Capitolul VII Moartea ducelui de Richelieu.
— Perseverenta ataşamentului reginei Suediei. — Disperarea ei. — Moartea lordului Londonderry. — Domnul de Chateaubriand, ambasador la Londra. — Vicontele de Montmorency. — Congresul de la Viena. — Ducele Mathieu de Montmorency. — Viaţa şi moartea sa.
Franţa suferi într-adevăr o grea pierdere; moartea ducelui de Richelieu lipsi tara de un om abil, virtuos, onorat, în jurul căruia toţi oamenii de talent şi cu conştiinţa se strângeau de la sine, şi care – mai înainte ca situaţia sa fie disperata – mai mult ca sigur ca ar fi fost din nou readus la Putere. Numai ca Cel-de-Sus hotărâse altfel lucrurile, în hrnpul ultimelor luni ale ministeriatului sau şi mai ales după retragerea sa, domnul de Richelieu venea des pe la mine. De ele mai multe ori, îl aducea cu sine şi pe domnul Pasquier; din ea epoca datează prietenia mea strânsa cu acesta din urma. ca ^mândoi regretau puterea pe care-o avuseseră, convinşi ev: sesera servicii esenţiale tarii. Amândoi blamau -cu oarecare măsură – căile periculoase pe care 11 ca se angajează noul guvern. Desi necăjit de a se fi văzut înlăturat, domnul Pasquier nu nutrea, în străfundul sufletului sau, nici un fel de amărăciune.
Cu totul altfel stăteau însa lucrurile cu ducele de Richelieu, care se simţea rănit până în adâncul inimii. Se socotea nedreptăţit şi profund jignit de ingratitudinea familiei regale fata de devotamentul pe care i-l arătase şi – desi dezmeticit din ameţeala acelui cult, amintirile îl făceau sa fie şi mai susceptibl la felul cum se purtaseră suveranii cu el. În calitate de prim gentilom al camerei regelui, era adeseori obligat sa ia masa la castel unde era întotdeauna foarte rece primit. Ducesa de Angouleme tocmai îşi cumpărase o noua proprietate – Villeneuve-l'Etang. Era foarte mândra de noua ei achiziţie unde trimitea adesea slugile să-i aducă frişcă proaspătă. Acestea puneau castronul lângă prinţesa care trata pe unele persoane, ceea ce constituia, evident, o mare favoare. Într-o zi, ea oferi, la masa, câte o lingura de frişcă vecinilor din dreapta şi din stânga ducelui de Richelieu, sărind peste acesta într-un mod atât de vădit, încât felul ei de a proceda era de-a dreptul jignitor. Mai mult decât atât, nu stiu căruia îi veni, nu peste mult ideea, să-l învinuiască pe acest om – care era cinstea întruchipata – de ceea ce în termeni juridici se numeşte hoţie, învinuirea, profund nedreapta, îl răscoli atât de tare pe duce încât, pentru a se calma, simţi nevoia sa plece să-şi vadă sotia, la el acasă, în Courteilles, unde statu cât mai mult cu putinţă. Numai ca pasiunea reginei Suediei nu se potolise; îl urmări, ca de obicei, şi se stabili la un mic han, la doi pasi de castel, de unde îl putea supraveghea nestingherită. Aceasta pânda, în starea de nervi în care se afla ducele, i se păru acestuia atât de greu de suportat, încât se hotărî sa se înapoieze la Paris, în ajun, trecuse calare printr-un vad destul de adânc, neglijând să-şi schimbe hainele ude. Când s-a urcat în trăsură, ca sa plece la Paris, arata rau şi avea febra. Doanin3 de Richelieu vru sa cheme doctorul, dar el îi făgădui ca de îndată ce va ajunge în capitala, îl va chema pe al sau, daca între timp va continua sa nu se simtă bine. Pe drum, fe”ra crescu. Un agiotant polonez, care-l însoţea întotdeauna, se nelinişti. La Dreux, regina Suediei care-l urmarea îndeapr°aP
„j care, la popasurile de posta unde se schimbau caii, făcea în aşa fel încât să-l poată zări pe duce, se sperie de felul în care arată. Îl chema deci pe aghiotant şi-i spuse:
— Domnule, trebuie să-ţi asumi răspunderile şi să-i iei imediat sânge!
