Capitolul III Carnavalul din 1820.

— Palatul Regal.         — Firea ducelui de Berry.,. Bal mascat la domnul Greffulhe.         — Asasinarea ducelui de Berry.         — Curajul lui.         — Amănunte în legătură cu aceasta întâmplare.         — Prevenţiunile împotriva contelui Decazes.         — E silit sa se retragă.         — E înlocuit cu ducele de Richelieu – Făgăduielile lui Monsenior.

Carnavalul din 1820 a fost extrem de vesel şi de strălucitor. Rănile tarii începeau a se cicatriza. In ciuda putinei recunoştinţe arătată fata de administraţie care se străduise şi izbutise sa emancipeze tara, până şi persoanele care se temeau de acest rezultat şi urziseră intrigi, pentru a-l împiedica, simţeau o imensa uşurare sa nu mai vadă uniformele străine plimbându-se pe străzile noastre ca la ele acasă.

Ducele de Berry dădu un mare bal la Elysee. Invitaţiile au fost numeroase şi distribuite cu multa dărnicie. Ducele de Berry socotea ca Curtea era ţinută prea din strâns. Curtenii profitaseră de inclinările sedentare şi de retragerea unora dintre prinţi pentru a-şi impune pretenţiile lor. Trebuia sa faci parte fie din familia, fie din gaşca lor ca sa poţi ajunge până la mărimile Curţii. Ducele de Berry blama acea politica a uşilor închise şi anunţa ca va trece orice prag. Dăduse până atunci câteva mese la care poftise pairi şi deputaţi de marca, prin activitatea lor politica, propunându-şi sa extindă cercul invitaţilor. El însuşi ar fi avut mult de câştigat datorita acestui lucru, caci dovedea destul spirit pentru a putea profita de pe urma discuţiilor şi pentru a le încuraja. Ceea ce-l stimula sa procedeze astfel era atitudinea de la Palatul Regal. Ducele de Orleans dovedi – mai mult decât toţi ceilalţi – ca în sfârsit' după plecarea aliaţilor putea sta cu fruntea sus, caci ÎS1 schimba radical felul de viaţă; se simţea cu atât mai bine cu ît toată lumea observase ca, în sfârşit, răsufla liber, în prima jercuri a fiecărei luni, primea lume, în calitate de print, dar u în haine de Curte. Vesmântul oficial nu mai era purtat decât ie femeile care erau prezentate pentru prima oara; ba până la urrnâ, mc' măcar acestea nu mai erau obligate să-l poarte.

Uurise vremea când, la Tuileries, femeile erau despărţite de bărbaţi, şi când trebuia sa dam buzna, ca o turma de oi, sau dimpotrivă, sa intram în grupuri, împărţite de uşier, pentru a obţine un cuvânt sau un simplu semn din cap ce ni se acordau cu aceeaşi plictiseala cu care le primeam şi noi.

Acum, saloanele din Palatul Regal, feeric luminate, erau pline de femei încântătoare, minunat îmbrăcate, de bărbaţi împodobiţi cu ordine şi cu broderii de aur, care circulau liberi printre noi.

Recepţiile de la Palatul Regal erau extrem de plăcute şi plecai de acolo încântat de bucuria pe care ţi-o procuraseră. Aceste serbări deveniseră foarte la moda. Nu cunosc motivul pentru care, mai târziu, s-a renunţat la ele, nemaiavând loc decât una singura în prima miercure a anului, când venea atât de multa lume, încât serbarea devenise, pur şi simplu, o corvoada de nesuportat, în afara de cercurile despre care v-am vorbit, mai avea loc, destul de des, nişte concerte excelente şi nişte adevărate banchete nu prea plicticoase, pentru ca cei care le organizau aveau grija sa amestece lumea de aşa maniera încât sa fie prezentate toate opiniile şi sa nu fie nimeni omis.

