Capitolul V Insurecţii militare.
Congresul de la Troppau. — Abilitatea lui Metternich. — Acesta se împacă cu tarul Alexandru. — Purtarea bătrânului rege din Neapole. — Insurecţia din Piemont. — Printul de Carignan. Purtarea generalului Bubna, la Milano. — Moartea lui Napoleon.
Epidemia insurecţiilor militare începuse a se întinde-Izbucnise mai întâi, la Cadix; o tentativa avusese loc şi la n01: Pe urma se întinse în Piemont şi în curând cuprinse S Neapole. Insurecţia din Neapole se transformase îotr*. Adevărată revoluţie. Guvernul nostru se opuse intervent1 ^ armate a austriecilor. Spera ca, prin negocieri, să-i detert” pe napolitani sa renunţe la o parte din concesiunile pe care le obţinuseră de la bătrânul lor rege şi sa se mulţumească cu posibilitatea unui guvern monarhic. Cu alte cuvinte, ai noştri Doreau sa înlocuiască Constituţia spaniola din 1812 prin Carta franceza din 1814. Cum puterilor absolutiste putin le pasa de jvTeapole, avu loc un congres la Troppau1 Eu nu sunt istoric şi fl-arn pretenţia sa aştern pe hârtie tot ce s-a petrecut la acel Congres şi nici să-i menţionez pe cei care au luat parte la el. Tiu vorbesc despre acel Congres decât ca sa pot relata o istorioara cam neobişnuită. Tarul Alexandru – al cărui liberalism începuse a scădea – aflându-se la un mare banchet la împăratul Austriei, se exprima în nişte termeni foarte duri, despre greşelile făptuite de revoluţionari, îi asigura pe cei de fata cum ca guvernele militare erau singurele ferite de astfel de răzmeriţe, adăugând ca cea mai mica insurecţie a trupelor ar fi fatala unui Stat. Metternich2 îl întrerupse, schimbând brusc, vorba. Tarul păru surprins şi şocat. Toată lumea fu mirata şi masa se isprăvi într-o tăcere stânjenitoare. Odată ridicat de la masa, Metternich se apropie de tar şi-i ceru iertare pentru impertinenta sa; mărturisi că-şi dăduse seama, din vorbele tarului, ca acesta nu ştia ce se petrecea în Rusia şi voise să-l împiedice sa continue. Apoi îi vorbi tarului despre insurecţia garnizoanei din Petersburg. Tarul protesta, neputând crede un asemenea lucru. Metternich îl ruga sa mai aştepte putin înainte de a se pronunţa, rugându-l sa păstreze cel mai strict secret şi asigurând-o pe majestatea sa imperiala ca va fi prima Persoana care va avea dreptul de a răspândi aceasta veste în termenii în care va crede domnia sa de cuviinţă.
La ' Congresul de la Troppau, unde s-au întâlnit reprezentanţii marilor puteri şi rc au venit sa asiste împăraţii Austriei, Rusiei şi Prusiei. Mai apoi, Congresul s'a m”tat la Laybach.
(j-ft ~ Clement-Wenceslas-Lotar, conte apoi print de Metternich-Winneburg cstc ~ '859), fm de diplomat, ministru la Dresda, apoi la Berlin; între 1806 – 1807 la put basador la Paris. Ajunge ministru al afacerilor externe şi cancelar şi rămâne Pcrioajrc Până în 1848, când se retrage din viaţa publica, în tot timpul acestei nişte A/' a 8Uvcrnat Austria şi a fost socotit arbitrul necontestat al Europei. A lăsat ei”orii instructive, dar cam ciudate.
