Capitolul XXIII Reînceperea luptelor.

— Tactica insurgenţilor.         — Poarta Saint-Martin.         — Drapelul negru.         — Imposibilitatea de a părăsi Parisul.         — Iluziile ducelui de Raguse.         — Baricadele din strada Anjou.         — Arago şi ducele de Raguse.         — Cucerirea Luvrului.         — Evacuarea trupelor regale din Paris.

Bubuitul tunului părea a se mai fi rărit. Dar iată ca, pe neaşteptate, începu din nou, mult mai des şi din mai multe locuri deodata, împuşcăturile începuseră şi ele, dar se îndepărtaseră de noi. Uşile caselor se umpluseră din nou de femei şi de copii, ba chiar şi de câţiva bărbaţi. Cei mai multi dintre ei se reinstalaseră la primărie, de unde armata – după ce apucase s-o ocupe – fusese izgonita. La un moment dat, am văzut trecând un om purtând un cos acoperit, aşa cum purtau negustorii de plăcinte, în cos erau cartuşe pe care le împărţea celor din jur. Toată lumea lua, toată lumea le ascundea. Se părea ca întregul Paris devenise o singura voinţă, un singur gând, o singura făptura care nu ştia altceva decât sa lupte. Fabvrier avusese dreptate. Spre amiaza, muniţiile erau la îndemâna Oficui. Răzvrătiţii puseseră stăpânire pe un magazin unde se v'ndea praf de puşcă, magazin care acum era păzit de doi eterani. În centrul oraşului, femeile – aşezate în fata porţilor „ făceau cartuşe, în văzul tuturor. Au primit cartuşe şi cei de pe strada noastră. Am auzit un bărbat, strigându-i pe fereastra vecinului sau:

— Am doua cartuşe! Când voi face rost de şase, voi pleca la lupta!

Nu după mult, 1-am văzut în strada, cu puşca la umăr; în câteva minute, vecinul sau îl ajunse din urma. După o discuţie foarte scurta, vecinul sau intra din nou în casa, apoi ieşi, înarmat cu o sabie şi cu un pistol cu ţeava lunga. Amândoi porniră în aceeaşi direcţie. Toţi acei bărbaţi erau capi de familie, aşezaţi şi liniştiţi. Acum însa parca-i îmboldea cineva cu fierul roşu: toţi luau parte activa la evenimente, iar câte unii, cu o energie un curaj şi un devotament, pur şi simplu, uluitoare.

La Poarta Saint-Martin, unul dintre locurile cele mai disputate, se dădea o adevărată bătălie.

Dar sa revenim la ziua de miercuri. Străzile nu mai erau sigure, nu mai puteai comunica cu nimeni. Totuşi, în ziua aceea, i-am văzut, de doua sau de trei ori, pe domnul Pasquier, pe ducele şi pe ducesa de Rauzan care, ca şi domnul de La Fayette, locuiau într-o casa vecina cu a mea1. Ne informam reciproc despre tot ce aflam. Spre seara, dangătul clopotelor din întregul Paris veni sa se adauge zgomotului asurzitor al artileriei, şi acest dangăt mi se păru parca şi mai înfricoşător, şi mai lugubru decât cel al tunurilor. Era un clar de luna măreţ, o căldură năucitoare şi nici cea mai slaba adiere. Zgomotele obişnuite ale oraşului încetaseră. Le înlocuiseră sunetele sinistre şi monotone ale clopotelor, salvele continue ale puştilor şi frecventele bubuituri ale tunului. Din când în când, nişte limbi roşii de flăcări se ridicau pe deasupra acoperişurilor, semnalând vreun incendiu, sporind spaima care pusese stăpânire pe noi. Am văzut – sub clarul de luna – un mare drapel negru arborat pe acoperişul bisericii Madeleine; nu stiu când fusese înfipt acolo, dar corespundea perfect stam noastre sufleteşti. Mi-am petrecut toată seara rătăcind prio curte, pe scări, stând la ferestrele ce dădeau spre strada, ' Doamna de Boignc locuia atunci în strada d'Anjou numărul 4, într-o ca. Ce aparţinea contelui de La Tour du Pin Chambly. Plătind o chirie de 9584 fran (2396 franci pe trimestru) (n. ed. fr.).