Ma duceam destul de des la Palatul Regal, în zilele obişnuite, prinţesele şi doamnele lor de onoare lucrau aşezate în jurul unei mese rotunde, pusa la capătul galeriei. Copiii se jucau în celalalt capăt. Ducele de Orleans îşi împărţea timpul jntre cele doua grupuri şi biliard. De îndată ce copiii erau duşi a Culcare, el se apropia de masa, şi discuta liber cu prinţesele, adesea într-un mod foarte amuzant. Ducelui de Orleans îi Ptecea sa fie la curent cu tot ce era nou fie în arte, fie în llnte. Savanţii îi vorbeau despre descoperirile lor. Cele care interesau şi pe prinţese erau aduse şi experimentate în

°n> în fata lor. Artiştii în trecere erau ascultaţi, caci aduceau întotdeauna o variaţie care devenise foarte plăcută pentru toată lumea. Lista era destul de mare din moment ce veneau mai în fiecare seara, cam treizeci de persoane, fie dintre cele cărora poarta le era oricând deschisa, fie dintre cele care doreau să-l salute pe duce şi cărora li se fixa o anume zi Ducele de Berry venea destul de des împreuna cu sotia sa şi dădea impresia ca se simţea foarte bine. Eu îl vedeam destul de rar. O data cu cea de a doua Restauraţie încetase sa rnai facă vizite, iar după ce s-a însurat, nu se mai ducea decât la marile baluri ca să-şi însoţească sotia. Totuşi, ori de câte ori ne întâlneam, datorita amiciţiei noastre, care data de pe vremea când eram copii, se purta foarte familiar cu mine. Îmi aduc aminte ca, într-o seara, la Palatul Regal, aflându-mă alături de el, pe o bancheta în sala de biliard, îmi mărturisi ca era întru totul de acord cu felul deschis de a se comporta, al stăpânului casei, şi era cât se poate de fericit ca scăpase de atmosfera aceea închistata de pe vremuri. I-am arătat ca i-ar fi foarte uşor sa facă şi el la fel, la Palatul Elysee.

— Nu-i chiar aşa de uşor cum crezi. Tata ar fi de acord fiindcă ar avea doar de profitat caci, în ciuda scrupulelor sale religioase, îi place lumea. Dar nu cred ca acest lucru i-ar conveni regelui; stiu sigur ca i-ar displăcea fratelui meu si, mai ales, cumnatei mele. Ea nu înţelege ca lumea sa se amuze altfel decât „cât mai trist cu putinţă”. Înţelegi?

După care începu sa râdă. Acest „cât mai trist cu putinţă” era o fraza pe care Froissard o aplica distracţiilor din Anglia. După un dineu lung şi plicticos, la Londra, ducele de Froissard spunea adesea:

— Ah, ne-am distrat minunat, cât mai trist cu putinţă, după obiceiul tarii ăştia!

În afara de asprimea ducesei de Angouleme, mai exista un obstacol, despre care ducele nu voia sa vorbească, dar care îţi sarea în ochi: deosebirea dintre ducesa de Berry şi ducesa de Orleans. Adevărul e ca ducele era gelos pe cei de la Palatu. Regal. Am avut o noua dovada a acestei gelozii, în ziua aceW bal de la Elysee, la care ma reîntorc după aceasta luW? Digresiune. Boala ducelui de Kent îl făcuse sa ezite daca silea sau nu> ^ar' cum ducele P&m a se simţi ceva mai bine, balul se tinu. Iată însa ca, din nenorocire, vestea morţii ducelui osi chiar în timpul balului. Eu am aflat-o de la ducele de Berry. Când am sosit, mi-am dat seama după fata lui cât era, g necăjit. Balul era atât de frumos, de strălucitor şi de jnsufletit, încât nu-mi dădeam seama de ce era atât de nemulţumit. Apropiindu-se de mine, îmi spuse:

— Ei bine, afla ca cei de la Palatul Regal nu vor sa vina. S-au scuzat si, cu asta, gata!