Ea îi repeta acest lucru la Pont-Chartrain şi la Versailles, vorbindu-i despre starea de mare slăbiciune în care se afla ducele ce neglijase sa mai traga storul trăsurii în partea în care se afla ea. Din nefericire, aghiotantul nu cuteza sa facă acest lucru, între Versailles şi Paris, febra îi scăzu brusc, aşa ca ajungând la Paris, ducele de Richelieu nu se mai simţi chiar atât de rau. Sora sa, doamna de Montcalm, veni imediat să-l vadă şi nu-l mai părăsi. Ducele intra în odaia sa, ceru de mâncare, dar manca extrem de putin. Ai sai se hotărâră să-l cheme pe doctorul Bourdois. Din păcate, Bourdois era bolnav. Atunci îl chemară pe Lerminier, doctor bun, dar care nu cunoştea firea ducelui. Bourdois îl avertizase ca avea de-a face cu un om extrem de nervos şi de sensibil la cele mai mici neajunsuri.
— Uneori credeam ca are cine ştie ce boala grava, îi spusese el, şi peste doua ore constatam ca nu mai avea nimic!
Înarmat cu aceste funeste instrucţiuni, Lerminier sosi deci la ducele de Richelieu. Îl găsi culcat, pe jumătate aţipit şi foarte iritat de a vedea mutra unui doctor nou. Acesta propuse diverse leacuri pe care ducele le respinse. Toată consultaţia se reduse la recomandarea câtorva căni cu ceai de flori de portocal pentru a-i potoli setea, rămânând sa vadă cum va mai evolua boala până a doua zi. Lerminier se duse apoi la Bourdois ca să-i spună despre starea de iritare a ducelui, singurul simptom care-l neliniştea. Bourdois îl asigura ca întotdeauna era aşa când avea febra. La ora şase, abatele Nicole, înainte de a se duce la biserica, se abătu pe la ducele de Richelieu. Valetul îi spuse ca stăpânul sau se odihnea, după o noapte foarte agitata, atele se apropie să-l privească şi fu atât de uimit de ^hirnbarea ducelui, încât trimise imediat după câţiva doctori. Cele nu se mai trezi din acel somn de moarte, înainte de Iaza, îşi dădu sufletul. Aceasta moarte neaşteptată – cu atât mai mult cu cât nimeni nu-l ştia bolnav – impresiona pe toată lumea. Prietenii sai sinceri îl plânseră amarnic şi toţi oamenii cu bun-simţ îl regretară nu atât atunci, cât mai târziu. Acesta a fost şi momentul în care Talleyrand a spus, pentru prirna oara, acele vorbe de care a făcut mai apoi atâta caz mai târziu-
— Într-adevăr, a fost cineva!
Ducele de Angouleme a fost singurul din familia regala care şi-a arătat mâhnirea spunându-i fratelui meu:
— Îl regret enorm! Nu ne iubea, dar iubea Franta. Viaţa lui a fost un izvor de apa vie, moartea lui e o pierdere imensa!
Regele, Monsieur şi Madame s-au simţit mai curând uşuraţi ca n-aveau sa mai vadă un om, alături de care nu se simţeau niciodată la largul lor. Curtenii urmară exemplul stăpânilor şi nu simulară o durere pe care n-o simţeau, caci ducele de Richelieu nici nu-i iubise, nici nu-i stimase.
Deznădejdea reginei Suediei a fost tot atât de mare pe cât îi fusese şi pasiunea, închirie o capela la Assomption si, trupul ducelui fiind depus în aceasta biserica înainte de a putea fi dus la Sorbona, statu zi şi noapte lângă el, înmărmurită de durere, ducându-şi astfel până la capăt nebunia care pusese stăpânire pe ea.
Doamna Recamier încercase în zadar să-i insufle putina demnitate, dar îşi bătuse gura degeaba. Când trăia, bietul duce ajunsese la exasperare. A încercat chiar, la un moment dat, sa dea de înţeles celor de la Stockholm ca reginei i-ar sta mult mai bine la ea acasă decât la Paris. Soţul ei o zorea mereu sa se întoarcă; dar ea îi tot trimitea diverse certificate medicale şi n-a consimţit să-şi ocupe locul, pe tron, alături de soţul ei, decât după moartea ducelui. Cred ca e singurul exemplu de dragoste feminina atât de perseverenta, care n-a primit nici cea mai mica încurajare, şi care a fost privita cu atâta sila, dispreţ şi mânie, cum n-a mai fost privita o alta.
