Capitolul VIII Ducele de Rovigo şi printul de Talleyrand.

— Pavilionul din Saint-Ouen.         — Amănunte privitoare la inaugurarea lui.         — Ducele de Doudeauville înlocuit cu marchizul de Lauriston, în funcţia de ministru al Casei regale.         — Lauriston este numai mareşal al Franţei.

Cred ca am mai vorbit despre relaţiile pe care le avusese doamna de Caylus, în timpul Imperiului, cu ducele de Rovigo, şi care fuseseră date la iveala de asemănarea extraordinara a fiului ei cu ducele. După ce doamna de Caylus devenise favorita regelui Ludovic al XVIII-lea, ducele de Rovigo începu s-o asalteze cu cererile. Voia sa fie reabilitat la Curte, sa i se redea gradul pe care-l avusese în armata, şi o slujba cât mal mare cu putinţă, ameninţând-o ca, daca nu va obţine tot ce dorea, va publica o corespondenta care nu numai ca era rnu_ prea tandra, ci şi foarte interesanta pentru ministrul poMie' corespondenta ce dovedea ca ea nu aşteptase Restaurat ' pentru a juca un rol din cale-afară de ruşinos şi pentru & fusese plătită. Doamna de Caylus statu şi se gândi cum sa iasă jiji asemenea încurcătură. Nu dorea pentru nimic în lume a-l ajute pe Rovigo, a cărui prezenta îi devenise insuportabila, Har Pe care nu vo'a s^ ^ facă duşman. Cum el ţinea întruna a comportarea sa în afacerea morţii ducelui de Enghien fusese mai mult decât exemplara, şi ca prin urmare era nevinovat, îi ceru fostei sale iubite să-l disculpe în ochii regelui. Ea îi răspunse – din partea regelui – ca daca domnul de Rovigo izbutea sa convingă publicul de nevinovăţia sa, el îl reabilita cu draga intima. Drept urmare, domnul de Rovigo se puse pe treaba şi făcu o relatare aşa-zisa justificata, în care se învinuia în modul cel mai josnic, atât pe el, cât mai ales pe domnul de Talleyrand si, înclin sa cred, ca pe buna dreptate.

Doamna de Caylus exulta de fericire după ce citi acel memoriu. Totuşi, se dovedi destul de abila pentru a face unele observaţii critice, îl obliga pe ducele de Rovigo sa mai îndulcească unele fraze, sa renunţe la unele mărturisiri, apoi îl încuraja sa publice memoriul, fara sa insiste, ca nu cumva s-o acuze mai târziu ca ea îl împinsese sa facă acest lucru. Efectul a fost, evident, cel prevăzut. Memoriul declanşa proteste vehemente împotriva ducelui de Rovigo.

Tot partidul lui Talleyrand îi sari în cap. Printul se învălui în demnitatea sa si, făcând pe ofensatul, declara ca el nu va mai apărea la Tuileries până ce numele sau nu va fi spălat de toate calomniile. Nimeni nu-l susţinu pe Rovigo.

Regele îi interzise sa mai apara la Curte. Monsieur şi fiul sau declarară ca-l vor da afara pe usa daca va cuteza sa puna Piciorul în casa lor. Doamna de Caylus, desi se prefăcu a fi dezolata de rezultatul memoriului la care se străduiseră Jfflpreuna, se crezu obligata să-l roage sa nu mai vina, totuşi, ln văzul lumii, la ea. Îi făgădui sa facă tot ce va putea pentru

~ [ajuta, îl convinse sa aştepte sa treacă furtuna, şi astfel aPa de el. Fie ca se temea sa nu-şi atragă prea multa ura upra sa, fie ca nu găsi mijlocul de a-i veni de hac şi lui v ^vvrand, îşi tinu gura şi-l lasa în pace. Regele îi trimise tea 3 acestu^a din urma, „ca putea sa vina la Tuileries fara a vreunei întâlniri neplăcute”. Printul îşi făcu deci apariţia duminica, la slujba, în plin triumf. Funcţia lui, de mare cancelar, îl plasa imediat după rege. aşa ca statu în picioare în spatele fotoliului regal, cu mâna sprijinita de spătar, afara de momentele în care trebuia sa îngenuncheze – cu destula uşurinţă – în ciuda faptului ca era şchiop. Ţinuta lui în tirrmuj slujbei era greu de imitat. Chipul îi era impasibil şi nimeni nu 1-ar fi putut acuza nici de ipocrizie, nici de neatenţie.

