Capitolul X Ultimele zile ale lui Ludovic al XVIII-lea.

— Isteţimea doamnei de Caylus.         — Moartea regelui.         — Înmormântarea.         — Titlul de „Madame”, refuzat ducesei de Berry.         — Printului de Orleans i se acorda titlul de „alteţa regala – Intrarea în Paris, a regelui Carol al X-lea.

În ziua de Sfântul Ludovic a anului 1824, m-am dus să-salut pe rege. Cum nu-l mai văzusem din luna mai, am i°s izbita de schimbarea produsa. Era aşezat în acelaşi fotolii1' îmbrăcat într-o uniforma încărcată de broderii şi doldora Ordine şi de medalii. Dar ghetrele de catifea neagra, care-i C0pereau gleznele, îşi dublaseră circumferinţă, iar capul – are-i era destul de mare – i se micşorase atât de mult încât oârea al unui copil. Stând cu bărbia sprijinita în piept, umerii

; §e ridicaseră în sus.

Când ma văzu, îşi înalta cu greu, fruntea: atunci i-am văzut chipul, complet schimbat, cu privirea atât de stinsa încât nu mi-am mai făcut nici o iluzie în privinţa stării sale. Îmi adresa câteva cuvinte, eu mi-am făcut reverenţa şi am plecat, aproape sigura ca-l vedeam pentru ultima oara pe acel rege bătrân a cărui înţelepciune fusese pusa la prea multe încercări şi care ar fi putut ieşi victorios din toate situaţiile daca firea lui slaba şi boala nu 1-ar fi lăsat la cheremul nebuniilor şi capriciilor celor împotriva cărora încercase sa lupte aproape treizeci de ani. Ludovic al XVIII-lea avea obiceiul sa spună ca un rege al Franţei nu trebuia sa se aşeze în pat decât ca sa moara. S-a arătat fidel acestui principiu. Caci între 25 august şi 16 septembrie, ultima zi a vieţii sale, desi grav bolnav, a apărut în public şi şi-a adunat de doua ori Curtea. Poate ca un motiv mai personal îi stimula astfel curajul. Aţiu de la doctorul Portal1, primul lui medic, ca-l întrebase, cu un an în urma, când va muri. Portal încercase sa schimbe vorba, dar regele îi spusese:

— Portal, nu ma trata ca pe un idiot! Aţiu bine ca nu mai am mult de trăit, stiu ca voi suferi poate mult mai mult decât acum. Ceea ce vreau eu sa stiu e daca ultima criza a bolii va fi scurta sau voi rămâne mai multe zile în agonie.

— Sire, după toate aparentele, boala majestăţii voastre va evolua lent şi gradat; aşa ca mai poate dura şi câţiva ani.

— Nu asta te-am întrebat! Relua regele. Auzi, „lent şi gradat”! Deci nu pot trage nădejde ca ma vor găsi mort în fotoliu!

— După toate aparentele, nu cred, sire.

A-u ' Baronul Antoine Portal (1742 – 1832), doctor din Montpellicr. În 1769, mc,? C Profesor la Collegc de France, apoi membru al Institutului de Medicina. A fost lui Ludovic al XVIII-lca. La iniţiativa sa, a fost înfiinţată, în 1829, Academia medicina din Franţa.

— Deci nu va exista posibilitatea de a evita stiharul alb al popii! Mormăi regele după o clipa de tăcere.

Apoi vorbi despre altceva.

Când ducesa de Angouleme încerca un demers mai direct pentru a-l împaca pe rege cu Biserica, primi un răspuns destul de repezit:

— Încă n-a venit vremea, nepoata! Fii liniştită!

Totuşi, pe măsură ce pericolul devenea din ce în ce mai mare, neliniştea familiei sporea şi ea. Doamna de Caylus, care nu obişnuia sa se lase dominata de sentimente de falsa delicateţe, îşi făcu socoteala ca era de preferat sa mâhnească un muribund ca sa se bucure de recunoştinţă celor care aveau să-i supravieţuiască. aşa ca sosi pe neaşteptate la rege, în ajunul morţii sale, şi proceda în aşa fel încât după o lunga discuţie, marele vicar fu anunţat ca poate sa intre în odaia bolnavului. Se pare ca în acel lung tete-a-tete n-au fost uitate nici unele lucruri pământeşti.

Mareşalul Mortier1 poseda – în strada Bourbon – un splendid palat pe care anunţase ca avea de gând să-l vândă, în aceeaşi dimineaţă, un om de afaceri venise să-i ofere opt sute de mii de franci. Mareşalul ezitase şi ceruse un timp de gândire pentru a se sfătui cu sotia şi copiii sai. I se dădu o ora. Daca răspunsul nu sosea într-un ceas, omul de afaceri avea în vedere un alt palat. Mareşalul întrebase cine-l cumpăra.

