Capitolul XXV Noapte de veghe.

— Muncitorii îşi reîncep lucrul.         — Benjamin Constant.         — Cinstea şi toleranta poporului.         — Glandeves, la Saint-Cloud.         — Guvernul provizoriu.         — Micul meu rol politic.         — Îi scriu doamnei de Monjoie.

Dar sa revin la seara zilei de joi. Am aşteptat zadarnic vesti despre sosirea domnului de Mortemarte; la ora unsprezece încă nu sosise. Fiecare presupunea câte ceva. Părerea mea era ca, sosind foarte multe trupe noi, probabil ca se temuse de un nou atac asupra Parisului. Către miezul nopţii am rămas singura, mai neliniştită şi mai speriata ca niciodată. Le-am recomandat servitorilor mei sa fie pregătiţi sa fuga la

1 în 3 august populaţia din Paris a organizat un mars spre Rambouillet, unde se afla Carol al X-lca, carc-l numise pe ducele de Orlcans locotenent general la l august, şi care apoi a abdicat în favoarea ducelui de Bordeaux, în 2 august. Locotenentul general a trimis trei comisari la Rambouillet pentru a-l determina sa părăsească Franta. Dar regele, prost sfătuit, a preferat sa se retragă, pierzând astfel singura şansă de a-l aşeza pe tron pe nepotul sau (n. ed.fr.).

2 Nicolas-Joseph Maison (1771 – l840), general de brigada, în timpul campaniei de la Austcrlitz. Raliat lui Ludovic al XVIII-lca, I-a urmat la Gând în timpul color „O suta de zile”. Pair al Franţei, marchiz şi mareşal a jucat un rol nefast pe lângă Caro al X-lca.

3 Camille-Hyacinthe-Odilon Barot (179) – 1873), monarhist constituţional* membru al comisiei municipale din iulie 1830, a organizat campania de banchete car a dus la revoluţia din 1848. Ai-a petrecut toată viaţa în opoziţie.

Primul semnal, apoi m-am culcat îmbrăcată, îl auzisem adesea pe mareşalul de Raguse spunând – desi habar n-aveam ca nu niai comanda oştirea – ca momentul cel mai propice pentru atac era cu putin înainte de a se crăpa de ziua. aşa ca aşteptăm răsăritul soarelui ca pe un semnal al salvării noastre. Niciodată o noapte atât de scurta nu mi s-a părut atât de lunga. Către ora trei dimineaţa, se auziră nişte muschete. Am aflat, a doua zi, ca doua patrule ale armatei se întâlniseră la bariera Clichy si, nerecunoscându-se, începuseră a trage una în cealaltă. Eu, în schimb, am crezut ca începuse atacul. Am sărit din pat, am sunat şi mi-am adunat oamenii. Cred ca acela a fost momentul în care frica – ce ma tortura de câteva zile -ajunsese la apogeu, între timp, împuşcăturile încetaseră, în oraş, domnea o linişte desăvârşită. Din când în când, aceasta linişte era destrămată de câte o împuşcătură răzleaţă; în sfârşit, apăru şi soarele, strălucitor şi radios. Am răsuflat uşurată şi m-am vârât din nou în pat, dar somnul îmi pierise. Ma simţeam bine, dar, din păcate, nu închisesem ochii de mai bine de douăzeci şi patru de ore.

Despre ziua de vineri, 30 iulie, atât de fertila în marile evenimente petrecute la primărie, la Luxembourg, la palatul Bourbon, la Saint-Cloud şi la Neuilly, am prea puţine de spus, lucru de altfel firesc, caci teatrul nu mai avea loc în strada, sub privirile tuturor, iar actorii erau mult prea ocupaţi cu rolurile lor pentru a mai avea vreme de comentarii.

Vreau sa spun doar ca, în acea zi, toţi muncitorii care lucrau la mine, veniră la treaba, mai liniştiţi ca niciodată. Multi dintre ei luaseră parte activa la luptele ce avuseseră loc cu doua zile mai înainte, aşa ca acum istoriseau, cu cea mai mare simplitate, ce se petrecuse, în jurul lor, în acele zile. Tot în aceeaşi zi am văzut deschizându-se şi atelierele din împrejurimi.

