Capitolul IX Ducele de La Rochefoucauld-Liancourt este destituit.

— Execuţia a patru tineri subofiţeri.         — Alegeri guvernamentale.         — Revocarea lui Chateaubriand.         — Mânia sa.         — Indemnizaţiile emigranţilor şi reducerea rentelor.         — Arhiepiscopul Parisului, domnul de Quelen.         — Situaţia politica a lui Villele.         — Părintele Elisee.         — Încăpăţânarea regelui de a părăsi Palatul Tuileries.         — Motivul acestei încăpăţânări.

Opinia publica se arata foarte socata de destituirea ducelui de la Rochefoucauld-Liancourt1. Nu-mi amintesc în ce împrejurare el se opuse dorinţei celor din minister, în tot cazul, era vorba de un fleac. Monitorul nu pierdu prilejul şi enumera treisprezece din slujbele ce-i fuseseră luate ducelui. Or, acele slujbe el le exercitase fie pe degeaba, fie din devotament. Le presta cu atâta zel în interesul celor saraci, încât poporul pur şi simplu îl adora. Chiar presupunând ca ar fi arătat ostilitate fata de guvern, înlăturarea lui constituia o răzbunare prosteasca şi puerila. Aceasta răzbunare, însa într-un Mod mult mai crud, a fost practicata şi împotriva a patru subofiţeri din La Rochelle, care au pierit pe eşafod, pentru ca Puseseră la cale o conspiraţie ce nu avea nici o şansă de reuşită, şi ca atare nu merita sa fie sacrificate patru capete Francois-Alexandre, duce de La Rochefoucauld-Liancourt (1747 – 1827), A| în Statele Generale, membru în Camera Pairilor, după Restauraţie, în urma BiiT iT'sputc cu prefectul politiei – de Lavau – dându-şi demisia din funcţia de Prc-t * a' Consiliului închisorilor Senei, a fost destituit din toate funcţiile pe care le bin J*ln mod gratuit. Ducele de Liancourt şi-a consacrat întreaga viaţă operelor de Cerc, dând dovada de un zel şi de o generozitate rar întâlnite.

Dintre care cel mai vârstnic nici nu împlinise douăzeci şi trei de ani.

Îmi aduc perfect de bine aminte ca mica societate de oameni cu scaun la cap, din preajma mea, a fost foarte mâhnita de o asemenea procedura şi ca dorea din tot sufletul ca regele să-i ierte pe cei patru tineri, care de fapt erau încă nişte copii. Dar cum regele nu avea nici o putere în fata prinţilor, sarmanii băieţi fura decapitaţi.

Îmi amintesc de asemenea de invidia şi de antipatia ce interveniseră, la un moment dat, între domnii de Villele şi de Chateaubriand. Crezând în amicia lui, Villele îl aduse la putere pe Chateaubriand, nădăjduind sa găsească în el un sprijin serios împotriva războiului pe care Curtea, Sacristia şi Sfânta Alianţa doreau să-l declare Spaniei. Dar, odată ajuns la putere, Chateaubriand nu mai vru să-l sprijine pe Villele. Acesta, văzându-se tras pe sfoara, făgădui, în sinea sa, sa se răzbune. Domnul de Chateaubriand nu se bucura de favoare nici pe lângă rege, nici pe lângă prinţi; era deci uşor de înlăturat. Villele pretinse ca Chateaubriand votase împotriva legii privind reducerea rentelor. Chateaubriand a negat acest lucru; dar şi-a exprimat părerea ca legea i se părea cam periculoasa. Totuşi nu exista nici o disensiune între el şi colegii sai, când – într-o duminica – se prezenta la usa lui Monsieur pentru a-i aduce omagii. Uşierul îi spuse ca nu-l putea primi. Domnul de Chateaubriand nu se formaliza: era târziu, usa era închisa, aşa ca îşi închipui ca Monsieur se dusese la rege. Se grăbi deci sa coboare şi intra în cabinet; dar când trecu pragul, văzu o uşoară ezitare a gărzilor de la usa. Până la urma, un ofiţer înainta către el şi-i spuse pe un ton cât mai respectuos cu putinţă:

— Domnule viconte, am primit porunca sa nu va îngădui sa intraţi!

Vorbele acestea îl mirară foarte mult; domnul de Vitrolles, prietenul lui, îl întreba:

— Spune-mi când ai plecat de acasă?

— Acum o ora…

— Ei bine, afla ca acasă te aşteaptă o scrisoare.

R Domnul de Chateaubriand dădu fuga la locuinţa sa şi găsi într-adevăr un ordin foarte laconic, prin care i se aduceau la cunoştinţă ca regele nu mai avea nevoie de serviciile sale. Domnul de Chateaubriand semna de primire cu propria sa mâna, apoi închirie şase trasuri de piaţă, îşi arunca în ele claie peste grămadă toate lucrurile şi înainte ca pendula sa fi bătut ora începerii lucrului, îi scrise lui Villele ca ordinul regelui fusese îndeplinit şi ca palatul ministerului de externe împreuna cu portofoliul erau la dispoziţia preşedintelui Consiliului de miniştri.