— Ce importanta are?

— Are, fiindcă trebuie sa stiu daca e solvabil.

— Foarte solvabil, din moment ce veţi primi banii azi, cu condiţia ca numele cumpărătorului sa rămână secret!

Mareşalul consimţi si, imediat după vizita doamnei de Caylus, la rege, îi fura număraţi acesteia opt sute de mii de franci. Un ordin semnat cu un „Louis” abia lizibil îi ajunsese ducelui de Doudeauville ca sa plătească aceasta surna considerabila. Regele mai răsufla încă, aşa ca avea dreptul sa dispună cum voia de banii lui. Totuşi, doamna de Caylus s-a i dc 1 Edouard-Casimir Mortier, duce de Trevise (1768 – 1835), general ^ divizie, mareşal, pair al Franţei. Marc cavaler al Legiunii de onoare, ministru război, a pierit în atentatul pus la calc de Fieschi împotriva lui Ludovic-FiliPsimtit întotdeauna putin cam stânjenita de aceasta achiziţie şi ^ai ales de data cumpărării acelei case. N-a îndrăznit niciodată sa locuiască în acel palat. De altfel, după câţiva ani, i a vândut ducelui de Mortemart1. Regele, odată ce a luat hotărârea sa moara creştineşte, a dovedit o mare fermitate. A dat el însuşi ordine ca ceremonia înmormântării sa se desfăşoare cu tot dichisul, aşa cum se desfăşurase şi la ceilalţi regi, fara sa uite nici cel mai mic amănunt. Cu câteva ceasuri înainte de moartea sa, marele vicar greşi rostind o alta rugăciune decât cea care trebuia spusa la căpătâiul muribunzilor. Ludovic al XVIII-lea îl făcu atent şi-i reaminti, cu o exactitate uimitoare, textul ce trebuia spus. Familia, adunata în fundul odăii, fu profund mişcată. Medicii, slugile, preoţii, înconjurau palatul, primul gentilom ţinea draperia de la pat. La semnalul dat de primul medic al regelui, gentilomul lasa draperia sa cada şi-i saluta pe prinţi. Monsieur ieşi plângând cu hohote. Madame se pregătea să-l urmeze. Până atunci, ea păşise întotdeauna înaintea soţului ei, fiindcă era fiica de rege. Ajungând la usa, se opri scurt si, printre lacrimile care-i scăldau obrazul, rosti cu greu:

— Treceţi, domnule Delfin!

El trecu imediat, fara sa facă vreo remarca. Primul gentilom striga: „Regele!” Gărzile repetară şi ele: „Regele!” şi Carol al X-lea2 intra în odaia sa. Câteva trasuri aşteptau afara, gata pregătite. Carol al X-lea ieşi imediat din camera si, împreuna cu toată familia sa, se îndrepta spre Saint-Cloud, după obiceiul regilor Franţei care nu rămâneau nici măcar un minut în Palatul unde predecesorul lor îşi dăduse sufletul.

1 Casitnir-Louis de Rochechouart, print de Charente, duce de Mortemart '„7 – 1875). Ofiţer de ordonanţă al lui Napoleon. Raliindu-sc Bourbonilor, ajunge ait*asador la Pctcrsburg, în iulie'1830.

, 2 Carol al X-lea (1757 – 1836), rege al Franţei între 1824 şi 1830, nepotul

°. Vic a' XV-'cafratc cu Ludovic al XVI-lea şi Ludovic al XVIII-lca. Când a rat'„ '7^' cra contc de Ar'0'5- Devenind rege şi punându-l pe Villclc în fruntea 1' a Devenit atât de nepopular, încât nici victoria de la Navarin, nici n°rod i a P”} „'11' minist (tm) cu Martignac nu i-a mai făcut sa se bucure de simpatia '83Q sau' 'n ciuda succesului expediţiei din Alger, Ordonanţele din 25 iulie libert °arc au dizolvat Camera deputaţilor, au modificat Carta şi au suprimat atea Presei, au dus la revoluţia din 1830 şi la abdicarea lui Carol al X-lca.

