Capitolul XXIV Elevii de la școala Politehnica.

— Plimbare prin Paris.         — Baricadele de pe bulevard.         — Doamna de La Bedoyere.         — Trăiască Constituţia!         — Povestirea lui Glandeves.         — Jules de Polignac are vedenii.

Singura autoritate recunoscuta era cea a elevilor de la acoala Politehnica. Bravura de care dăduseră dovada, în luptele din ajun şi în cele din dimineaţa aceea, le conferise o oarecare importanta, mai ales ca erau singurii care purtau uniforma. Apărătorii baricadelor le spuneau „micii generali” şi îi ascultau cu atât mai mult cu cât cunoştinţele lor le erau deosebit de utile în ridicarea baricadelor. Le arătau nu nurna; cum sa le înalte, ci şi cum sa le apere, în plus, era demn de remarcat faptul ca într-o astfel de împrejurare şi într-o asemenea epoca, poporul acorda atâta consideraţie unor persoane ce păreau sa aparţină totuşi claselor mai înalte ale societăţii. Orice bărbat care purta o haina şi se vâra într-un grup putea comanda, fara nici o dificultate, mulţimii care se afla doar în cămaşa sau vesta. Poate ca cuvântul „vesta” nici nu-şi are locul aici, fiindcă toţi bărbaţii n-aveau decât un pantalon prost, de postav, şi o cămaşă cu mânecile suflecate. Adevărul e ca era o căldură sufocanta. Adesea, acele vesminte uşoare, ba chiar şi braţele goale purtau urmele luptelor. Chipurile, desi înnegrite de praf de puşcă, n-aveau nimic înspăimântător; dimpotrivă, citeai pe ele dorinţa de a se apăra, şi certitudinea ca trebuiau şi aveau dreptul sa se apere.

Arago pleca. Am primit câteva vizite, caci circulaţia se restabilise. Domnul de Salvandy sosise din Essones, cu o seara înainte. Pe tot drumul, lumea sarise înaintea lui pentru a afla vesti. Populaţia de la tara împărtăşea sentimentele şi încrederea în victorie a celor din capitala. I se adresau lui, un trecător necunoscut, fara a se îndoi o clipa ca inima sa era alături de eforturile pe care le făceau parizienii pentru a dobândi câştig de cauza. Pretutindeni nu văzuse decât oameni care se pregăteau sa se alăture celor din capitala. La Essones, garda naţională pusese mâna pe magazia cu praf de puşcă. Cu riscul unor mari pericole, pe care le comporta o astfel de acţiune, încărcaseră praful de puşcă într-o barca mare şi porniseră pe râu, cu ea, acoperita de banderole tricolore, în uralele celor de pe maluri care strigau cât îi ţinea gura; „Trăiască Constituţia!”

Cum eram sigura ca cei de la Curte nu se vor da bătuţii ma aşteptam la un nou atac din partea armatei, probabil în noaptea următoare. aşa ca, spre ora trei, m-am decis sa ies din casa, la braţul lui Salvandy care era şi el sigur de un atac în cursul nopţii. Cum locuiam într-unul din locurile cele mai expuse, m-am dus personal la doamna de Jumilhac, în strada p4euve-des-Mathurins, ca să-l anunţe pe portar să-mi deschidă daca peste noapte aveam sa bat la usa ei. La înapoiere, m-am plimbat pe bulevardul plin de copaci doboraţi şi de tot ceea ce-şi mai putuse lumea procura de prin împrejurimi, pentru a construi baricade. Sigur ca era foarte greu de trecut peste toate acele lucruri puse în drum. Dar oamenii care le păzeau erau foarte îndatoritori şi politicoşi cu femeile, ajutându-le, veseli, sa treacă, pentru a nu-şi murdari rochiile. N-am auzit o vorba grosolana. Cred ca niciodată Parisul n-a dat dovada de atâta politeţe şi urbanitate ca în acele zile. În sfârşit, am ajuns în strada Rivoli. Cu trei ceasuri în urma, se bătuseră aici, cu furie. Grilajul grădinii Tuileries era închis şi păzit de santinele, în strada, am văzut o baricada foarte înalta, alcătuită din scaunele grădinii, în clipa în care treceam, destul de multe femei deranjaseră, în parte, acea baricada, caci fiecare înşfăcase câte un scaun si, împodobite cu pălării elegante cu pene sau flori, se aşezaseră liniştite, sub umbrelele lor de soare, la umbra baricadei, ca şi cum ar fi stat sub copacii din gradina Tuileries. Acest spectacol curios a continuat până duminica dimineaţa, când scaunele au fost puse la locul lor, în gradina.