Ascultând spusele vecinilor transmise de servitorii mei, spuse care – daca te luai după ei – erau din ce în ce mai alarmante: jumătate din Paris fusese ars, ducele de Raguse era grav rănit, generalul Talon fusese ucis, nu mai rămăsese un singur lăncier în viaţă, Sena era rosie de sânge etc. Etc.

Spre ora unsprezece, incendiul pe care-l zărisem se stinse. Apoi încetară şi clopotele. O tăcere solemna se înstăpâni pretutindeni. Era atât de solemna încât am început sa vorbesc în şoaptă cu unul dintre servitorii mei care se oferi sa se duca după ştiri. Ultimul emisar, curajos şi dezgheţat, veni să-mi spună – înainte de miezul nopţii – ca şi soldaţii şi poporul se odihneau, dar cu mâinile pe arme. Desi prea putin liniştită de acest raport, m-am vârât în pat, nădăjduind sa ma pot odihni şi eu câteva ceasuri.

Joi 29 iulie, la ora şase dimineaţa, liniştea încă dăinuia; administratorul meu, care dăduse o raita prin oraş, la ora patru, nu mai văzuse trupe, ci numai baricade păzite de oameni înarmaţi. Grupurile erau conduse de elevii de la acoala Politehnica; ei erau singurii în uniforma si, fiind mai pricepuţi, preluaseră conducerea operaţiunilor. Administratorul meu îl văzuse pe unul din aceşti elevi sosind în Piaţa Bursei, în picioare, pe banca unei căruţe cu doi cai, agitându-şi sabia şi strigând cât îl ţinea gura:

— Îndepărtaţi-vă! În căruţa e praf de puşcă! Daţi-vă la o parte, fiindcă e foarte primejdios!

Praful de puşca din căruţa fu împărţit bărbaţilor şi femeilor care – aşezaţi pe treptele palatului Bursei – făceau cartuşe. Alte persoane se duceau sa le distribuie, în graba, celor de la baricade cărora vecinii le duceau coşuri cu de-ale gurii. Răniţii erau imediat adăpostiţi şi îngrijiţi prin case, iar cei morţi înflăcărau şi mai năprasnic inimile celor care luptau. Trebuie sa adaug, spre cinstea populaţiei pariziene, ca – desi lnsufletita de acel spirit de rezistenta – nu nutrea nici un fel de anirnozitate împotriva soldaţilor. Ba dimpotrivă, îi îngrijea daca erau răniţi. Dar atâta vreme cât îi vedea cu arma în mâna, trăgea în ei fara nici un regret.

Administratorul îmi confirma ca lupta era gata sa înceapă, în timp ce se întorcea acasă se întâlnise cu unul dintre rândaşii mei pe care încercase să-l determine sa se înapoieze, dar omul ţinea mortis sa se bata, aşa cum făcuse şi cu o zi înainte. Un altul se întorsese să-şi panseze calul, apoi plecase din nou. Văzând ca lucrurile se îngroaşă, am început sa ma gândesc serios sa părăsesc Parisul. Prevăzând dificultăţile pe care aveam sa le întâmpin la trecerea barierelor, i-am scris câteva rânduri, pline de mâhnire, ducelui de Raguse, rugându-l să-mi elibereze un bilet de libera trecere, după care am poruncit sa mi se pregătească trăsura. Voiam sa ma refugiez alături de familia mea, la Pontchartrain. I-am scris apoi domnului Pasquier, pentru a-mi lua rămas bun de la el şi a-l întreba daca nu-i puteam face vreun comision, în timp ce ma pregăteam, careva veni să-mi spună ca doamna de Rauzan, plecata cu vreo jumătate de ora mai înainte, fusese nevoita sa se întoarcă. Trăsura ei întâlnise peste tot numai baricade, cu neputinţă de trecut sau de ocolit, între timp, un soldat mi-a adus biletul de libera trecere semnat de mareşalul de Raguse şi contrasemnat de ducele de Choiseul. Mareşalul i-l înmânase personal servitorului meu, spunându-i.