Li s-a reproşat întotdeauna prinţilor din familia de Bourbon supunerea fata de legile etichetei, dar veţi vedea cât de exagerata era aceasta supunere. Sigur ca moartea unchiului ei o afectase foarte mult pe Delfma. Dar eticheta era eticheta Regele nici nu-şi dăduse bine duhul, ca ea se şi gândea la ceremonia înmormântării. La rândul lui, Delfinul şi începuse sa se gândească la drepturile pe care urma sa le aibă de-acurn încolo. Fratele meu – aflat în slujba Delfinului şi care a fost de fata la moartea regelui – mi-a relatat în amănunt toate aceste lucruri.

Apartamentul răposatului a fost îmbrăcat în negru şi transformat într-o capela în care ardeau zeci de lumânări. Toată dimineaţa, preoţii au rostit rugăciuni. Treaba asta a durat câteva zile. Publicul nu era admis decât daca avea bilet de intrare. Lenea mea obişnuită şi groaza de astfel de reprezentaţii m-au împiedicat sa ma duc, după cum nu m-am dus nici la Saint-Denis ca sa asist la funeralii. Cortegiul părea ciudat pentru ca nici un preot nu se afla în mulţimea care ducea mortul la groapa. Izbucnind o cearta între marele vicar şi arhiepiscopul Parisului, domnul de Quelen interzisese ecleziaştilor din diecezele sale sa însoţească acel cortegiu1. Se pare ca aceasta interzicere nu se extindea şi asupra preoţilor de la Saint-Denis, fiindcă odată cortegiul ajuns la aceasta biserica, slujba a fost demna şi creştineasca. Lucrurile mi-au fost relatate de către o mulţime de martori oculari, şi în special de către ducele de Raguse a cărui imaginaţie vie fusese de-a dreptul socata de formele feudale ale înmormântării. Le istorisea cu mult lux de amănunte şi cu acel talent care-i era caracteristic ori de câte ori relata ceva şi care făcea ca discuţia cu el sa fie de-a dreptul încântătoare, îmi amintesc între altele, de momentul în care mai marele crainicilor luând, rând pe rând, casca, scutul şi spada regelui, le-a aruncat m cripta, în timp ce ele se rostogoleau pe trepte, crainici”

1 O ordonanţă din 25 ianuarie 1826 restrânsese privilegiile marilor vicari* Ea punea capăt conflictului, în ceea ce privea atribuţiile, dintre monsenior'1 ^ Quclcn, arhiepiscopul Parisului şi de Croy, marele vicar al aceluiaşi oraa> momentul morţii cardinalului de Perigord, adică în 1821.

Strigase de trei ori: „Regele a murit! Regele a murit! Regele a murit!” După acel strigat repetat de noua ori, cu o voce iugubra în tăcerea din sala, usa cavoului se închisese cu zgomot. Pe urma, toţi crainicii se întoarseră spre public, strigând în cor: „Trăiască regele!” Toţi cei de fata aclamară puternic. Mărturisesc ca spada şi casca lui Ludovic al XVIII-jea puteau da naştere la interpretări ridicole. Dar când mareşalul vorbi despre zgomotul pe care-l făcuseră cazând în adâncul mormântului regal, isca exact aceiaşi fiori pe care-i simţise el însuşi în acel moment. Aceasta ceremonie prilejui o disputa literara care mai durează şi acum. Domnul de Salvandy, cunoscut prin câteva broşuri politice, insera în Journal des Debats o călduroasă relatare a funeraliilor de la Saint-Denis. Multe persoane crezură ca recunosc pana domnului de Chateaubriand. Îl lăudară atâta încât, la un moment dat, ajunseră să-i spună ca niciodată nu scrisese ceva mai bun. El nu i-a iertat lui Salvandy aceasta eroare a publicului, care-l rani în incomensurabila sa vanitate.

Regele Carol al X-lea spusese câteva cuvinte politicoase domnului de Breze, mare maestru al ceremoniilor despre felul impecabil în care se desfăşurase înmormântarea.

— O, sire, răspunse celalalt, cu modestie, au mai fost unele mici scăpări, dar data viitoare va făgăduiesc ca va fi mult mai bine!

— Îţi mulţumesc, Breze, răspunse regele surâzând, dar sa aţii ca nu sunt deloc grăbit să-ţi dau prilejul să-ţi îndrepţi scăpările!

Domnul de Breze era cât pe-aci sa intre în pământ de ruşine pentru gafa pe care o făcuse.

Luând titlul de Delfina, ducesa de Angouleme renunţa |^ apelativul de Madame cum i se spusese până atunci. °atnna de Berry avu tupeul sa şi-l însuşească, îi ceru regelui aProbarea, dar acesta îi răspunsese foarte sec:

~ Ce titlu? Eu trăiesc, iar dumneata eşti văduvă, aşa ca nu se poate!