Felul în care părăsise ministerul, satisfăcând pe deplin imaginaţia domnului de Chateaubriand, îi mai îndulci, într-o oarecare măsură, jignirea pe care o îndurase la Tuileries. În primele zile îşi suporta căderea cu un calm şi o demnitate care-i făcură cinste. Dar, încet-încet, încurcăturile şi necazurile situaţiei sale, îi redeschiseră rana, aducându-i în minte jignirea gratuita pe care fusese obligat s-o îndure, şi-i aţâţară ura şi dorinţa de răzbunare împotriva domnului de Villele în aşa hal, încât nu mai cunoscu nici o măsură. Journal des Debats, condus de bunii sai prieteni, fraţii Bertin1, îi puse la dispoziţie coloanele sale; ziarul deveni în curând arena de lupta a scriitorului care se folosi de nişte arme atât de ticăloase încât, cu toate ca ofensa părea aproape uitata, el continua să-şi atace, cu aceeaşi violenta, inamicii. Domnul de Villele se văzu obligat sa reintroducă cenzura. Dar căzu din lac în put, caci ori de câte ori cenzorul ştergea câte un cuvânt, o fraza sau chiar mai multe, locul rămânea gol şi imaginaţia cititorului umplea cu lucruri şi mai grave rândurile tăiate de oamenii lui Villele. Cum acele rânduri albe au fost, la un jnoment dat, interzise printr-o ordonanţă, tipograful le-a înlocuit prin rânduri întregi de puncte.

, ' E vorba de Louis-Frantois Bertin, zis „cel vârstnic” (1766 – 1841),

^ndatorul propriu-zis al ziarului, şi de fratele sau, Bertin de Vaux (1771 – 1842); a j* dcPutat, membru al Camerei Pairilor, sub monarhia din Iulie. Fondat în 1789, de'^”0' 'ts D^bats devine – după 18 brumar – proprietatea fraţilor Bertin. Confiscat ce] aP°'c°n, în 1811, a fost redat fraţilor Bertin, sub Restauraţie, în acea epoca a fost ma> important jurnal politic.

Indemnizaţia emigranţilor putea fi o măsură justa, dar asta nu înseamnă ca era şi populara. Villele, ca sa puna capac boacănelor sale, o alătura legii pentru reducerea rentelor trăgând nădejde ca va fi votata de toţi deputaţii şi pairii emigranţi. Reuşi cu deputaţii, dar dădu greş cu pairii.

Domnul Pasquier a fost unul dintre cei care s-au împo. Trivit cel mai straşnic. Ai-a desfăşurat în înalta Camera toată elocinţa lui de tribun înnăscut, pe care şi-o mai manifestase ca deputat şi ca ministru şi s-a impus colegilor sai atât prin judecata lui logica şi clara, cât mai ales prin moderaţia constanta şi talentul înnăscut de politician. Domnul de Villele întâlni un adversar tot atât de înverşunat ca şi domnul de Chateaubriand, în arhiepiscopul Parisului, care le interzise clericilor să-i dea vreun vot. Sub pretext ca apără interesele rentierilor aflaţi în diecezele sale, arhiepiscopul se arata foarte ostil proiectului de reducere a rentelor, demonstrând injustiţia şi inechitatea acestui lucru, după care, alti oratori vorbiră despre vanitatea celui ce propusese o asemenea lege, care -chipurile – avea în vedere un scop economic. Arhiepiscopul se bucura – prin rezistenta sa – de o mare popularitate, încă nu avusese prilejul să-şi dea la iveala caracterul trufaş şi ambiţios.

Abatele de Quelen1, provenind dintr-o familie van-deeana – îşi începuse cariera în vicariatul imperial. Cardinalul Fesch, seful sau, îl plasase mai apoi, ca vicar pe lângă Madame, mama lui Napoleon. După Restauraţie, domnul de Quelen nu făcu decât un salt de la picioarele cardinalului Fesch la cele ale cardinalului de Talleyrand, al cărui protejat deveni. I se încredinţa conducerea vicariatului şi se dovedi a fi foarte priceput. aşa ca atunci când bătrânul cardinal de Talleyrand, din ce în ce mai bolnav, îl ceru pe Quelen drept coadjutor, ducele de Richelieu îi îndeplini pe loc rugămintea^ Preocupat ca nu cumva sa ocupe scaunul, ce avea sa rămână în curând vacant, de un prelat care să-i reprezinte pe emigrant1”

1 Hyacinthe-Louis, conte de Quelen (1778 – 1839), vicar general în Bricnc, apoi secretar al cardinalului Fesch. Coadjutorul cardinalului de TallcYr | Pcrigord, la arhiepiscopia Parisului, Quelen i-a urmat în funcţie, în 1821- „a Franţei şi membru al Academiei.