— Chiar asa, monseniore?

— Povestea mi se pare cam deplasata, mai ales ca regele hotărâse ca va anunţa abia mâine moartea ducelui de Kent. ai iată ca prin absenta lor de la bal, o fac publica astăzi. Asta, ca să-mi dea o lecţie!

Am încercat ca să-l liniştesc şi i-am amintit – ceea ce era adevărat – ca ducele de Orleans fusese foarte bun prieten cu ducele de Kent, ca probabil era foarte afectat de moartea sa şi ca situaţia lui era cu totul diferita de cea a ducelui de Berry.

— Fleacuri, răspunse ducele cu nerăbdare, întotdeauna varul meu tine sa facă opinie separata!

Din păcate, ducele avea dreptate în ce spunea. Balul a fost minunat şi splendid organizat. Ducele de Berry făcu onorurile casei, cu multa politeţe şi succesul acelei serbări, de care se ocupase el însuşi, izbuti, până la urma, să-l binedispună. Le spuse celor din jur ca era deosebit de încântat ca se distrase atât de bine şi ca va mai da şi alte baluri. Vai, muritori orbi şi neştiutori ce suntem! Acesta avea sa fie, pentru el, ultimul. Ducesa de Angouleme făcu onorurile acelui bal cu o gratie şi cu o graba pe care aproape ca nu i le cunoşteam. A fost Politicoasa, eleganta, acoperita de diamante, cu o ţinută nobila ai avea, într-adevăr de data asta, aerul unei prinţese de neam ^are. În schimb, cumnata ei semăna leit cu o pesionara moho-r^a. Nu era amabila cu nimeni şi nu făcea decât sa ţopăie şi *„ alerge fara încetare după ducele de Berry, care-i prezenta 'yersi dansatori. Nu voia sa valseze şi făcea pe bosumflata fet °^te °” orc^estra cânta câte un vals. Cred ca n-a existat 'Scana mai razgâiata, care sa se comporte mai prosteşte decât s-a comportat ducesa de Berry în ziua aceea. ai totuşi avea unele calităţi pe care nimeni nu i le bănuia, îmi aduc aminte ca ducele de Berry istorisea ca, aflându-se, odată, într-0 trăsura ai carei cai o luaseră razna, ea continua sa vorbească fara ca vocea să-şi schimbe timbrul.

— Caroline, tu nu vezi ca bidiviii au luat-o razna?

— Ba da, vad; dar cum nu pot să-i opresc, e inutil sa ma mai preocupe treaba asta!

Trăsura se răsturna fara ca cineva sa se lovească Ducesa de Berry era una dintre fiinţele cele mai curajoase pe care le crease bunul Dumnezeu.

Eticheta nu ne îngăduia sa părăsim balul, înaintea prinţilor. Eram zdrobita de oboseala când, după supeu, 1-am întâlnit pe ducele de Berry. Mi se păru nespus de vesel şi de încântat de succesul pe care-l avea balul sau.

— De-abia te mai tii pe picioare, îmi spuse el, du-te acasă! Eu am protestat de forma.

— Du-te, du-te, fiindcă daca nu pleci, te alung! Noapte buna, draga mea Adele!

Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit rostindu-le. Strângerea de mâna care le-a însoţit a fost de asemenea ultima pe care am mai primit-o de la el. Avea mari cusururi, dar avea şi calităţi, şi în pieptul lui de print batea totuşi inima unui om generos.

În sâmbăta următoare, cea de dinaintea lăsatului de sec din 13 februarie 1820, avu loc un bal costumat la domnul Greffulhe, un bancher bogat care se însurase cu domnişoara du Luc de Vintimille şi care fusese făcut pair al Franţei. Serbarea era splendida; lua parte la ea tot ce avea Parisul mai select. Ducele şi ducesa de Berry onoraseră gazda, cu prezenta lor. Ducesa nu dansa. Cum era costumata în regina din Evul Mediu, cu un val care-i flutura pe spate, şi îmbrăcată într-o rochie larga de catifea cu broderii de aur, nu se observa deloc ca era însărcinată.