, Într-adevăr, daca ducele de Berry ar fi trăit, n-ar fi e Monsieur decât în clipa în care fratele sau ar fi devenit rege. Ducesa de Berry invoca motivul ca ducesa de Angouleme, mama lui Francisc I, îşi spunea Madame şi ca ea ducesa de Berry, fiind mama ducelui de Bordeaux, dorea sa se pregătească astfel pentru o eventuala regenta. Dar ducesa nu se bucura de nici un fel de consideraţie în familie pentru a obţine un astfel de titlu cu care doamna Delfvna nu se arătase a fi de acord.

Carol al X-lea nu avea nimic din firea posaca a lui Ludovic al XVIII-lea, aşa ca trata cu multa bunăvoinţă familia de Orleans. Sincera prietenie care exista între doamna Delfina şi ducesa de Orleans îndulcise mult atitudinea fiicei Uu Ludovic al XVI-lea, fata de aceasta familie. aşa ca regele le conferi tuturor prinţilor de Orleans titlul de „alteţe regala”, stins de doua generaţii.

A doua zi după moartea lui Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea primi, la Saint-Cloud, toate corpurile legiuitoare ale Statului. Le făcu o declaraţie de principiu asigurându-le de o mulţime de libertăţi la care nimeni n-ar fi cutezat sa spere, aşa ca bucuria fu generala. Cuvintele regelui, repetate seara şi tipărite a doua zi în Monitor, produseră multa bucurie, mai întâi la Paris, apoi în toate provinciile, iscând un mare entuziasm fata de noul suveran. In ziua în care intra în Paris se bucura de o asemenea popularitate încât, desi ploua cu găleata, străzile erau înţesate de lume ce-şi manifesta entuziasmul şi căldură prin aplauze şi prin aclamaţii ce nu se mai sfârşeau. Regele, calare, ud leoarca de ploaie, trecea printre supuşii sai, cu chipul satisfăcut şi surâzător, fapt care-i încânta pe burghezii din 1824. Poporul, întotdeauna lacom de noutăţi şi plin de speranţe, primi cu încredere aceasta noua domnie. Toată neîncrederea acumulata ani de zile fata de contele de Artois se risipi de la sine, într-o clipa, prin câteva fraze rostite de Carol al X-lea, care jurase sa respecte Carta. Nu ţinea decât de el ca aceasta fericita dispoziţie sa dea roauL' şi dădu, caci Carol al X-lea era dornic de populatitate şi v°ia cu orice preţ sa placa supuşilor sai. Mi-ar fi plăcut să-rfli ta iluzii mchipuindu-mi ca greutatea coroanei îl făcuse să-? Schimbe ideile, dar îl cunoşteam mult prea bine pentru îndrăzni sa sper astfel de lucru, îmi aduc aminte ca, în acele zjle, am avut unele discuţii cu Mathieu de Montmorency, cu domnul de Riviere şi cu alte câteva persoane.

— Pretindeţi, le-am spus, ca Franţa nu ştie ce vrea şi ca nu exista o opinie publica! Sunteţi de acord ca Monsieur nu se bucura nici de cea mai mica popularitate şi ca, dimpotrivă, Carol al X-Iea este foarte popular. De aici, trageţi concluzia ca poporul e schimbător şi capricios şi ca nu merita sa dai doi bani pe părerile lui. Totuşi, lucrurile nu stau chiar asa: lipsa de popularitate a lui Monsieur se datorează faptului ca s-a arătat ostil fata de noile legi ale tarii, iar popularitatea lui Carol al X-lea se datorează faptului ca a aparat aceste legi. N-ar fi mai logic sa tragem concluzia ca Franţa are totuşi o opinie, voinţa de a-şi susţine noile drepturi căpătate prin Constituţie după treizeci de ani de suferinţe?

— Ei, drăcie, mi s-a răspuns pe un ton înţepat, nimeni nu se atinge de Constituţia aia a dumitale, nici n-are de gând sa calce în picioare interesele poporului! Dar nu cred ca e bine să-i sacrificam şi putinele drepturi care le-au mai rămas claselor superioare. ai apoi, la naiba, cred ca trebuie sa mai şi guvernam, nu?

Domnul de Villele profita de noul regim pentru a retrage cenzura care-l deranja. Nu câştiga cine ştie ce mare lucru, caci atacurile – acum îngăduite – fura tot atât de vehemente la adresa lui ca şi pe vremea când erau interzise. Vâna liberala se vlăgui repede. Regele şi consilierii sai reveniră le vechile obiceiuri şi animozitatea împotriva guvernului nărui toate speranţele pe care şi le făurise poporul în legătură cu noua domnie.