Capitolul IV Cel de-al doilea ministeriat al ducelui de Richelieu. Cadourile efemere ale ducelui de Castries. Procesul lui Louvel.

Intrigile partidului ultra. Execuţia lui Louvel. — Stabilimentele ridicate la Chambery de către domnul de Boigne. Domnul Laine. — Regina Carolina a Angliei. — Comportarea ei în Aix. Naşterea ducelui de Bordeaux.

Ducele de Richelieu deveni deci prim-ministru, dar fara portofoliu1; domnul Pasquier râmase la Afacerile Străine; domnul Simeon2 la cele Interne; domnul Portal3, la Marina; domnul de Serre, la Justiţie; iar domnul Roy, la Finanţe. Ministerul de război fu încredinţat în mâinile prea putin abile ale marchizului de La Tour Maubourg, dar care se descurca totuşi destul de bine; firea lui loiala şi piciorul sau de lemn impuneau. Domnul de Caux prelua conducerea armatei.

1 E vorba de guvernul din 20 februarie 1820 (n. ed. fi:).

1 Joseph-Jcrome. Conic de Simeon C1749 – 1842), profesor de ^ Universitatea din Aix, deputat, consilier de Stat, subsecretar şi minislru al ju conte, pair şi membru al Academici de ştiinţe morale şi politice.,. Otc

3 Pierre-Barthelemy. Baron de Portal (1765 – 1845), marc armator, prcsco ^ a! Camerei de Comerţ din Bordeaux, consilier de Gironde, deputat, marinei, în 1819, şi pair al Franţei.., La a doua remaniere, acest guvern fu întărit de domnii de Reyneval1, Mounier, Angles, Saint-Cricq, Bequey, Baranţe şi Guizot2. Ducele de Richelieu îşi apropie, cu multa grija, oamenii cei mai talentaţi şi mai inteligenţi, dorind sa profite de mintea lor, punându-le în valoare ideile şi persoana. Cred ca a fost unicul prim-ministru care nu şi-a însuşit niciodată ideile celorlalţi dându-le drept ale sale şi încercând sa demonstreze ca el e cel mai deştept dintre toţi. A ţinut cu tot dinadinsul sa găsească şi sa puna omul potrivit la locul potrivit, fara sa tina seama de favoritisme. Din toate guvernele de pe vremea mea, acesta mi s-a părut, în mod incontestabil, cel mai puternic, cel mai abil şi cel mai unit. De altfel a şi pus _ în mai putin de doi ani – o baza destul de solida pentru ca Restauraţia sa se poată ridica deasupra tuturor smintelilor adunate în decurs de opt ani. Al nouălea an a umplut paharul care a dat pe dinafara, făcând sa se prăbuşească întreg edificiul de intrigi şi de minciuni. Daca acel guvern ar fi durat mai mult, cu siguranţă ca ar fi dus la o monarhie temperata care nu numai ca ar fi impus celor doua opoziţii – de dreapta şi de stânga – dar ar fi rezistat perfect atacurilor lor.

Regele a fost mult mai afectat de pierderea lui Decazes decât a fost de moartea propriului sau nepot. Nu ştia ce să-i mai facă fostului sau ministru ca să-l împace, începând cu unele efuziuni aproape ridicole şi sfârşind cu atenţii dintre cele mai costisitoare. La un moment dat. Ludovoc al XVIII-lea a poruncit ca o gravura, care-l reprezenta pe Decazes şi care a fost magnific încadrata, sa fie aşezată în odaia sa. Portretul lui Decazes – în miniatura – se afla pe biroul sau.

În ajunul plecării lui Decazes, ducele de Castries3 Prinii, la ora noua seara, un minunat portret al regelui. La ora Zece, i se trimise o splendida lucrare de Daniel4 despre India,

1 Frant-oiti-Maxiniilieii Gerant, conte. <le Rayneval (1778 – 1836), primul i RCtar a' arnbasadci Franţei, în Rusia, apoi la Londra, subsecretar de Stat, ministru prtin, ambasador în Elveţia. Este numit provizoriu ministru de externe, în timpul bol”luiFcrronnays.