În vremea asta, apărătorii baricadelor continuau sa rămână la posturile lor; îi vedeai cu puşca pe umăr şi cu câte 0 pâine subţioara. Câte unii, vrând probabil sa aibă un aer mai milităros, îşi înfigeau pâinea în vârful baionetei; toţi însa erau ta fel de pasnici şi de politicoşi. Auzind bătăile unor tobe, am dat fuga la fereastra pe care abia o părăsisem, într-o secunda toate ferestrele şi uşile din vecini fura plina de lume. Nu peste mult, am văzut o mica oaste, precedata de un toboşar şi care escorta câţiva soldaţi ce duceau o targa; pe targa pe care se găsea pusa o saltea, era culcat un bărbat, în aceeaşi poziţie ca Tancred, la Opera. Făcea semne cu mâna ca pentru a potoli strigatele, pe care de altfel nimeni nu se deranja sa le scoată. Trecând pe sub fereastra mea, acel personaj de opera îşi ridica încet capul, aşa ca am avut când recunoaşte mutra urâta a lui Benjamin Constant. Nu pot descrie impresia detestabila pe care mi-a produs-o. Zilele de eroism şi de măreţie trecuseră, acum urmau intriga şi falsitatea. ai ce-i mai prost în toată treaba asta e ca instinctul nu m-a înşelat.

În mai multe cartiere ale oraşului, parizienii intraseră în unele case, ca sa poată trage prin ferestre, unde fuseseră întâmpinaţi cu masa pusa. Nimeni nu strânsese nimic din ce avea mai de preţ prin case, dar nicăieri – cu toată debandada care domnea – nu se semnalase nici cel mai mic furt. Totuşi, apartamentele de la etajul al doilea din Palatul Tuileries fuseseră prădate, dar bănuiesc ca de slugile celor care locuiau acolo, care au fost suspectate chiar de stăpânii lor. O alta caracteristica a acelei epoci, asupra căreia nu vreau sa insist prea mult, a fost îngăduinţă. Am ieşit din casa în dimineaţa zilei de vineri, la braţul lui Salvandy; nici eu, nici el nu purtam cocarde tricolore, desi foarte multi, care erau regalişti înfocaţi, se împodobiseră cu panglici tricolore. Femeile aflate pe lângă baricade aveau coşurile pline cu cocarde tricolore pe care le ofereau trecătorilor, aşa cum ofereau, în zilele pasnice, buchetele de flori. Acum înlocuiseră şi florile, şi fraza, în loc sa spună: „ Ia împodobiţi-o pe doamna cu flori!”, spuneau: Ia decoraţi-o pe doamna cu o cocarda!” Salvandy le refuza, râzând, fara ca ele sa se supere.

Întorcându-mă acasă, am fost uimita dând nas în nas cu domnul de Glandeves, care plecase cu noaptea în cap la Saint-Cloud cu intenţia de a rămâne acolo. Dar felul cum fusese primit îl jignise până în străfundul inimii. Poate ca fusese pârât ca dăduse mâna cu Casimir Perier. Fapt e ca regele îl primise prost si, cu toate ca era unul dintre favoriţii sai, nu-i adresase un cuvânt. După ce aşteptase zadarnic un moment oportun ca să-i vorbească, sfârşi prin a-i cere o audienta. Regele se retrase în ambrazura unei ferestre. Glandeves voi să-i vorbească despre situaţia din Paris, dar regele îi răspunse cu glas tare, pentru ca baronul de Damas şi alti doi, trei curteni – fideli Congregaţiei – care se aflau în odaie, să-l audă. Atunci domnul de Glandeves îi spusese:

— Vad ca regele meu nu vrea sa ma asculte, aşa ca ma voi margini să-l întreb ce am de făcut!

— Sa te întorci la Tuileries-ul dumitale!

— Regele uita ca Palatul e ocupat şi ca acolo flutura drapelul tricolor.

— Totuşi e cu neputinţă sa rămâi aici!

— În acest caz, sire, voi pleca la Paris.