La scurta vreme după ce s-a prăpădit domnul de Richelieu' lordul Castlereagh, devenit marchiz de Londonderry, îşi^Puse capăt vieţii. De câteva zile se comporta cam ciudat. In (T” dimineaţa, se dădu jos, la ora obişnuită, din patul intra în cabinetul sau, îşi făcu toaleta pe jumătate, întoarse în odaia sotiei sale căutând nişte pastile pe care le lua zilnic; le înghiţi, se reîntoarse în cabinet şi-şi taie cu briceagul artera jugulara, dar cu atâta precizie încât desi rana era foarte mica el căzu grămadă, murind aproape imediat. Sotia lui, auzind căzătura, se năpusti spre el, dar orice ajutor se dovedi a fi de prisos. Unii au presupus ca s-a sinucis din vreo cauza politica; dar s-a constatat ca nu existase niciuna. Lordul avea o fire rece şi calma, care nu se emoţiona pentru orice fleac. aşa ca moartea sa a fost atribuita unui acces de nebunie, boala ereditara în familia lui. Sigur ca pentru cei care au fost la curent cu cele doua nenorociri, moartea ducelui de Richelieu ar fi fost mai îndreptăţită sa survină în urma unor depresiuni morale, decât moartea lordului Londonderry.
Domnul de Chateaubriand a fost încântat sa fie ambasador la Londra, unde 1-a înlocuit pe Decazes. Imaginaţia lui, mult prea fecunda, îl făcea să-şi vadă pompa diplomatica pe care avea s-o desfăşoare într-un oraş în care dusese cândva o existenta obscura de emigrant. Dar aceasta strălucire la care râvnea i-a fost mult diminuata de faptul ca gloria sa personala nu aruncase încă nişte raze chiar atât de lungi încât sa depăşească hotarele Franţei. ai asta din pricina ca meritul domnului Chateaubriand se datora mai mult îndemânării de a potrivi, în mod aproape artistic, cuvintele, ceea ce dădea stilului sau un colorit plin de strălucire, la care străinii erau mult mai putin sensibili decât conaţionalii sai. Oricare ar fi fost motivul, domnul de Chateaubriand nu era apreciat dincolo de hotarele Franţei, fapt care 1-a împiedicat întotdeauna sa stea prea mult în alta tara. aşa ca foarte curând s-a simţit la fel de dezgustat de Londra ca şi de Berlin şi a cerut sa fie trimis 'a Congresul de la Verona. După ce Chateaubriand pleca la Ver°na, Villele, numit ministru ad interim, la externe, începu
° C0fespondenta asidua cu Chateaubriand. Cât despre Mathieu le Montmorency, de altfel prieten bun cu Chateaubriand, pleca c, lena unde era aşteptat cu nerăbdare. Nici nu apuca bine sa
^ °are din trăsură, ca şi porni mai departe pe jos. Domnul de st>u 6rn'Cn' care ai sosise la ambasada, se impacienta. I se e ca probabil se încrucişase pe drum cu el. Văzând ca nu mai vine, Metternich se duse acasă, îl căutară şase ceasuri încheiate prin oraş. Când toţi începură a se nelinişti, sosi şi flui rătăcitor, încărcat de scrisori şi de mici daruri de către caluga,. Râţele din Paris, către o comunitate din Viena, prima lui grija fusese sa duca pachetele la adresa indicata, unde stătuse sa$e ceasuri încheiate. Sa fi întâlnit acolo pe careva din adepţii partidului preoţilor? Tot ce se poate, numai ca eu nu stiu şi nxj aştern pe hârtie decât lucruri de care sunt absolut sigura. Acel debut 1-a făcut sa scadă mult în ochii lumii diplomatice care se pregătea sa plece la Congresul de la Verona, şi nimc n-a fost mai demn de mila decât atitudinea noastră politica la acel Congres. Am trimis acolo o liota de delegaţi; domnii de Blacas de Caraman, de La Ferronnays s-au alăturat ministrului lor, pe lângă care erau acreditaţi, târând după ei o suita de secretari şi de ataşaţi. Existau mai multi francezi la Verona decât reprezentanţii tuturor celorlalte naţiuni laolaltă, şi totuşi Franta n-a jucat primul rol, din moment ce între delegaţii ei n-a existat nici unitate şi nici francheţe.