Un om mai putin abil ca Talleyrand ar fi fost pur şi simplu copleşit de învinuirile ducelui de Rovigo, cu atât mai mult cu cât unele dintre persoanele aflate încă în viaţa ştiau ca totul era adevărat şi ca ducele nu exagerase cu nimic. Dar el îşi dădu seama imediat ca lovitura venea din partea unui om care nu-l putea dărâma, aşa ca făcu pe persecutatul şi pe jignitul, ţinându-şi nasul atât de sus, încât cel care-şi frânse gâtul nu fu el, ci complicele sau, ducele de Rovigo. Au existat prea puţine împrejurări în care Talleyrand sa nu fi analizat cu precizie, atât situaţia sa cât şi a adversarului sau şi sa nu fi dat dovada de o abilitate cu totul deosebita. Succesul – în afacerea Rovigo – a fost atât de deplin în ce-l privea, încât Talleyrand a ieşit curat ca un cristal în ochi contemporanilor sai; Istoriei însa îi va reveni sarcina de a arata exact tristul rol pe care 1-a jucat în tragedia gropilor de la Vincennes.

Căsuţa, aparţinând contesei Vincent Potocka, unde regele dăduse, în 1814, declaraţia zisa de la Saint-Ouen, fu vânduta la moartea contesei. Nu peste mult, am văzut ridicându-se pe ruinele sale un elegant pavilion. Cei mai buni artişti au fost chemaţi să-l decoreze. Plantele cele mai rare îi împodobeau grădinile şi serele. Peste tot, se desfăşura un lux regal, aşa încât cumpărătorul nu putea sa rămână multa vreme necunoscut, în ciuda secretului care atâta curiozitatea tuturor. Invitaţiile, adresate celor mai distinse persoane de la Curte, ne dezvăluiră faptul ca pavilionul aparţinea doamnei de Caylus care-şi inaugura casa printr-o serbare la care eram poftiţi cu toţii. Câteva persoane, mai scrupuloase, refuzară sa se duca-Eu o cunoşteam pe doamna de Caylus de foarte multa vrerne' cu toate ca relaţiile dintre noi se răciseră, eram curioasa sa va şi pavilionul şi serbarea. ai unul şi celalalt au meritat deranj xfu ni se exagerase cu nimic splendoarea casei. Era nemaipomenit de comoda şi construita de cineva care nu se uitase la bani. Fiecare amănunt era pus exact acolo unde trebuia, începând cu chiuvetele din bucătărie, făcute din marmora lustruita, şi până la scara ce ducea la pod şi care avea balustrada din lemn de acaju, nimic nu fusese neglijat, îţi puteai da lesne seama ca nici artiştii, nici lucrătorii nu ţinuseră seama de bani. Cei mai talentaţi pictori fuseseră chemaţi sa decoreze pereţii; dar acest lux nu sarea în ochi, ci dimpotrivă era de o mare simplitate, în biblioteca, trona un portret uriaş al lui Ludovic al XVIII-lea, care-l înfăţişa, aşezat pe scaun şi semnând declaraţia din Saint-Ouen. Ceea ce părea curios era faptul ca sub acei tablou fuseseră aşezate alte doua mai mici, înfăţişându-i pe nunţiul papal – monseniorul Macchi – şi pe domnul Liotard; probabil ca cei doi fuseseră aşezaţi acolo pentru a preamari virtutiile creştineşti ale stăpânei casei. Acel Liotard fusese învăţătorul rigid al tinerimii evlavioase de pe vremuri, şi niciunul dintre discipolii sai n-ar fi cutezat sa intre într-un teatru, în afara de cel pe care-l deschisese doamna de Caylus. Cei mai buni actori jucară acolo un vodevil frumos, apoi o mica piesa de circumstanţa prin care ni se dădea de înţeles ca doamna de Caylus nu era decât paznica devotata şi credincioasa a acelui superb pavilion istoric pe care ea îl smulsese din uitare, îl ferise de profanare şi-l redăduse, în chip de recunoştinţă, Franţei, după cum ne mărturiseau cupletele rostite pe scena. Aplauzele spectatorilor confirmară spusele actorilor, aşa ca doamna de Caylus fu ridicata în slavi, tămâiata şi proclamata drept eroina civica, de un auditoriu care nu credea o iota din ceea ce auzea. M-am amuzat grozav la acea serbare – de altfel foarte frumoasa şi foarte bine pusa la punct – mai ales datorita Părţii de ridicol şi de bufonerie. Tot corpul diplomatic se §rabise sa vina, înghesuindu-se laolaltă cu episcopii şi cu aretele pe care doamna de Caylus îi poftise în mod special. U ° jumătate de ceas înainte de sosirea invitaţilor, regele _nişe sa vadă daca totul era aşa cum dorise el. Urmele rotii kasurii sale greoaie se vedeau clar pe aleea presărată cu nisip. Amna de Caylus nădăjduise ca va veni şi Monsieur, mai ales l Ca şi lansase acest zvon încă de dimineaţă. Dar Monsieur şovăise. Domnul Villele îl încuraja s-o cultive pe doamna de Caylus prin care putea obţine tot ce voia de la rege. Dar influenta sotiei sale îl făcu sa procedeze exact pe dos. Madame nu era femeia care sa se înjosească adulând-o pe favorita regelui, pe care a tratat-o întotdeauna cu o răceală de gheata. Doamna de Choisi, camerista ei, pe care o măritase cu vicontele de Agoult şi la care îşi petrecea mai toate serile împrietenindu-se – în ciuda interzicerii stăpânei sale – cu doamna de Caylus, Madame îşi manifesta nemulţumirea şi nu mai puse piciorul în casa ei, desi apartamentul pe care-l ocupa se învecina cu al ei. Doamna de Caylus îi răsplăti amiciţia, rugându-l pe rege să-l numească pe vicontele de Agoult, guvernator în Saint-Cloud.