În vremea asta, la teatrul de la Poarta Saint-Martin, sv juca o parodie după opera Danaidele, unde actorul Poitier, dup* ce împărţea cuţitele, poruncindu-le fiicelor sale să-şi ud otii, le spunea: „Duceţi-vă, mieluşelele mele!” Aceste vorbe, rostite de Poitier într-un mod inimitabil făcuse ca piesa sa jevina celebra şi tot Parisul voia s-o vadă.

Ducele de Fitz-James adoptase costumul lui Poitier si, cll buzunarele pline de cuţite, începu a le împărţi tuturor femeilor tinere adăugând câteva fraze potrivite cu situaţia fiecăreia. Se adresa mai ales, ducesei de Berry glumind cu ea şi spunându-i în ce loc anume să-l lovească pe bărbatu-său; anl văzut-o mai apoi pe ducesa îndreptându-se – în gluma, evident – cu cuţitul în mâna către duce. Vai! Nici nu trecuseră douăzeci şi patru de ore ca un cuţit – de asta data adevărat -fu înfipt în inima ducelui. Edouart de Fitz-James şi-a reproşat adesea aceasta gluma, sigur ca nevinovata, dar a carei amintire trebuie sa fi fost groaznica pentru el.

Tot timpul cât ducele a rămas la bal, domnul de Greffulhe nu 1-a părăsit o secunda. Părea preocupat şi neliniştit. De îndată ce şi-a urcat iluştrii musafiri în trăsură, iar aceasta a ieşit din curtea lui, i s-a părut ca a scăpat de cea mai apăsătoare povara. Am aflat ca primise numeroase avertismente ca criminalii vor profita de faptul ca balul era mascat, pentru a încerca să-l asasineze pe ducele de Berry; dar, în afara de stăpânul casei, nimeni nu făcuse caz de acele ameninţări anonime. Toată lumea era foarte vesela şi foarte bine dispusa. A doua zi, grupul din care făceam şi eu parte s-a adunat la doamna de Briche. Tocmai ne pregăteam sa punem la cale o farsa, când Alexandre de Boisgelin intra în salon. Se aşeză lângă doamna de Mortefontaine, aproape de usa şi-i şopti ceva. Eu m-am ridicat sa plec, dar ei m-au strigat îndărăt. Alexandre venea de la Opera. Aflase ca ducele de Berry fusese asasinat. Văzuse şi pe ucigaş şi cuţitul însângerat, încă nu ştia cat de periculoasa era rana. Socotea ca ranitul putea fi transportat, dăduse ordine în acest sens, la Elysee, şi se ducea îndărăt sa vadă ce se întreprinsese. Ne ruga sa ne ţinem gura, făgăduind ^ se întoarcă imediat ce ducele va fi transportat la el acasă.