În sfârşit, după trei zile, sosi curierul de la Petersburg care aducea într-adevăr confirmarea insurecţiei; aceasta ar fi putut sa aibă urmări foarte grave, dar noroc ca, mai cu vorba buna, mai cu forţa, militarii fuseseră convinşi sa se înapoieze în garnizoana. Pericolul fusese foarte mare, şi Metternich nu voise să-i spună nimic tarului până ce nu se întorsese curierul pe care-l trimisese acolo. Tarul a fost foarte necăjit sa afle ne cai străine despre acel eveniment petrecut în propria sa tara-si-a dat însa seama de felul în care era informat Metternich de către agenţii sai şi şi-a manifestat recunoştinţa fata de ministru care a fost atât de discret încât a ascuns acest secret chiar şi fata de împăratul sau. Începând din acel moment, tarul a căpătat, în Metternich, o încredere fara margini. Tocmai atunci, printul Ypsilanti a părăsit armata rusa şi a trecut în Grecia, unde a început sa lupte pentru independenta acestei tari. Într-o astfel de împrejurare, guvernul din Petersburg 1-ar fi sprijinit din toate puterile. Dar tarului, care începuse a-i fi o frica nebuna de insurecţii, şi mai ales de insurecţii militare, ceda foarte uşor rugăminţilor lui Metternich de a nu se vârî în nimic, fiinca neamţul nu voia război în Orient. Singurul lui tel era sa menţină dominaţia austriaca în Italia. L-am şi văzut pe bătrânul rege al Neapolelui1 sosind la Troppau2, însoţit de doi ogari uriaşi, singurele fiinţe de care era preocupat, neglijându-şi până şi fiul care rămăsese, de bunăvoie, captiv la Neapole. A fost văzut urmându-i pe suveranii aliaţi, la Laybach trecând în rândurile armatei austriece, predicând o cruciada împotriva propriilor sale State si, cerând cu lacrimi în ochi, răzbunare împotriva celor care juraseră să-l protejeze. Dorinţele sale fiind îndeplinite şi tara sa cucerita, ocupata şi dusa de râpa de străini, capăta curajul de a se întoarce acasă. Ceru sa fte
1 Ferdinand l, regele celor Doua Sicilii (1751 – 1825), soţul regmcj Carolinc, tatăl ducesei de Orlcans şi bunicul ducesei de Bcrry. Împăratul Franci al Austriei s-a însurat, în 1700, cu fiica acestuia, Maria-Tereza-Carolina..^
2 Suveranii reuniţi, la Troppau, i-au scris în 7 decembrie regelui Neap°, rugându-l sa vina şi ci. Dar Ferdinand l a ajuns la Laybach abia în 8 ianuarie, ^ ^ nevoit sa se oprească de mai multe ori pe drum. Împăratul Austriei a sos ^ ianuarie, iar tarul Alexandru t, în 7. Doamna de Boignc comite o eroare despre prezenta regelui Neapolelui, la Troppau (n. ea. fr.).
— V-sotit de comisarii puterilor aliate, pe de o parte pentru a-l ustine împotriva propriei sale spaime, iar pe de alta, pentru „j oferi suportul moral necesar sa tempereze furia reacţiunii, re se pare că-i inspira o frica fara margini. Printul mostenitor1 „ jesi înainte şi-l întâmpina la Roma. Comisarii care asistară Acea întrevedere regala se pare ca roşiră de ruşine, în frunte u pozzo care ne istorisi întâmplarea. Cum italienii au obiceiul sa spună lucrurilor pe nume, nici tatăl, nici fiul nu se cruţară. Mai târziu, când a izbucnit în Piemont o insurecţie militara, regele Victor2 a preferat sa renunţe la tron decât să-l imite pe regele Neapolelui care, după ce se umilise în fata supuşilor sai, îi trădase în mod atât de josnic. Regele Victor era plămadit din alt aluat: avea prea mult curaj şi era mult prea loial ca sa accepte un asemenea rol. Cel pe care şi 1-a asumat printul de Carignan în acel trist complot, atât de prost organizat, i-a atras animozitatea tuturor partidelor. Mărturisesc ca simpatizându-l în mod deosebit, ma simt înclinata să-l acuz. De altfel era şi foarte tânăr. Nutrind multa ura fata de austrieci, sigur