Monsieur şi ministrul afacerilor externe voiau război cu Spania. Regele şi preşedintele Consiliului făceau tot ce puteau ca să-l evite. Ambasadorii s-au împărţit şi ei în doua tabere, Villele, convins de făgăduielile lui Chateaubriand, care se lega să-l susţină, îl autoriza sa plece la Verona. Sosi, hotărât sa se pronunţe împotriva războiului cu Spania, iar depeşele sale îi confirmară lui Villele ca avea în el un aliat de nădejde. Vicontele de Montmorency reveni la Paris unde îl aştepta titlul de duce. Mi-e greu sa înţeleg bucuria puierila pe care aceasta favoare o pricinui şi lui şi sotiei sale, numai ca din păcate n-a fost de lunga durata, caci ducele Mathieu de Montmorency declara ca el era pentru războiul cu Spania. Villele se supără, iar proaspătul duce, desi cu mult regret, îşi dădu demisia; Chateaubriand, odată ajuns la Verona, lua locul prietenului sau şi se arata cel mai înflăcărat partizan al războiului cu Spania. Drăgălăşeniile de care făcuse risipa Tarul Alexandru când Chateaubriand rămăsese singur la Verona, după plecare colegilor lui, să-i fi schimbat oare părerile sau îşi ascunsese c grija adevăratele sale opinii? Puteai să-l bănuieşti, în măsură, şi de instabilitate şi de disimulare. Dar faptele erau fapteMathieu fusese de acord sa fie schimbat cu Chateaubriand ata vreme ştia ca era de cu totul alta părere decât a sa; dar când văzu că-i luase locul, susţinând aceleaşi păreri ca şi ale lui, fu _ pur şi simplu – indignat şi-şi manifesta amărăciunea. Am asistat la o scena destul de violenta în care nu şi-a cruţat deloc orietenul. Doamna Recamier s-a văzut obligata sa dea dovada de toată dibăcia şi blândeţea ei pentru a evita scandalul unei rupturi publice, între cei doi bărbaţi care-i erau la fel de buni prieteni. Viaţa lui Mathieu n-a fost ca cea a tuturor semenilor sai. Tatăl sau, vicontele de Laval, fiul cel mic al mareşalului de Laval, se însurase cu domnişoara de Boullongne, moştenitoarea unei averi imense. Era o fata extrem de frumoasa, spirituala, picanta, care fu îndrăgita chiar de la început de cumnata ei, ducesa de Luynes, sora bărbatului ei. Vicontesa de Laval dorea cu ardoare un loc la Curte. Doamna de Luynes se făcu luntre şi punte să-i îndeplinească aceasta dorinţă, cumnatei sale. Totul era ca şi aranjat, când iată ca familia regala se arata împotriva acestei dorinţe a fostei domnişoare de Boullongne, care fu respinsa cu brutalitate. Familia de Montmorency se simţi cumplit de jignita din pricina acestui afront care de fapt fusese adus nu fostei domnişoare de Boullongne, ci doamnei de Laval. Ducesa de Luynes îşi manifesta şi ea nemulţumirea. Mi se pare chiar ca şi-a dat demisia şi n-a mai vrut sa fie doamna de onoare la Palat. Ducele şi ducesa de Luynes nu aveau decât o singura fata, sortita sa fie cea mai bogata moştenitoare a Franţei. Slăbiciunea ducesei, fata de numele pe care-l purta, o făcu să-şi mărite fata cu unul dintre nepoţii sai, şi prietenia pe care o nutrea fata de vicontesa de Laval o determina sa se oprească asupra unicului fiu al acesteia, în loc sa aleagă unul din cei patru băieţi ai fratelui ei mai mare. Căsătoria foartei tinerei Hortense de Luynes fu deci aranjata între