Oarnna de Mortefontaine şi cu mine am rămas pe scaune,. Aturi una de alta, necutezând nici măcar sa ne privim. Dar a ca noi ştiri îşi făcură loc în salonul unde încă o mare parte dintre invitaţi se mai distrau neavând habar de nimic. pe măsură ce vestea se lăţea, oamenii îşi scoteau costumele de bal, şi dădeau fuga în strada sa afle amănunte. Cei care aveau îndatoriri de împlinit îşi puneau uniformele, în curând, în salon n-au mai rămas decât o mâna de femei şi domnul Mun care, îmbrăcat în castelana, nu izbutea să-şi scoată zorzoanele de pe el. aşa ca ramase toată noaptea în acel costum, în timp ce în jurul lui forfotea o liota de aghiotanţi, de valeţi, de mesageri, de ordonanţe, care erau atât de tulburaţi încât nimeni nu observa cât era Mun de caraghios îmbrăcat. Nu după mult am aflat ca ducele de Berry, în loc sa fie dus la Elysee, fusese dus la Opera, în sfârşit, pe la vreo patru dimineaţa, cineva a venit sa ne spună ca rana nu părea chiar atât de grava, ca ducele fusese pansat, ca era calm şi ca urma sa fie transportat pe o saltea. Ne despărţirăm, cu spaima în suflete, începând de la ora şapte, am plecat fiecare după informaţii pentru a afla sfârşitul acelei tragedii. Tot ce mi s-a relatat, a fost de o riguroasa exactitate. Mi-a povestit prea multa lume acelaşi lucru, ca sa mai pot avea dubii. Ducele de Berry tocmai îşi urcase sotia în trăsură. Valeţii închideau portierele. Ducele voia sa se duca la Opera ca sa vadă ultima parte a baletului ce se juca în seara aceea, aşteptând un bileţel de la o dansatoare cu care era încurcat şi pe care ţinea neapărat s-o vadă. Era însoţit de doi aghiotanţi, iar de o parte şi de alta a uşii, se aflau doua sentinele. Un bărbat străbătu grăbit mulţimea, se ciocni de unul dintre aghiotanţi care-i spuse: „Fii mai atent, domnule!” în aceeaşi clipa, omul puse o mâna pe umărul ducelui, iar cu cealaltă, îi înfipse în piept, până în prasele, un cuţit cât toate zilele, după care o lua la fuga fara ca cineva din acel numeros anturaj sa fi apucat sa intervină. La început, crezând ca-l izbise cineva cu pumnul în piept, ducele striga:

— Omul acela m-a lovit!

Apoi, ducându-şi mâna la piept, a spus:

— Ah! M-a înjunghiat! Sunt ca şi mort!

Ducesa de Berry, văzând ca lumea se înghesuie în jur0' soţului ei, voi sa se duca sa vadă ce se întâmplase. Doamna de Bethisy, de la care am aflat aceste amănunte, încerca s-o Valeţii ezitau daca sa coboare sau nu scara trăsurii; ducesa, nerăbdătoare, deschise portiera şi sari afara, urmata je doamna de Bethisy. Îl găsiră pe duce aşezat pe scaun, în oasajânca nu-şi pierduse cunoştinţa. Aopti:

— Ah, biata mea Caroline, ce spectacol pentru tine!

Ea se năpusti spre el.

— Fii atenta, fiindcă ma doare groaznic!

Cu chiu, cu vai, izbutiră să-l duca în micul salon care comunica cu loja. De îndată ce-l depuseră acolo, oamenii alergară după ajutor, aşa ca la un moment dat ducele ramase singur cu cele doua femei. Cuţitul încă în piept îl făcea sa sufere cumplit. O ruga deci pe doamna de Bethisy sa i-l smulgă, după ce încercase el însuşi sa şi-l traga afara. Doamna de Bethisy se resemna şi i-l scoase dar sângele ţâşni şuvoi, patându-Ie rochiile atât ducesei, cât şi doamnei sale de onoare, începând din acel moment şi până la sosirea chirurgilor, nu se mai auziră din partea bolnavului decât gemete continue şi cuvinte întretăiate:

— Ma înăbuş. Ah! Ma înăbuş! Aer! Aer!