ca avea dreptate să-i deteste, mai ales când ştia ca şi regele împărtăşea un asemenea sentiment. L-au convins sa intre într-o Liga din care făceau parte toate popoarele din peninsula. Neapole se şi emancipase. Lombardia, Romagna, Toscana urmau sa înalte şi ele drapelul independentei şi să-i puna pe goana pe austrieci de pe teritoriul lor. Naţionalitatea italiana odată restabilita urma sa împartă tara în doua mari State capabile sa se apere împotriva vecinilor. Familia de Savoia urma sa conducă Statul din nord. Iată complotul în care [yau vârât pe tânărul de Carignan asigurându-l ca însuşi regele u^va da o mâna de ajutor, de îndată ce revolta va începe. Dar când văzu ca doar Piemontul se răscoală, tânărul Carignan îşi a°u seama ca fusese tras pe sfoara. Vrând sa se retragă din
°mplot si, fiind tânăr şi lipsit de experienta, compromise alti Sici|ii Janv>ere-Joseph, duce de Calabria (1777 – 1830), regele Celor doua 18Q2 nui”nclc de Francisc I. însurat în 1797, cu arhiducesa Clcmcntine, apoi, în Primi t lsabcla, infanta Spaniei, a fost tatăl ducesei de Bcrry, născută în 1798, din
^căsătorie. tc§c din Ictol'-Enimanuel I a abdicat în favoarea fratelui sau Carlo-Felicc, ultimul ln ramura vârstnica.
Câţiva participanţi. Pedeapsa a fost foarte aspra; 1-au izgonit din Torino şi n-a găsit adăpost decât la socrul sau, la Florenţa în nişte condiţii din cele mai aspre şi mai umilitoare.
Generalul austriac Bubna a poftit totodată, în mod confidenţial, pe câţiva dintre cei mai compromişi seniori, djn Lombardia, sa facă o scurta călătorie la Viena. Abia după moartea lui Bubna comploturile au reînceput şi guvernele mai putin abile au recurs la masuri drastice.
În vreme ce Europa era scuturata de revoluţii, mâna puternica ce le potolise şi se slujise de ele pentru a-i duce faima în cele patru colturi ale lumii, acea mâna care desi dezarmata încă mai speria unele capete încoronate, cedase în fata morţii necruţătoare: în 5 mai 1821 Napoleon Bonaparte îşi dădea ultima suflare, pe o insuliţă din mijlocul Atlanticului. Soarta îi pregătise astfel cel mai poetic dintre morminte. Plasata între cele lumi – Europa şi America, Lumea Veche şi Lumea Noua – dar aparţinându-i numai lui Bonaparte, insula Sfânta Elena a devenit mausoleul colosal al unei glorii colosale. Dar epoca popularităţii sale postume încă nu începuse pentru Franţa, îi auzeam pe vânzătorii de ziare strigând pe străzi cât îi ţinea gura: „Moartea lui Napoleon Bonaparte”, doi soli, „Discursul generalului Bertrand”, doi soli etc., fara ca aceste vesti sa iste mai mult interes decât daca ar fi fost vorba de pierderea unui câine, îmi amintesc cât au fost de şocaţi unii dintre noi, de aceasta groaznica indiferenta şi de câte ori nu ne-am spus: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul nu-i decât deşertăciune”. ai totuşi gloria e glorie, pentru ca anii de admiraţie, de mai târziu, 1-au răzbunat din plin pe Napoleon pentru acel moment de uitare. Nu pot da nici un fel de amănunte în legătură cu exilul sau. Aţiu doar atât ca lordu Castlereagh, intrând în cabinetul regelui George al IV-lea, a Angliei, i-a spus acestuia:
— Sire, aduc majestăţii voastre vestea ca şi-a pier duşmanul de moarte!
— Cum? A strigat regele în culmea fericirii. Sa fie ° cu putinţă? Nevastă-mea a murit?
Erdu Lordul Castlereagh trebui sa potolească bucuria suveranului sau explicându-i ca nu era vorba de nevasta lui, ci de Napoleon. După câteva luni, s-au împlinit însa şi speranţele regelui. Moartea reginei Carolina a fost o uşurare pentru toţi sj mai ales pentru curtenii care erau obligaţi s-o respecte. Regina a pierit, victima a propriilor sale vicii.