— Vei face foarte bine.

— Regele nu mai are nici un ordin să-mi dea?

— Nu, eu nu, poate fiul meu! Buna ziua, Glandeves! Domnul de Glandeves se duse la Delfin:

— Monseniore, regele m-a trimis sa va întreb daca aveţi să-mi daţi vreo porunca pentru Paris, unde plec chiar acum.

— Eu? Ce porunca să-ţi dau eu? Doar nu faci parte din oastea mea!

După care îi întoarse spatele. Iată cum a fost concediat, în 1830, unul dintre cei mai fideli slujitori ai monarhiei. Omul era, pur şi simplu, scârbit.

În sfârşit, aproape de miezul nopţii, domnul de Freville veni sa ne anunţe ca ducele de Orleans sosise la Palatul Regal. Se hotărâse formarea guvernului provizoriu. Ducele avea sa fie prim-ministru, miniştrii fuseseră desemnaţi, iar generalul Sebastiani' urma sa fie ministru de externe. Mi-am dat seama ca alegerea era cu totul nefasta. Cunoşteam aversiunea lui Pozzo fata de el, ca şi intensitatea acelor faimoase uri corsicane. Era de ajuns acest nume pentru ca Pozzo sa nu-l

1 Horace-Frantois-Bastien, conte de Sebastiani (1772 – 1851), colonel în „alia, general de brigada în Bologna, ambasador în Turcia în 1806, deputat între 1819 51 '830, ministrul marinei, apoi al afacerilor externe, după revoluţia din 1830. În IS40, este numit ambasador la Neapole, apoi la Londra. Mareşal al Franţei.

Mai poată suferi nici pe ducele de Orleans, cu care până atunci se împăcase foarte bine. Influenta lui asupra corpului diplomatic – de care dispunea în mare parte – constituia un obstacol serios în calea guvernului provizoriu.

Toată lumea recunoscu acest lucru şi se gândi să-l avertizeze pe ducele de Orleans. Alegerea de a-î preveni căzu asupra mea. Se făcuse miezul nopţii, şi numirile – mi s-a spus – urmau sa apară a doua zi dimineaţă. Aici începe micul meu rol politic pe care 1-am jucat în timpul acelor evenimente importante. Nu fusese nici prevăzut, nici pregătit şi n-a durat decât o zi. Partidul carlist a rămas uimit şi neplăcut impresionat. Numai ca mie prea putin mi-a pasat, cu atât mai mult cu cât ma legănam adesea cu ideea ca poate tocmai eu fusesem cea care dădusem o mâna de ajutor la instalarea noii monarhii, cu care ambasadorul Rusiei se arătase întrutotul de acord. Poate ca as fi păstrat o tăcere deplina în legătură cu acest lucru, daca Pozzo şi-ar fi ţinut gura. În zorii zilei de sâmbătă, după ce m-am gândit toată noaptea, i-am trimis o scrisoare contesei de Monjoie, camerista doamnei de Orleans. I-am amintit de discuţia noastră de marţi şi de vorbele lui Semonville; mi se părea din cale afara de ciudat sa vad ca ceea ce marţi fusese o simpla sporovăiala între doua femei, intrase – începând de vineri – pe făgaşul Istoriei. Pe urma am întrebat-o daca ducele de Orleans era la curent cu aversiunea profunda pe care o nutrea Pozzo fata de Sebastiani; şi în ce măsură numirea lui îl va îndepărta pe ambasador de noul guvern pe care-l vedea cu ochi atât de buni. Am adăugat ca daca as şti ca ar avea la dispoziţie un ceas, as înfrunta baricadele şi m-aş repezi până la Palatul Regal ca sa continuam discuţia de marţi. Am trimis contesei scrisoarea. Mi s-a răspuns ca toată lumea era la Neuilly, dar ca biletul meu fusese înmânat destinatarei. Am crezut ca domnul de Freville se înşelase spunându-ne, în seara din ajun, ca ducele de Orleans sosise la Palatul Regal. ai totuşi aşa era; dar, cum încă nu hotărâse nimic, nu voia sa se ştie ca venise la Paris.