Cele doua femei deschiseră usa, şi muzica baletului, care încă nu se terminase, aplauzele de la parter alcătuiau un contrast înfricoşător cu scena pe care o aveau în fata ochilor. Ducesa de Berry dădu dovada de o tărie de caracter şi de un sânge-rece care-i făcură cu atât mai mult cinste, cu cât deznădejdea ei erau fara margini. Se gândea la tot, pregătea totul cu mâinile ei, aşa încât copilandra răsfăţată de dimineaţă se preschimbase brusc într-o femeie matura. Aţiu ca ducele de Angouleme a fost primul dintre prinţi care a sosit, iar după el, Monsieur. Niciunul dintre ei nu ştiau daca nu cumva acest Asasinat nu era începutul unei conspiraţii şi daca nu erau şi ei ln pericol. Ducele de Molie, primul gentilom al camerei regelui, nemaigăsind loc în trăsură, se urca la spate, reînnoind Astfel gestul plin de curtenie al bătrânului mareşal de eauveau care, în calitatea sa de capitan al gărzilor, venise în Patele trăsurii, aşezat pe un simplu scaun de lemn, de la ouillet la Versailles unde tânărul Ludovic al XVI-lea găzduit, într-o zi în care îi lipseau caii de schimb. Am auzit, povestindu-se de către martori oculari, ca trecerea regelui pe coridoarele Operei, pe unde abia se târa ca sa primească ultimul suspin al celui mai tânăr membru din familia sa, avea un caracter cu mult mai impunător decât daca scena s-ar fi petrecut în interiorul vreunuia din Palatele sale. Amănuntele acestei nenorociri făcură familia regala sa crească în ochii francezilor, aşa încât moartea ducelui de Berry i-a fost acestuia mai utila decât viaţa lui.

Bineînţeles ca mi-au fost istorisite, cu lux de amănunte toate etapele dramei, mai ales de către prinţesele de Orleans, care erau foarte tulburate când m-am dus la ele, a doua zi. Mademoiselle îmi istorisi ca regele îi spusese ducelui de Orleans în clipa în care ducesa de Berry se încleştase de trupul soţului ei şi nu mai voia să-i dea drumul:

— Ducele de Orleans sa aibă grija de ea, caci e însărcinată!

Ducele de Berry o rugase şi el sa fie atenta sa nu se lovească; numai ca biata ducesa nu se mai gândea la starea, ci la nenorocirea ei. Nu-şi abătea gândul de la durerea ei decât ca să-şi manifeste ura fata de domnul Decazes, ministrul politiei, care consternat, nu observa nici măcar animozitatea pe care o stârnea şi care se manifesta atât prin gesturile cât şi prin vorbele celor din jur. Lucrurile au fost împinse până la absurd fiindcă Decazes, aflându-se în sala unde era păzit Louvel şi întrebându-l în şoaptă – la cererea medicilor – daca pumnalul fusese otrăvit, unii au împărtăşit zvonul ca bietul Decazes era înţeles cu asasinul! Ducele de Berry îl implora pe rege să-l ierte pe ticălosul care-l înjunghease, bănuind ca ar fi vorba de o răzbunare personala. Apoi i le recomanda sotiei sale pe cele doua fetiţe pe care le avea în Anglia, cu o oarecare doamna Brown, şi de care se ocupase întotdeauna cu foarte mare grija. Trimiseră pe careva sa le aducă. Bietele copil6 sosiră, va închipuiţi şi domniile voastre, în ce stare. Ducesa de Berry le strânse la piept. Fidela angajamentului luat în fata bărbatului ei, aflat pe patul de moarte, le-a crescut, le-a înzestra, le-a ţinut lângă ea şi le-a arătat o afecţiune sincera careţi” fost niciodată dezminţita prin nimic. Mai târziu, le-am va apărând la Curte, mai întâi ca domnişoarele de Issoudun şi de Vierzon, apoi pe prima, ca prinţesa de Lucinge, iar pe a doua, contesa de Charette. Ducele de Berry încredinţa indulgentei şi virtuţii fratelui sau grija unui copil pe care-l dobândise de curând de la una din dansatoarele de la Opera, Virginie. Lacrimile ducelui de Angouleme confirmară ca acceptase aceasta sarcina. Nu stiu ce-a devenit acel băieţel, dar sunt absolut convinsa ca ducele de Angouleme a avut grija de el.