cele doua mame care erau cum nu se poate mai fericite. Dar iată ca se ivi un obstacol la care nu se aştepta nimeni. Guy de Laval, fiul cel mai mare al ducelui fratele mai mare al ducesei de Luynes – roşcovan, urât şi toatic, se însurase cu domnişoara de Argenson, o fata încân-°are, mai tânără cu douăzeci de ani ca el, care făcea un contrast izbitor cu soţul ei, pe care numai avantajele rangul^ şi ale averii o determinaseră să-l ia de bărbat. Tânărul Mathieu fu izbit de nepotriveala dintre cei doi soti şi se îndrăgosti nebuneşte de încântătoarea lui verişoară. Crescu în ostilitatea fata de Curte ca urmare a nemulţumirii părinţilor sai; dat în grija abatelui de Sieyes pentru a-i modela inima şi spiritul familia d'Argenson nu făcu altceva decât să-i sporească zelul revoluţionar şi să-i dezvolte incredulitatea sădită în inima de preceptorul sau. Totuşi, inima lui cinstita îl făcu sa dea înapoi din fata ideii de a se însura cu Hortense de Luynes, atâta vreme cât o adora pe marchiza de Laval. Aceasta, mai experimentata, ceva mai mare ca el şi poate şi mai putin îndrăgostită, îşi dădu imediat seama ca ruptura unei asemenea căsătorii i-ar fi fost imputata ca o crima, de către întreaga familie, aşa ca-l determina pe Mathieu sa se însoare. Acesta o conduse la altar pe domnişoara de Luynes, încă o copila, care fu dusa apoi la mănăstire. Mathieu uita repede de ea, alături de marchiza. Iată însa ca veni şi vremea ca Mathieu să-şi ia nevasta în stăpânire. Marchiza trebui sa recurgă din nou la influenta pe care-o exercita asupra lui, aşa încât căsătoria dintre cei doi tineri fu consumata, între timp, Guy de Laval muri fara sa aibă copii, lăsând o văduvă a carei posesiune avea sa constituie fericirea tânărului soţ. Dar cum era un om cinstit şi avea remuşcări fata de foarte tânără sa sotie, cu care de altfel se purta excelent desi n-o iubea, se vârî, ca un bezmetic, în toate răzmeriţele. Părinţii sai nu-l opriră, iar iubita sa chiar îl îndemna sa se vâre în tot ce era mai periculos. Prietena intima cu doamnele de Stael, de Broglie, de Beaumont, marchiza de Laval le împărtăşea opiniile pe care, la rându-i, i le împărtăşea lui Mathieu. Acesta îşi atrase repede asupra-i mânia Curţii şi a partidului antirevoluţionar. După prima Federaţie, înflăcărarea, sau poate numai moda, le făcu pe foarte multe dintre cele mai elegante femei sa împingă roabele, în Champ-de' Mars, pentru a ajuta „cu mâna lor”, la pregătirea serbam naţionale a Federaţiei. Marchiza de Laval se duse şi ea &c°} °' într-o frumoasa trăsura aurita, urmata de trei lachei purtau livreaua familiei de Montmorency, pentru a-şi manifesta as tfel
40rinta ei de egalitate şi a demonstra cât de mult râvnea sa facă şi ea parte din productiva clasa muncitoare. Dar un ropot jL ploaie o uda până la piele şi-i făcu praf pantofiorii subţiri e atlas. Raci, făcu o pneumonie, apoi o tuberculoza galopanta jupa ce zăcu câteva săptămâni, muri în braţele lui Mathieu. „periata de urmările pe care le-ar putea avea revoluţia, şi presimţindu-şi sfârşitul, îşi implora verişorul sa nu se mai vâre în nimic şi să-şi vadă de treburile sale. Aceasta pierdere, care-l arunca pe Mathieu în cea mai crunta