M-am dus apoi la ambasadorul Rusiei, pe care nu-l mai văzusem de vreo trei zile. L-am găsit foarte tulburat, caci văzuse cu ochii lui toată debandada trupelor pe care mi-o! Storisi în amănunt. Era şi el, nu atât de surprins, cât indignat, ca nu primise nici o veste de la Polignac, într-o asemenea „nprejurare. Pozzo credea şi el în posibilitatea unui atac Nocturn şi era neliniştit de poziţia locuinţei sale.

M-am întors la mine acasă; mi-am trimis slugile sa Cuftipere câteva bucăţi mari de jambon, un sac de orez si Unul cu faina. Ma aşteptam ca alimentele sa se fi scumpit, dar

|jlci pomeneala de aşa ceva. Apoi m-am repezit până la

°amna de Rauzan. Cumnata ei, doamna de La Bedoyere, era disperata. Biata femeie se gândea desigur, la sângele pe care şi-l vărsase degeaba, cu cincisprezece ani în urma, soţul ei, ca sa se ajungă la un asemenea rezultat. Fara sa scoată o vorba îşi frământa – deznădăjduită – mâinile. Doamna de Rauzan era neliniştită din pricina tatălui ei, ducele de Duras, care se afla la Saint-Cloud. Nu mai ştia nimic despre el, de luni, când aflase de acele faimoase Ordonanţe pe care regele le semnase, dovada „ca, în sfârşit, acum domnea”. Aceasta era expresia adoptata de cei de la palatul Saint-Cloud.

Desi am mai vorbit despre baricade, simt nevoia sa mai vorbesc. De la fereastra unde stăteam de obicei, vedeam şi auzeam tot ce se petrecea în strada. Baricada devenise un punct de întâlnire unde vecinii îi înconjurau mai tot timpul pe cei douăzeci şi cinci sau treizeci de oameni care o păzeau. Aceştia nu se mişcau din loc decât în clipa în care erau înlocuiţi de alţii.

Mi-am luat angajamentul sa aştern pe hârtie doar ceea ce am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele. aşa ca, de aceea, intru, fara remuşcări, în toate aceste amănunte. De altfel, ceea ce se petrecea pe scena acelui mic teatru se petrecea pe mai toate străzile unde fuseseră ridicate baricade, aşa ca ne putem face, destul de lesne, o idee, despre situaţia generala. Jur, cu mâna pe inima, ca în tot cursul acelei zile precum şi în următoarele, n-am auzit alte strigate decât: „Trăiască Constituţia!”. ai nimeni nu mi-a spus ca ar fi auzit strigându-se altceva. Oamenii nu voiau nimic decât sa înlăture absolutismul. Cred ca în joia aceea 1-ar fi dus pe Carol al X-lea în triumf daca ar fi anulat Ordonanţele şi ar fi schimbat guvernul. Dar oare ar mai fi putut domni după o asemenea concesie? E o chestiune pe care n-o discut pentru ca nu ma pricep. Singurul lucru de care sunt sigura e ca restabilirea Cartei, adică a Constituţiei, ar fi satisfăcut, pe moment, pe toată lumea.

Dar sa revin la istorisirea mea.

