasat şi de şicanat cât a trăit, încât într-adevăr se poate spune ca nenorociţii de popi i-au otrăvit viaţa. Era un bărbat tânăr, care se bucura de o sănătate de fier în 1829 şi iata-l murind de apatie, la începutul anului 1830. Bine, cel putin, ca partidu' congregaţionist a avut bunul simt sa nu susţină ca asta er pedeapsa Domnului împotriva celui care se atinsese de „sfan arca a iezuiţilor”. Dar regele nu s-a putut abţine a1 s” exprimat astfel. Bietul rege începuse a deveni din ce în ce mai bigot. ^

În ultimele zile ale sesiunii din 1829, domnul de Villefranche, pair congregaţionist, tinu un discurs foarte violent, dar foarte bine adus din condei, al cărui autor era limpede ca nu era el, discurs în care ataca puternic guvernul regelui, purtarea sa şi mai ales acele Ordonanţe din Iunie, porcinul de Martignac îi răspunse cu talentul sau obişnuit, şi tinu la rându-i un discurs plin de elocinţa şi de înţelepciune, în legătură cu acele Ordonanţe.

Seara, se duse la rege şi fu foarte bine primit. Suveranul îl complimenta pentru succesul sau din Camera Pairilor. A doua zi, venind sa lucreze cu regele, acesta îl primi cum nu se poate mai prost. Ministrul nu pricepea cu ce-l ofensase, în sfârşit, treaba odată terminata, regele îl întreba exact în aceşti termeni:

— Cine dracu te-a pus sa iei cuvântul ieri?

— Cum, sire, socotiţi ca puteam sa las diatriba lui Villefranche fara răspuns?

— Fleacuri! Sesiunea s-a sfârşit, şi ce-a spus el nu mai conta!

— Tocmai pentru ca sesiunea s-a încheiat, guvernul regelui nu putea rămâne terfelit astfel!

Regele începu sa se plimbe prin camera.

— Puteai, cel putin sa sari peste afurisitele alea de Ordonanţe…

— Domnul de Villefranche a avut iniţiativa, sire, aşa ca eu m-am văzut silit sa apar Ordonanţele care sunt opera majestăţii voastre şi a Consiliului şi sa explic…

— Sa explici… Sa explici… Tine minte ce-ţi spun, gnac: nu ţi-o vor ierta niciodată!

— Cine, sire?

~ Ei, ma rog, înţelegi… Cu bine, Martignac! ^ v ai ministrul, astfel concediat, fu obligat sa se retragă, a sa priceapă ca soarta îi fusese pecetluita.

Pe de alta parte, iată şi ce mi-a istorisit La Ferronnays Trebuie sa anticipez putin asupra evenimentelor, dar n-arn încotro.

Când – sub ministeriatul lui Polignac – domnul de La Ferronnays îl înlocuise pe Chateaubriand, la Roma, îi spusese regelui ca nu putea accepta acea ambasada daca era obligat sa reamintească de Ordonanţele din Iunie. Ele fuseseră întocmite sub ministeriatul sau şi discutate în Consiliul din care făcea parte; purtau semnătura sa şi nu putea, sub nici un motiv, sa anunţe ca, între timp, suveranul sau îşi schimbase părerea. Regele se înfurie, îl întreba ce motiv avea de a-l crede în stare de un asemenea lucru, afirma ca Ordonanţele din Iunie erau opera lui şi a guvernului sau, aminti ca le păstrase trei săptămâni înainte de a le semna şi păru foarte indignat ca putea fi bănuit de o asemenea slăbiciune.

Iată deci ce mi-a istorisit domnul de La Ferronnays. Învăţaţi-mă cum sa pun de acord ceea ce mi-a istorisit Martignac cu ceea ce mi-a povestit La Ferronnays… Eu una, ca sa va spun drept, nu-mi mai frământ deloc creierii. I-am citat, cinstit, şi pe unul şi pe celalalt şi cu asta basta.

Îmi aduc aminte ca, în cursul acelei veri, ma aflam la tara, împreuna cu doamnele de Jumilhac, şi de Nansouty şi cu ducele de Raguse. Ne amuzam sa trecem în revista evenimentele din timpul Imperiului, istorisind unul altuia aspectul sub care le vedeam noi. Ne înfierbântasem atât de tare discutând astfel de lucruri, încât ne-au prins zorile. Am zis:

— Morala care se desprinde din tot ce-am discutat noi e ca revoluţiile s-au terminat. Când persoane din diverse partide, cum suntem noi, se aduna astfel laolaltă pentru a râde împreuna de propriile temeri, înseamnă ca revoluţiile s-au terminat şi ca nu mai exista diviziuni politice în societate!

Vai! Ce vorbe fara sens rosteam! Caci nu-mi trecea pnn cap ca discordiile stăteau gata sa răbufnească din clipa itj clipa, ca animozităţile nu mai puteau fi ţinute în frâu şi ca aveau sa rupă în curând legături trainice de prietenie, ba şi de familie.; n;