Ducele de Berry găsi cuvinte mişcătoare şi cât se poate de potrivite pentru toată lumea. Nu-şi făcu nici o clipa iluzii în legătură cu starea sănătăţii sale, aşa ca se ocupa numai de cei din jur. îşi îndeplini îndatoririle creştineşti, cu resemnare, şi-şi încredinţa sufletul, Celui-de-Sus, cu o blândeţe uimitoare pentru o fire atât de impulsiva ca a sa. Moartea ducelui de Berry a pricinuit o consternare generala. Nenorocirea, întâmplata la usa unei dansatoare, în momentul în care printul cobora din cabrioleta ar fi avut un cu totul alt efect asupra publicului daca, din fericire, nu 1-ar fi văzut cazând în braţele sotiei sale, stropita de sângele lui, înconjurat numai de oameni de soi. Cu ei era bun, generos, darnic si, as spune, chiar blând, după ce-i trecea mânia. Abia atunci s-a aflat ca el a fost primul care a introdus, în Franţa, Casele de Economii, înfiinţase una pentru slujitorii din palatul sau si, ca să-i încurajeze, când unul dintre ei izbutea sa economisească cinci franci, îi dubla suma, ocupându-se el însuşi de toate aceste amănunte. Daca unul dintre servitorii sai avea nevoie de banii economisiţi, se informa pentru ce anume îi trebuiau a'„ daca nevoile erau într-adevăr reale şi onorabile, îi mai dădea şi el cât îi mai trebuia. Faptul ca se ocupa îndeaproape e v'ata lor, făcuse sa fie foarte îndrăgit de cei care-l slujeau, ^Sa ca a fost plâns cu lacrimi izvorâte din inima. Daca ducele oerry ar fi fost crescut de oameni cu cap, care să-l fi învăţat S/aI ^frângă pasiunile, sa se înconjoare de altfel de prieteni, renunţe la capriciile ridicole care nu se potriveau cu situaţia f, l Print de sânge, ducele poate ca ar fi devenit ceea ce ar bUlt sa devina: adică un print adevărat. Asa, moartea lui n-a constituit o pierdere nici pentru fiul lui, nici pentru familie, nici pentru tara.

Eu personal 1-am regretat si, o data cu mine, 1-a regretat multa lume, caci în ciuda cusururilor sale, era destul de simpatizat. Evident ca toată nenorocirea s-a spart în capul domnului Decazes; unii au ajuns chiar până acolo încât 1-au făcut complice la crima, învinuindu-l ca el fusese cel care-l instigase şi înarmase pe Louvel. Exaltarea ajunse la un asemenea grad, încât bietul Decazes nu mai era sigur de viaţa lui. Până la urma, regele nemaiavând încotro îl schimba în funcţia de prim-ministru. După ce Pasquier îl înlocuise pe generalul Dessole la Afacerile Externe, ducele de Richelieu îi mai dăduse o mâna de ajutor lui Decazes. Ca să-i dovedească bunăvoinţa lui, acceptase sarcina de a se duce să-l salute, în numele sau, pe regele George al IV-lea1. Moartea bătrânului sau tata îl făcuse, peste noapte, suveranul une tari pe care şi aşa o cârmuia de atâţia ani, ca print regent. Ducele trebuia sa plece chiar în ziua în care ducele de Berry îşi dădu duhul. aşa ca acea călătorie fu amânata. Regele îi propuse să-i ia locul lui Decazes; el refuza. Monsieur trimise să-l cheme şi-l implora sa accepte; ducele de Richelieu refuza din nou. În sfârşit, înghesuit în toate părţile, mărturisi ca singura sa obiecţie mai importanta consta în faptul ca nu voia sa fie ministrul unui rege bolnăvicios care părea ca e gata în orice clipa să-şi dea duhul, când moştenitorul Coroanei şi întreaga sa familie erau împotriva lui.

— Daca as accepta, monseniore, într-un an domnia voastră veţi fi în fruntea opozitei, împotriva guvernului meu!