deznădejde, îl făcu 0 vreme sa nu se mai ocupe de nimic. Se pare ca din acest moment a început legătura lui, atât de intima, cu doamna de Stae'l, pe care nici un eveniment n-a putut-o nici rupe, nici raci. Lumea a crezut ca tandra consolatoare izbutise să-l facă s-o uite pe marchiza. Eu sunt convinsa de contrariul şi anume ca aceasta prietenie, născută din lacrimi, a păstrat intacta amintirea dispărutei. In vreme ce mâhnirea îl copleşise pe îndureratul Mathieu, revoluţia mergea înainte. Nu mai stiu daca, la scurta vreme după moartea doamnei de Laval sau putin mai târziu, 1-am întâlnit pe Mathieu în Elveţia. O lăsase pe sotia lui, în Franţa, lângă mama sa, fiindcă era însărcinată. Nu după multa vreme, nevastă-sa îi născu o fata, care s-a măritat mai târziu cu Sosthene de La Rochefoucauld. Cu timpul, durerea lui Mathieu se mai ostoi, şi doamna de Stae'l izbuti să-l atragă lângă ea, la Coppet. Dorinţa de a-şi revedea patria şi de a-şi îndeplini îndatoririle de soţ şi de părinte fu atât de puternica, încât se înapoie acasă. Dar cum doamna Mathieu suferise crâncen din pricina indiferentei lui, acum îi plati şi ea cu aceeaşi moneda, purtându-se cu el urât şi rece. În timpul cât zăcuse în închisoare – pe vremea Teroarei – Hortense se împrietenise cu o bigota, care se străduia s-o iniţieze în practicile religioase şi s-o rupă de tomilie. ai aproape ca reuşise. Fetiţa ocupa un loc mult prea NUC în viaţa ei, părinţii n-o mai interesau, iar de soţul ei aproape °a ai uitase. Dându-şi seama ca de fapt el era singurul vinovat schimbarea sotiei sale, Mathieu de Montmorency dădu
°vadă de o răbdare fara margini, încercând – cu duhul blândeţii
; ^ multa înţelegere şi gingăşie – să-şi apropie sotia. Aceasta Usese fetiţa la o mănăstire, pentru a o îndepărta de tatăl ei, iar acestuia îi mărturisi ca, în timpul Teroarei, făcuse un legământ cum ca nu se va mai apropia nici de el, nici de alt bărbat, daca fetiţa ei, părinţii şi ea vor scăpa cu viaţa. Mathieu accepta sa trăiască alături de ea, ca frate şi sora. Se dedica operelor de binefacere şi duse o viaţă de adevărat ascet. L-am văzut trăind astfel, timp de douăzeci de ani, dispreţuit de sotia sa în asemenea măsură, încât daca se întâmpla ca ea sa nu mănânce într-o zi acasă, nu numai ca nu-i spunea, dar poruncea slugil0r sa nu pregătească nimic de mâncare, încât bietul duce se aşeză degeaba la masa. El n-avea avere personala si, desi după moartea părinţilor sai ducesa devenise imens de bogata, nu-i dădea soţului ei nici măcar un sfânt. L-am văzut călătorind pe imperiala diligentelor, pentru ca nu putea plati un loc înăuntru. La toate aceste meschinării, sotia lui adauga şi un potop de vorbe jignitoare, aşa ca bietul duce dădu dovada de o răbdare îngereasca suportând, în tăcere, o asemenea purtare. Era un bărbat încântător, cu o înfăţişare nobila, un om spiritual şi extrem de plăcut. Doamna ducesa de Angouleme îl trata cu multa distincţie, în 1814, murind domnul de Damas, cavalerul ei de onoare, Mathieu îi lua locul. Favoarea de care se bucura la Curte, o făcu pe Hortense să-i dea mai multa atenţie soţului ei. Nu mai refuza sa ia masa împreuna cu el, ba uneori chiar îi împrumuta şi trăsura.