Ternându-se mai ales de episcopul de Sens pe care-l sprijinea jyfadame, ducele de Richelieu voi să-şi întărească partidul susţinând, în acest post, un om ce făgăduia şi moderaţie, dar oj toleranta. Aceste consideraţii îl făcură pe domnul de Quelen _ un ecleziast obscur şi fara talente remarcabile – sa ocupe locul de arhiepiscop al Parisului, desi abia împlinise patruzeci de ani. Ai fi putut crede ca, în sfârşit, îşi satisfăcuse ambiţia, dar dorinţa sa de mărire n-avea margini. Fara să-şi dea seama, ducele de Richelieu săvârşi o greşeală. Niciodată – de la cardinalul de Retz încoace – vechea monarhie nu consimţise sa dea scaunul arhiepiscopal unui om atât de tânăr care-şi îngăduia luxul sa se mai şi opună la unele legi. Se săvârşise deci o greşeală încredinţând un post de o atât de mare răspundere, unui om atât de tânăr. Numai ca domul de Quelen nu era de aceeaşi părere, mai ales ca o data cu arhiepiscopia Parisului trăgea nădejde sa puna mâna şi pe vicariatul general, care însa, până la urma, fu încredinţat cardinalului de Croy, de unde şi furia lui împotriva conversiunii rentelor. Orice-ar fi fost, spiritul mercantil şi viclean al lui Villele se simţi cumplit de jignit de a fi fost înfrânt pe propriul sau teren.

Ludovic al XVIII-lea nu vru sa se amestece în nimic, dar Monsieur făcu tot ce-i statu în putinţă pentru a-l susţine pe omul care-i pregătea coroana de rege. Din păcate, Camera Pairilor nu vru să-l susţină. Villele fu cu atât mai jignit cu cât – după războiul cu Spania – numise o mulţime de pairi, aşa încât era sigur ca va obţine majoritatea în aceasta Camera.

Între timp, sănătatea regelui devenea tot mai şubredă. Căzuse într-un fel de somnolenta din care nu ieşea decât atunci când venea să-l vadă doamna de Caylus. Regele detesta Palatul Saint-Cloud. Chirurgul în care avea cea mai mare mcredere părintele Elisee, pe care-l adusese din emigraţie, Phctisindu-se în afara Parisului, îl convinsese pe bătrânul monarh ca palatul din Saint-Cloud era umed.

Nimic nu părea mai ciudat la acea Curte severa si Ucernica, decât prezenta acelui părinte Elisee. Fusese frate cu ante şi era un chirurg foarte abil. În timpul Revoluţiei, îşi Varlise cât colo anteriul şi se vârâse în toate luptele şi răzmeriţele, îi făcea placere sa vorbească despre diversele sale iubite cărora le spunea la toate „maica Elisee”. Nu-mi pot explica în nici un fel cum şi unde dibuia acest preot atâtea fetişcane, dintre cele mai nostime şi mai frumoase, pe care mai apoi le încredinţa prietenilor sau şefilor sai. Se ocupa cu aceasta treaba, săvârşind unele orgii chiar în Palatul Regal chiar sub ochii nepoatei regelui, care nu zicea nimic şi care-l trata cât se poate de bine, desi ducea o viaţă atât de scandaloasa, de care un călugăr bătrân ea el ar fi trebuit sa se ruşineze cumplit. Dar părintele Elisee se bucura de privilegiul oamenilor pe care nu-i mai stimează nimeni şi cărora le treci cu vederea orice, pentru ca nu se mai ruşinează de nimic.

Numai când s-a pus problema de a se face curăţenie la Tuileries, regele a consimţit sa stea o vreme la Saint-Cloud. Palatul Tuileries era locuit de mai bine de opt sute de persoane şi era foarte prost întreţinut. Avea bucătarii la toate etajele; lipsa pivniţelor şi a canalizării umplea Palatul de tot soiul de mirosuri, dintre care unele de-a dreptul pestilenţiale, cum se întâmpla de pilda, când trebuia sa urci scara ce ducea la Pavilionul Florei sau când traversai coridoarele cele mai mici. Acele miasme groaznice care, până la urma, pătrunseră şi în apartamentul regelui, îl deciseră pe suveran sa stea o vreme la Saint-Cloud, desi prefera palatul Tuileries. Monsieur şi ducele de Angouleme se simţeau bine la Saint-Cloud; ducesa de Berry se simţea bine oriunde. Singura, Madame prefera Palatul din Saint-Cloud şi regreta enorm ca Curtea nu stătea mai mult acolo.