Cred ca am mai spus ca generalul de Lauriston rămăsese singurul din guvern ce făcuse parte din ministeriatul răposatului duce de Richelieu. Datora aceasta onoare largheţii cu care plătea – fara sa crâcnească – sumele enorme pe care regele le risipea pentru favorita sa. Numai ca regele dorea să-i dea postul de ministru al Casei regale domnului de Doudeauville. Pentru a-l face pe domnul de Lauriston sa renunţe la acest post şi totodată pentru a-i cumpăra tăcerea, îl făcură mare îngrijitor al copoilor regali de vânătoare şi-l numiră mareşal al Franţei. Făcuse şi el războiul, ca toţi slujitorii lui Napoleon, dar n-avea nici un fel de reputaţie ca militar, aşa ca aceasta numire îi închise gura. Regele îl trimise apoi sa comande armata de rezerva din Spania. Pentru a-şi împodobi bastonul de mareşal cu câţiva lauri, asedie oraşul Pampeluna, după predarea oraşului Cadix şi eliberarea regelui Spaniei. Câţiva oameni de treaba plătiră cu viaţa ridicarea lui Lauriston la rangul de mareşal, dar asta n-o mai spuse nimeni. Când părăsise postul pe care-l avusese mai înainte, lăsase vraişte lista cheltuielilor civile. Ducele de Doudeauville isprăvi de delapidat toţi banii pe care-i mai avea regele, fiindcă era un om prea lacom şi prea galant, şi fiindcă n putea rezista nici uneia dintre rugăminţile sau capriciile fie a fiului sau, fie ale doamnei de Caylus. Aceasta slăbiciune obliga sa închidă ochii la abuzurile subalternilor sai. Cred ca niciodată o casa de bani n-a fost jefuita mai fara ruşine, cum a fost jefuita casa de bani a regelui în acea epoca.

Noroc ca înţeleaptă administrare a domnului de La gouillerie, subintendentul Casei regale, a reparat, într-un interval destul de scurt, raul făcut, astfel încât înainte de 1848, lista civila nu mai era grevata de nici o datorie.