Nu peste mult, am auzit strigate puternice ce păreau a n de bucurie, dar care totuşi te înfricoşau. Urcând pe terasa, afl1 izbutit sa descopăr un uriaş steag tricolor arborat în vârfii* bisericii Madeleine, încă neterminata, în locul steagului negru cc fluturase în ajun. Apoi am văzut sosind o mulţime de soldaţi din garda: unii cu câte o cămaşă peste uniforma, dar fara arme. Toţi se opriră la baricada din strada mea, fraternizând cu populaţia, strângându-şi mâinile fara cea mai.

— Jiica urma de duşmănie, îmi aduc aminte ca 1-am auzit pe unul din paznicii baricadelor, întrebându-l pe un soldat:

— Crezi ca vom fi atacaţi la noapte?

— Nu, nu cred ca vom fi! Răspunse soldatul.

Nu socot sa fi întâlnit vreodată o mai deplina fraternitate ca asta, şi ce mi s-a părut mai ciudat a fost faptul ca interlocutorii acelei ciudate discuţii nu păreau nici măcar miraţi.

Spre seara, am auzit un glas cunoscut întrebând daca eram acasă. M-am năpustit pe scara, ca să-i ies înainte domnului de Glandeves. Un slujitor de-al meu schimbase câteva vorbe cu el, de dimineaţă, în momentul în care Palatul Tuileries era înconjurat. Vazându-l, am simţit o mare uşurare, caci fusesem foarte îngrijorata din pricina lui. Mi-a spus că-şi găsise apartamentul neatins, şi asta datorita prezentei de spirit a bucătarului sau care-şi pusese o cămaşă şi un pantalon si, cu o puşcă pe umăr, se aşezase în fata porţii, făcând pe santinela şi strigând celor ce voiau sa intre:

— Mai întâi parola! Am primit porunca sa nu-i las sa intre decât pe cei care stiu parola!

În vremea asta, Glandeves avusese vreme să-şi scoată uniforma, să-şi ia hârtiile şi banii şi sa fuga. Doi furieri de la Palat, în pantaloni de postav şi în cămaşa cu mânecile suflecate, cu puştile la umăr, îl conduseseră până în strada Saint-Honore, de unde mai apoi se dusese singur în strada Koyale, unde stătea sora sa. Voia sa se ascundă la ea, dar, Văzând ca oraşul era atât de liniştit, se repezise până la mine.

Îmi vorbi, pe larg, despre toate nebuniile zăpăcitului de

°ugnac, despre încrederea sa prosteasca în reuşita guvernului, Cum şi despre înclinarea sa către cruzime şi arbitrar; despre Mulţumirea lui fata de mareşalul de Raguse care refuzase să-i ia ostateci pe deputatii1 ce veniseră la el, miercuri dimineaţa, spunând ca o astfel de comportare – daca nu era a unui trădător, dovedea în orice caz o slăbiciune de neconceput. Domnul de Glandeves îi spusese ca înţelegea foarte bine scrupulele mareşalului. Polignac îi răspunsese:

— Nici nu e de mirare, când îi strângi mâna lui Perier!

— Da, domnule, i-am strâns mâna, m-am simţit onorat de acest lucru şi voi fi primul care i-o va spune şi regelui!

— Primul nu, replica Polignac îndepărtându-se şi ducându-se să-i povestească altuia cum refuzase ducele de Raguse să-i aresteze pe deputaţii care veniseră în delegaţie la el.

Glandeves îmi vorbi despre disperarea bietului mareşal înconjurat şi dominat de miniştri, care nu-i îngăduiau nici cea mai mica iniţiativa, şi despre tracasarea pe care trebuia s-o îndure. Caci mai în fiece clipa venea câte un ofiţer să-i spună:

— Domnule mareşal, trupa n-are pâine!

— Domnule mareşal, n-avem oala sa facem supa!

— Domnule mareşal, ne lipsesc muniţiile!

— Domnule mareşal, soldaţii mor de sete etc., etc. Mareşalul porunci sa se aducă vin din pivniţele regelui, pentru a-i mai remonta pe soldaţi, dar regele refuza să-i dea. Atunci Glandeves aduse el doua butoaie din vinul sau pentru a-i întări cât de cât măcar pe ostaşii care se aflau în curtea Palatului. Notaţi ca aceşti bieţi soldaţi nu-şi puteau cumpăra nimic, caci nici o prăvălie nu era deschisa pentru ei, negustorii nevrând sa le vândă nici măcar un capăt de ata.