— Louis, iată biletul pe care-l cere doamna de Boigne. Dar spune-i sa nu se grăbească, fiindcă trag nădejde ca într-un ceas totul se va isprăvi şi ca încă în cursul zilei de azi voi trece s-o vad!

Bietul mareşal! Cât de cumplit se înşela! L-am înştiinţat pe domnul Pasquier de mesajul verbal pe care mi-l transmisese mareşalul. El ma ruga sa nu cumva sa încerc sa ies din Paris. Dar când ma gândeam cât de neliniştiţi trebuie sa fi/ost părinţii mei din pricina mea, nu-mi mai găseam locul, încă mai ezitam daca sa plec sau nu, când iată ca împuşcăturile reîncepură; era opt dimineaţa, în aceeaşi clipa, pe strada mea începu a se auzi zgomotul cazmalelor. Scoţând capul pe fereastra, am văzut câţiva oameni care smulgeau pietrele din caldarâm. Peste putin, din trei, patru, se făcură treizeci, apo' cincizeci, în mai putin de un sfert de ceas, ridicară o baricad foarte înalta, care fu dublata de o alta, în strada Anjou.

Lucru se petrecu în strada Surene şi probabil în tot cartie rul Un alt grup de oameni doborâră copacii din aleea Marigny pentru a face estacade în Piaţa Bursei. Am văzut acele baricade ridicându-se sub ochii mei şi pot afirma ca, exceptând zelul şi graba cu care se lucra, nimic nu vadea o efervescenta nemaipomenita. Majoritatea celor care lucrau erau înşişi locuitorii străzilor respective; nu se auzeau nici strigate, nici certuri. Totul se desfăşură într-o ordine desăvârşită şi o linişte deplina. Fiu mai era cazul sa ma gândesc la plecare, şi aproape ca m-am simţit uşurată. Nimic nu e mai greu în astfel de împrejurări decât sa iei o hotărâre. După putin, iată ca sosiră Arago şi fiul sau. Mi-au spus ca încercaseră în zadar sa ajungă până la Tuileries, fiindcă ostilităţile reîncepuseră spre Luvru şi foburgul Saint-Germain. De altfel nici nu-şi făceau iluzii ca 1-ar putea determina pe mareşalul de Raguse sa renunţe la lupta, în ajun, Arago-tatal îşi epuizase toate argumentele fara a-l putea convinge pe mareşal, care o ţinea întruna ca el era militar şi ca trebuia să-şi facă datoria.

— Dragul meu, 1-am sacrificat o data pe soldat, cetăţeanului; de data asta vreau să-l sacrific pe cetăţean soldatului. Poate ca nu voi reuşi. Dar prea am suferit mult prima oara încercând sa explic motivele care m-au determinat sa fac acest lucru, pentru a mai cuteza sa ma pun din nou într-o astfel de situaţie. Vrei sa se spună şi despre mine, ca despre Bourmont, ca atunci când e vorba de trădare poţi apela cu toată încrederea la el? Apoi, ducându-şi, disperat, mâna la frunte, adăugă: Crede-mă ca sunt destul de nefericit sa ma aflu pentru a doua oara într-o situaţie în care datoriile se lupta atât de crunt între ele!

Arago îmi confirma raportul domnului de La Rue în ceea ce privea obsesia oamenilor de care era înconjurat ducele de Raguse, cât şi dificultatea de a discuta o clipa cu el, între Patru ochi. Îmi vorbi apoi despre cuvintele şi despre aerul neghiob cu care-i răspunsese Polignac:

— Ei bine, daca oastea va pactiza cu poporul, vom trage al asupra ei!