^ Toţi şase, subsecretari de Stat. unii la externe, alţii la interne, alţii la justiţie, acel ' Arniand-Charles, duce de Castries (1756 – 1842), fiul mareşalului cu nu'nc. Colonel, în timpul războiului din America, deputat, pair al Franţei. Opcrc. Samuel Daniel (1775 – 1811); scriitor şi desenator englez. A lăsat doua cene africane şi Descrierea Ceylonului, pe care le-a şi ilustrat.

Împodobita cu cele mai frumoase gravuri. ai primul şi cel de al doilea dar fura aduse de un valet al regelui. Prea putin obişnuit cu astfel de atenţii, ducele se pierdu în mulţumiri aşteptând clipa în care va putea sa se duca să-i mulţumească personal majestăţii sale şi să-şi arate recunoştinţa pentru darurile primite. La miezul nopţii se trezi cu un alt valet din partea regelui care-i aducea un medalier, nespus de elegant doldora de coroane ducale sculptate în relief, pe ambele fete şi conţinând o mulţime de medalii de aur masiv, de dinainte de Revoluţie. Ducele de Castries nu-şi credea ochilor, caci nu pricepea ce-l apucase pe rege de-l copleşea cu atâtea favoruri După ce se tot gândi el o bucata de vreme, fara sa ajungă la nici un rezultat, adormi. Dar iată ca pe la trei îl treziră din nou din somn. De data asta, valetul veni, cu gura plina de scuze ca să-i ceara îndărăt toate darurile pe care i le adusese, înşelate de titlul pe care domnul Decazes nu-l purta decât din ajun, slugile regelui îi aduseseră, din greşeală, ducelui de Castries, darurile pe care trebuiau sa i le duca domnului Decazes. Ducele de Castries nu se alese decât cu pierderea ludovicilor de aur pe care îi dăduse drept bacşiş celor care-i aduseseră darurile.

Curând după asta, începu procesul lui Louvel, asasinul ducelui de Berry, proces care dezlănţui toate patimile regaliste. Ducele de Fitz-James se distinse în mod special, în aceasta vânătoare a asasinilor. Ducesa de Berry se vârî şi ea în cele mai josnice şi mai urâte intrigi, în vremea asta, careva aşeză o petarda într-o soba nefolosita, aflata sub o scara secreta care ducea în apartamentul regelui. Desi petarda făcu o explozie asurzitoare, bătrânul rege nu se sperie aproape deloc. Alte petarde fura descoperite în împrejurimile Palatului Tuileries. Unele fuseseră aşezate chiar sub ferestrele odăii ducesei de Berry, care găsi în apartamentul ei un bileţel, menit s-o sperie, aşezat pe masa de toaleta, plin de cele mai cunip'1^ ameninţări atât împotriva ducesei cât şi a pruncului pe care-purta în pântece. Politia era disperata ca nu putea prinde W unui complot ce dovedea atâta cutezanţă. Cum de putuse^ complotiştii pătrunde până în odaia ducesei de Berry ca. Puna biletul pe masa de toaleta? Interogate, slugile ducese făcură decât sa încurce şi mai rau lucrurile. Până la urma, se opriră asupra unei cameriste, favorita ducesei. Femeia se arata atât de speriata, încât politia începu a o înghesui şi mai tare cu întrebările. O puseră sa scrie câteva rânduri, sub un pretext oarecare. Refuzul ei întări bănuielile politiei. Până la urma, cu chiu cu vai, accepta şi scrise câteva rânduri. Pe urma, dădură experţilor scrisoarea la analiza, în aceeaşi seara, regele convoca un consiliu extraordinar şi ceru – destul de stânjenit şi cu adânca tristeţe – sa înceteze brusc orice fel de cercetări §i de percheziţii. Povesti apoi ca, după ce fusese interogata, camerista îi mărturisise stăpânei sale că-i va fi peste putinţă sa mai minta daca o vor pune sa jure. De altfel, îşi dăduse seama ca acei domni dibuiseră adevărul şi ca daca o vor interoga a doua oara nu garanta ca va mai putea ascunde ceva. Ducesa de Berry trimise imediat după duhovnicul ei şi-l ruga să-i spună lui Monsieur ca şi petardele şi biletul – scris de camerista la porunca sa – erau invenţiile ei. Ca voise s-o ia înainte asasinilor, şi mai ales sa stimuleze zelul politiei care lasa cam mult de dorit, din moment ce nu izbutise nici până atunci să-i puna pe goana pe agenţii lui Decazes. Daca bunele sale intenţii nu erau de ajuns pentru a explica faptele săvârşite, atunci ea era gata sa dea socoteala de ceea ce făcuse, nefiind nimeni altcineva vinovat, caci slugile sale fuseseră obligate să-i execute poruncile. Camerista sa – adăugase ea – nu scrisese acel bileţel de pe masa de toaleta, decât după ce se rugase îndelung de ea. Monsieur îi istorisi regelui toată tărăşenia, iar acesta o istorisi, la rândul lui, Consiliului. După ce isprăvi ce avea de spus, regele adăuga, cu voce schimbata şi privind în jos:

— Domnilor, va cer sa menajaţi cât puteţi reputaţia nepoatei mele, desi nu merita câtuşi de putin acest lucru!

Într-adevăr, lucrurile se tergiversară, pentru ca cei de la P, t.ie sa nu descopere adevărul. Agenţii mai chemară o data gue ducesei şi pe camerista, dar întrebările fura puse de aşa înc ICr~a *ncat sa~' liniştească pe bieţii oameni şi nu să-i sperie. Tju, ' '^cet, se puse capăt întregii afaceri, în aşa fel încât, cele Câteva zile> opinia publica ramase cu o impresie dintre ai Proaste despre incapacitatea politiei care nu fusese în stare sa descopere nimic, când existaseră atâtea probe materiale ce dovedeau limpede ca biata ducesa de Berry era înconjurata de asasini şi de trădători. Cred ca – cu aceasta afacere – ducesa de Berry şi-a făcut de fapt debutul în profesia de intriganta. Promitea de pe atunci, dar încă nu învăţase sa mânuiască periculoasa arma a cuvântului. După moartea ducelui de Berry, ducesa s-a mutat la Tuileries, în apartamentul pe care i-l păstrase bărbatul ei şi unde avea obiceiul să-şi cheme Curtea, în zilele de primire. Ducesa de Berry s-a căit amarnic, mai târziu, ca nu şi-a păstrat deplina independenta stând separat, desi căinţa i-a fost zadarnica fiindcă regele n-a acceptat cu nici un preţ ca ea sa continuie a locui singura, la Elysee.

Când a început procesul lui Louvel, comisiei însărcinate cu anchetarea lui i-a trebuit curaj, nu gluma, şi mai ales raportorului, contele de Bastard, ca sa treacă peste înaltele personaje care au încercat să-i influenţeze. Cancelarul Dambray, ministru care-ţi inspira mila, preşedintele cel mai prost pe care-l avusese vreodată Camera Pairilor, se arata a fi magistratul cel mai integru şi mai imparţial. Susţinu concluziile raportorului care-l înfăţişase pe Louvel ca pe un fanatic posac ce nu discutase cu nimeni vreme de optsprezece luni şi care se hrănise doar cu doctrinele răzvrătitoare pe care presa şi iacobinii nu încetau sa le propage. Cei din partidul ultra de la Curte, din Paris şi din provincie, fura departe de a se arata satisfăcuţi de acest rezultat al anchetei şi fiecare era convins ca asasinul avusese complici. Dezbaterile nu aduseră nici un fel de revelaţii. Condamnarea şi execuţia avură loc fara nici un impediment. Louvel fu dus în Piaţa Greve, la ora trei după-amiază, escortat de o mulţime de norod care nu se manifesta în nici un fel, desi spiritele erau foarte încinse din pricina no” legi electorale; de altfel, cu doua, trei zile mai înainte avuseseră loc câteva adunări destul de tumultuoase care nu putuseră fi reprimate decât cu forţă armata.

Cu toată împotrivirea Curţii Pairilor, ducesa de BeOv ridica, la Rosny, un cavou în care închise inima nefericiw ei soţ, cavou pe care puse sa se scrie: „Căzut sub răzvrătiţilor”. Faptul şoca întreaga tara, care la înceo compătimise. P °

Pe de alta parte, domnul de Chateaubriand era prof jignit ca fusese chemat sa facă parte din noul minister Ludovic al XVIII-lea era satul de el până în gât, iar ducele de gjchelieu nu ţinea câtuşi de putin să-l aibă coleg. Dar, cum era vârât în toate intrigile, izbuti să-l determine pe rege să-i plătească datoriile pe care le avea în permanenta, după care a fost trimis ministru în Prusia. Dar n-a vrut sa rămână la Berlin. Atunci 1-au numit ministru al Stockholm, dar n-a vrut sa se duca nici acolo.