Monsieur îşi dădu cuvântul de onoare ca va susţine masurile ducelui de Richelieu, prin toate mijloacele sale. Ducele se tinu tare. În sfârşit, îl ruga în genunchi (si când zic „în genunchi”, nu fac o figura de stil, ci se aşeză realmente în genunchi, în fata ducelui), invocând durerea sa, rugându-l sa vina în ajutorul familiei sale şi să-i apere pe cei care scăpase? 3

Numit regent de Parlament, în „:”->-; ~ i„i' n” (tm) „ „i IV. IM s-a u pe tronul Angliei în 31 ianuarie 1820.

Ianuarie 1811, George al IV-lca s je cuţitul asasinului. Ducele de Richelieu, emoţionat, tulburat, încă mai şovăia. Atunci Monsieur adăugă:

— Asculta, Richelieu! E vorba de o înţelegere de la gentilom la gentilom! Daca am sa fiu nemulţumit de ceva, îţi făgăduiesc ca ma voi explica deschis, doar cu dumneata, dar ca voi susţine, în mod loial şi cu tărie, toate hotărârile pe care le vei lua în timpul ministeriatului dumitale. Jur pe trupul însângerat al fiului meu! Îţi dau cuvântul meu de onoare, pe legea mea de gentilom!

Ducele Richelieu, profund mişcat, învins, se înclina respectuos asupra mâinii pe care i-o întinsese Monsieur, spunând doar atât:

— Primesc Monseniore!

După trei luni, Monsieur se afla în fruntea opoziţiei şi era capul tuturor intrigilor; dar poate ca atunci încă mai era de buna-credinţă. Orice-ar fi fost, 1-a condus pe ducele de Richelieu în triumf, la rege care 1-a primit cu mare graba.

Cu cât Monsieur dorea sa scape mai repede de domnul Decazes, cu atât regele îi tăia mereu aripile, asigurându-l ca nemulţumirile se vor potoli şi ca va putea sa şi-l păstreze pe ministrul sau drag.

Decazes îşi analiza însa singur şi cu multa obiectivitate situaţia, încercase să-şi reocupe locul propunând câteva legi şi cerând aprobarea legii electorale, aceeaşi pe care o susţinuse ai odinioară cu atâta căldură. Când văzu însa ca demersurile sale nu fuseseră suficiente pentru a convinge publicul, îşi dădu, în sfârşit, seama ca ambiţioşii din partid nu-i vor lăsa pe cei înfierbântaţi sa se calmeze şi că-i va fi imposibil sa lniriinte reprobarea generala care-l copleşise pe moment.

^ Domnul Chateaubriand se arata destul de putin generos, Pannd un articol în care scria ca „piciorul lui Decazes Unecase în sânge”. Adevărul e ca Chateaubriand era mult

^ a deştept ca să-l creadă vinovat, fie şi o secunda, pe sv azes, de moartea ducelui de Berry; dar ţinea cu orice preţ 'ftai fie ministru, în nădejdea ca poate-l vor numi pe el.

Neputând tine piept furtunii, Decazes ceru voie regelui sa se retragă. Regele nu accepta decât cu multa mâhnire si, pentru a-şi mai îndulci, cât de cât, regala sa amărăciune, îl num! Pe Decazes pair, duce şi ambasador la Londra. Până ce avea să-şi ocupe noua slujba. Decazes se retrase la reşedinţa sa din sud. Cum toată lumea era pornita împotriva lui, nu avu curajul sa călătorească sub numele sau adevărat. Fiindcă echipajul sau era mult prea numeros ca sa nu atragă atenţia, la popasurile de posta se dădea drept ducele de Laval-Montmorency care se reîntorcea de la Madrid.

Cred ca bănuiţi cât de furios a fost Laval, când a auzit de idcea care-i venise lui Decazes de a călători sub numele sau.

Ll, l'l… L'l