Ducele Adrien de Laval, singurul dintre cei patru fraţi din ramura vârstnica ce izbutise sa aibă un urmaş, îl pierdu, când băiatul împlini nouăsprezece ani, aşa ca familia de Montmorency-Laval se trezi fara nici un moştenitor. Vârsta ducesei de Laval nu-i mai îngăduia sa aibă copii; atunci consiliul de familie făcu apel la Mathieu şi la sotia lui. Am citit corespondenta dintre cei doi soti, în legătură cu acest lucru şi am fost silita sa recunosc ca scrisorile lui erau atât de tandre, de gingaşe, de curtenitoare şi de caste, încât – desi convinsa ca ele nu-mi vor inspira decât dezgus sau ironie – le-am citit, dimpotrivă, cu cel mai mare inter ^ Ele o convinseră pe doamna Mathieu. Sotii expediară ^ curier la Roma pentru a fi dezlegaţi de jurământul pe ca făcuseră, iar înapoierea sa fu aşteptată cu o nerăbdare ce p putin cam exagerata. Sosind răspunsul, doamna Mathieu fu cllprinsa de o pasiune fara margini fata de soţul ei. În afara de Qnu mai exista nimeni şi nimic pentru ea. Totul părea un adevărat roman de dragoste, şi aceasta eroina de patruzeci şi cinci de ani, urâta, prost croita şi pe deasupra şi vulgara, făcu je-a dreptul ridicola acea luna de miere pe care Mathieu o suporta cu resemnarea lui obişnuită. S-a spus ca setea de dragoste a doamnei Mathieu ar fi scurtat viaţa soţului ei.
Orice s-ar fi întâmplat, ea a fost, vreme de câteva luni, pe deplin fericita atât de dragostea, de situaţia soţului ei, care fusese numit ministru de externe, cât şi de titlul de ducesa.
Mâhnirea de a părăsi palatul ministerului de externe şi saloanele sale somptuoase a fost compensata, în scurta vreme, de numirea lui Mathieu în postul de preceptor al domnului duce de Bordeaux, ceea ce le îngăduia celor doi soti sa se mute la Tuileries. În vremea asta, sănătatea lui Mathieu se şubrezea din ce în ce. Avea deseori dureri de inima pe care, cu proverbiala lui răbdare, le îndura fara sa crâcnească. La un moment dat, începu a se simţi mai bine, când, în Vinerea Mare a anului 1 826, nefiind îndeajuns de restabilit pentru a asista la slujba, se duse totuşi, împreuna cu sotia şi cu fiica sa, la biserica Saint-Thomas d'Aquin. Îngenunchie, sprijinindu-se de un scaun. Cum ruga lui se prelungea peste măsură, doamna de La Rochefoucauld îl ruga sa nu stea prea multa vreme în genunchi. El nu răspunse. Doamna de La Rochefoucauld mai aştepta putin, apoi repeta rugămintea de a se scula de jos; vazându-l ca tace, se apropie de el să-l ajute sa se ridice, dar etul duce murise. L-au dus în sacristie, dar orice ajutor s-a
°vedit zadarnic. Boala de inima care-l chinuise în ultima Vreme îi venise de hac. Cineva i-a făcut o gravura care semăna '! Tor cu portretul lui Crist, pictat de Murillo. Mi-l aduc e cum arata în 1810, în capela din Saint-Bruno: părea, $' simplu, o viziune poetica, mai ales ca, cufundat în e cmPul mi poposise o raza de soare care-l Plan Ula ca ° aure°la. Am ţinut foarte mult la Mathieu şi am ns după el.
Deznădejdea sotiei sale a fost fara margini, în acel sufl atât de uscat nu mai era loc decât pentru dragoste. De altfei ducesa era o persoana cam ciudata. Nu era lipsita de spirit „' pricepea sa istorisească un lucru, destul de nostim, şi se pricepe grozav să-şi chivernisească veniturile. Cum iubea la nebunie banii, presupuse ca şi Celui-de-Sus îi plăceau, şi făgădui sa dea bisericii cincizeci de mii de franci daca soţul ei se făcea bine; cum acesta se prăpădi, ea nu mai dădu Domnului nici o para chioara Pretindea ca s-ar fi născut cu o înclinare către risipa, cusur pe care se străduia din răsputeri să-l remedieze. A supravieţuit şi fiicei sale, aşa cum a supravieţuit şi soţului ei, ocupata sa conducă cele câteva institute religioase pe care le fondase.
Monsieur îl regreta enorm pe Mathieu; Madame, în schimb, fusese foarte supărată pe el. Ea nu-i putuse ierta faptul ca preferase sa fie ministru de externe în loc sa rămână cavalerul ei de onoare. Iată încă o dovada, în legătură cu cele spuse la moartea ducelui de Richelieu, privind „recunoştinţa” prinţilor.