Eu ma simţeam mult prea bine la apele de la Aix pentru a nutri dorinţa de a ma reîntoarce la Paris. De altfel, ţineam sa asist la inaugurarea unui foarte frumos stabiliment pe care soţul meu, domnul de Boigne, îl fondase la Chambery. Era vorba de azilul „Saint-Benoât”, clădit pentru a adăposti patruzeci de persoane din toate clasele sociale, persoane ce trecuseră de şaizeci de ani şi nu avau din ce trai: preoţi, militari bătrâni, vechi funcţionari etc., văduve sau fete bătrâne, femei care-şi pierduseră bărbaţii sau părinţii şi care rămăseseră fara o lescaie. Domnul de Boigne afectase acelui azil o suma destul de mare, dorind sa le asigure viitorilor lui pensionari o viaţă liniştită şi plăcută. Am fost întru totul de acord cu aceasta nobila idee şi am făcut – plina de satisfacţie – onorurile primei mese data „refugiaţilor” (asa s-a convenit sa li se spună pensionarilor de la azilul „Saint-Benoât”), precum şi autorităţilor din ţinut care au fost poftite şi ele la ospăţ. Mi-am petrecut ziua aceea cât şi pe cea următoare printre noii instalaţi a căror mulţumire îţi umplea inima de bucurie. Domnul de ^°igne nu precupeţise nimic pentru a face şederea acelor bieţi „atrâni în acel azil, cât mai confortabila. Din toate numeroae binefaceri pe care le-a întreprins în Chambery, azilul mi a părut cel mai util, satisfăcându-mi cel mai mult dorinţa de, ace bine. Mai târziu, soţul meu a construit o noua aripa a bol M ' un osPicm pentru nebuni, o clădire speciala pentru c e de piele şi un hotel pentru călători. Apoi a ridicat o rina, un teatru, a construit câteva străzi şi bulevarde şi a ridicat o mulţime de casc; iar pentru a-şi încununa opera, a renovat o veche mănăstire a capucinilor şi un colegiu iezuit-asta s-a întâmplat în ultimii ani ai vieţii sale, când a devenit evlavios, dar evlavios în genul lui, caci, cu îngăduinţa stareţului iezuit, capucinii mâncau, în medie, cam doua mii de livre de carne, pe care măcelarii din Chambery erau autorizaţi s-o vândă mănăstirii. Nu prea stiu cum se împacă toată povestea asta cu posturile de peste an, dar probabil ca generalul încheiase o înţelegere cu Cel-de-Sus. Acest fel de post m-a făcut întotdeauna sa râd cu hohote, mai ales ca domnul de Boigne nu se sfiia el însuşi sa glumească cu bunii sai prieteni capucinii, pe seama acestui lucru.

În timpul şederii la bai, în acel an, m-am văzut mai des cu domnul Laine, aşa ca mi-am putut da pe deplin seama ca nu era făcut sa fie om de Stat. El însuşi mărturisea adesea ca nu se pricepea în afacerile politice. Refuzase rugămintea domnului de Richelieu de a reintra în guvern. Totuşi, datorita inconsecventei şi mai ales vanităţii, se simţea foarte jignit ca ducele nu insistase.

Domnul Laine era un bărbat înalt, stângaci şi urât. Discuţia cu el era în general rece şi prea putin interesanta. Puteai petrece seri întregi în compania lui, fara sa scoată decât câteva cuvinte sau fraze scurte, fara sens şi fara miez; dar daca cine ştie ce împrejurare îi înflăcăra imaginaţia, atunci devenea alt om: se însufleţea brusc, privirea îi strălucea, gesturile căpătau o anumită nobleţe, vocea îi devenea sonora şi timbrata. Se petrecea cu el o adevărată metamorfoza, după care recădea într-o stare de adevărata atonie. Domnul Laine avea magnificul talent de a se opune la orice. Nimeni nu se ridica cu atâta grandoare, cu atâta nobleţe împotriva a ceea ce socotea el ca e rau. Se înfuria mai ales împotriva celor de rea-credinţa, în cele şase săptămâni cât 1-am văzut zilnic, mi-a devenit simpatic şi am început sa nutresc o adevărată prieteni6 atât pentru persoana cât şi pentru elocinţa sa, dar – din păcate – n-aveam nici un pic de încredere în felul sau de a judec lucrurile.