După asta îmi vorbi despre Alexandre de Laborde2 care făcea parte din guvernul provizoriu ce se întrunise la primărie, întrebându-mă daca eram în măsură sa obţin un permis de

1 E vorba de domnii Laffittc, Casimir Perier, contele Loban, generalul Gerard şi domnul Mauguin, care veniseră sa încerce o conciliere cu ducele de Ragus^ Domnul de Polignac, auzind despre ce era vorba, refuzase să-i primească (n. ed. Jr-r

— Alexandre-Lmiis-Joseph, conte de Laborde (1774 – 1842), director & poduri şi şosele, în Seine, deputat, apoi prefect de Seine în timpul revoluţiei din 183”1 Aghiotantul lui Louis-Philippe., <

Libera trecere, printre baricade, pentru a ajunge la Saint-Cloud.

I-am scris, în acest sens, un bileţel lui Laborde. Câteva persoane venite în vizita, spre seara, avură bucuria de a-l revedea pe Glandeves. Domnul Pasquier ne vorbi de jntoarcerea lui Semonville şi despre prezenta lui d'Argaut la primărie, unde se dusese sa anunţe sosirea apropiata a ducelui je Mortemart, numit preşedintele Consiliului de miniştri şi însărcinat cu formarea noului guvern în care urmau sa intre generalul Gerard şi domnul Casimir Perier.

Vitrolles, revenit împreuna cu de Semonville şi d'Argaut, susţinuse aceasta propunere.

Glandeves ne mai povesti ca în ajun, seara, regele îşi făcuse partida de whist, cu ferestrele larg deschise. Bubuitul tunurilor şi împuşcăturile se auzeau foarte clar. La fiecare explozie, regele dădea câte un bobârnac în postavul cu care era acoperita masa. Asta a fost singurul semn de participare a majestăţii sale la evenimentele atât de grave ce se petreceau în capitala tarii sale. Partida se desfăşura ca de obicei, şi nici un curtean nu cuteza sa facă nici cea mai mica reflecţie. Carol al X-lea evita sa se adreseze celor care veniseră de la Paris. Iar cei din jur vegheau cu grija ca nu cumva domnul de La Bourdonnaye şi generalul Vincent, martori oculari ai evenimentelor din capitala, sa scoată vreo vorba despre ce se petrece acolo.

Partida şi seara odată încheiate, generalul Vincent se întorsese la Tuileries; indignat de spectacolul la care asistase, satul până în gât de slujba lui de scutier, simţi nevoia să-i spună lui Glandeves ce văzuse la Palat, între timp, regele, căzut în misticism şi încurajat de scrisorile lui Polignac, era convins ca lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine. Contele de Broglie, directorul scolii din Saint-Cyr, sosi miercuri după-amiază la Saint-Cloud, foarte speriat de ceea ce iezise şi de ceea ce văzuse, trecând prin Versailles. Regele 'l ^asculta cu răbdare şi-şi dădu osteneala să-l liniştească. „azându-l ca se retrage la fel de neliniştit, îl apuca de brat s'-i spuse:

— Conte de Broglie, te stiu un om cu frica Dumnezeu! Ai încredere în El! Afla ca Jules a văzut-o noaptea trecuta pe Sfânta Fecioara care i-a prezis ca totul se va isprăvi cu bine!

Oricât de credincios ar fi fost contele de Broglie era sa cada grămadă auzind acele cuvinte.

Am de asemenea certitudinea ca, în primele zile ale reîntoarcerii sale la Paris, ducele de Luxembourg, căpitanul gărzilor de serviciu în acea epoca, a spus ca plecarea din Rambouillet1 nu fusese hotărâtă nici de mareşalul Maison2, nici de Odilon Barot3 ci de sfaturile prezicătorului Martin.