Echipajul reginei Carolina1 a Angliei trecu prin Aix. Ni c. a spus ca în drum spre Geneva, poposise la un han de unde ne-au ajuns la ureche nişte povesti cam bizare. Curioasa sa cunosc adevărul, în legătură cu unele amănunte, 1-am aflat, „ra sa vreau, când – la putina vreme după asta – am fost nevoita sa trag la acelaşi han. O tânără, cu un aer foarte decent, trudea în bucătărie. I-am pus unele întrebări privitoare la regina. Mi-a răspuns, plecându-şi ochii, ca nu ştia nimic.

— Atunci înseamnă ca nu s-a oprit aici!

— Ba da, doamna, dar eu nu eram atunci aici!

Între timp, se apropie de noi hangiţa care-mi povesti ca regina stătuse opt zile la han, dar ca, încă din prima seara, îşi trimisese fiicele la una dintre mătuşile lor.

— Mi-e ruşine, doamna, de tot ceea ce-am văzut cu ochii mei şi va spun drept că-mi era sila sa trimit până şi slugile s-o servească!

Se părea ca până şi curierul Bergami devenise o companie menita sa satisfacă setea de placeri a impudicei regine. Dar, pretextând o discuţie cu ministrul Angliei, la Berna, care trebuia să-i reglementeze trecerea ei în Elveţia, îl expediase pe curier în aceasta tara, iar în săptămâna pe care o petrecu la hanul din Rumilly, îşi făcu de cap cu toţi valeţii. Indignarea locuitorilor din acel târguşor sporise în aşa măsură, încât în ziua plecării sale vizitiul ei luându-se la harta cu câteva slugi, ea le porunci sa tacă, interzicându-le sa se certe în fata une regine; nici n-apuca sa rostească bine vorba „regina”, ca mulţimea se şi dezlănţui cu o furie fara margini. Au fost cât pe aci s-o omoare, vrând s-o ucidă cu pietre, aşa cum erau ucise femeile stricate, în vechime. Regina s-a aflat atunci la un pas de moarte. Iată deci cine era în realitate „onorabila” persoana în fata căreia nobilimea Angliei se Prosterna şi-i spunea regina.

După ce am petrecut câteva zile în încântătoarea Geneva, fii străbătut munţii Jura, acoperiţi cu zăpadă şi am ajuns la aris în ajunul naşterii micului duce de Bordeaux. N-aş putea Geor ' E vorba de Carolina de Briinswick-Wolfenbiittel (1768 – 1821), sotia lui a' 'V-lea, repudiata de acesta pentru moravurile sale.

Spune ca nu m-am bucurat, cu atât mai mult cu cât acest prunc plăpând scăpase, sărmanul, de loviturile fizice şi morale, pe care le primise nefericita lui mama în seara zilei de 13 februarie. Nu voi intra în amănunte nici în ceea ce priveşte naşterea printului, nici procesul intentat reginei Angliei. Tot ce va pot spune e ca atât în privinţa eroismului matern al ducesei de Berry – care se pare ca a născut destul de greu -cât şi a depoziţiilor scandaloase privind viaţa reginei Angliei, ziarele au fost – timp de câteva zile – de o atât de dezgustătoare indecenta încât nimeni n-ar cuteza sa relateze ce-au tipărit.

Cu prilejul botezului micului print, a fost făcută o noua promoţie de cavaleri ai diverselor Ordine. Tata n-a fost trecut pe lista; a fost exclus, desi toţi ceilalţi ambasadori – fie ca se aflau în slujba sau în retragere – au fost făcuţi cavaleri. Regele nu-l ierta ca se retrăsese din slujba. Profund jignit, mi-am reproşat adesea ca nu 1-am consolat şi nu l-am încurajat atât cât ar fi trebuit. Negăsind decât prea putina simpatie în jurul lui, s-a închis în sine şi stiu ca a suferit cumplit. Daca ar fi putut împărtăşi cuiva nedreptatea ce i se făcuse, poate ca n-ar fi suferit atât. Dar niciodată nu mi-am închipuit ca un om ca tata putea pune atâta preţ pe o decoraţie care mie mi se părea, pur şi simplu, un fleac.