Curioasa sa aflu vesti de la Saint-Cloud, 1-am întrebat Ca nu mai auzise ceva.

— Ba da, cum sa nu! Chiar în dimineaţa asta Delfinul mi-a trimis un bileţel, printr-un servitor.

— Adevărat? Ai ce spune?

— Ma întreabă câte grade au fost ieri!

La un asemenea răspuns, mi-am lăsat, dezamăgită braţele în jos. Ca sa nu credeţi ca e vorba de vreo scorneala trebuie sa ştiţi ca familia regala se ocupa îndeaproape de clima, nu în interesul ştiinţei, ci al vânătorii. aşa ca îşi făcuseră un obicei din a-şi împărtăşi zilnic veştile în legătură cu starea vremii. Barometrul aproape ca devenise o obsesie, mai ales pentru Delfin. Or, în viaţa lor de prinţi, nimic nu putea da peste cap obiceiurile ridicole care deveniseră pentru ei un fel de a doua natura. Profitând ca aveam un bilet de libera trecere, Arago îi scrise mareşalului de Raguse o scrisoare în care-i arata ca întreg oraşul se răsculase, ca avuseseră loc mai multe reuniuni politice, ca era vorba de alegerea unui guvern provizoriu care hotărâse sa fie arborata cocarda tricolora, ca regele nu mai avea şansa sa rămână decât daca renunţă la sistemul absolutist de guvernare, care avea sa aducă după sine un război civil a cărui victima avea sa fie, în primul rând, el. Cât despre ducele de Raguse, acesta mai avea încă vreme sa joace un frumos rol, de mediator, dar fara a mai pierde un minut. Retragerea miniştrilor lasându-l singurul stăpân peste Paris, trebuia sa proclame de îndată amnistia asupra a tot ceea ce se petrecuse până atunci, să-i puna regelui unele condiţii şi să-l salveze fara voia lui, trecând cu întreaga armata de partea poporului. Am adăugat şi eu câteva cuvinte la scrisoarea lui Arago şi i-am trimis-o prin servitorul meu Louis, recoman-dându-i sa aibă grija de el şi sa nu se expună pericolelor.

Nici n-apucase bine Louis sa plece, ca împuşcăturile şi reîncepură. Cum se auzeau din ce în ce mai tare, am bănuit ca se apropiau de cartierul nostru. Ne-am năpustit la ferestre şi am văzut lumea fugind spre strada Saint-Honore. Un pluton de soldaţi apăruse în fata baricadei, dar fu silit sa se întoarcă. Acum împuşcăturile se auzeau în Champs-Elysees. Apo' salvele se îndepărtară şi mai mult. Totul nu durase nici zece minute. Nimeni dintre noi n-a priceput aceasta manevra. Dar jata ca Louis, din pricina căruia începusem a fi foarte neliniştită, se întoarse, aducându-ne scrisoarea îndărăt. Ajunsese foarte repede la Statul Major, dar găsise toate uşile vraişte, toate camerele goale şi nici un om cu care sa poată schimba o vorba. Apropiindu-se de o fereastra, văzuse grilajul curţii închis şi trupele trecând în graba pe sub Pavilionul Orologiului, poporul luase cu asalt Carouselul.

Coborând, se întâlnise cu domnul de Glandeves, pe care-l cunoştea, şi care se năpustise spre scara subterana ce comunica cu Palatul, întrebându-l unde-l putea găsi pe domnul mareşal, Glandeves îi răspunsese în graba, aproape fara sa se oprească:

— Mareşalul trebuie sa fie în gradina Tuileries. Dar nu poţi ajunge acolo, aşa ca te sfătuiesc sa te întorci, cât poţi mai repede, acasă.

Profitând de acest sfat, Louis se întoarse acasă fara a-şi mai îndeplini sarcina. Asta era tot ce ştia.

Nu peste mult, am aflat ca populaţia pusese stăpânire pe Luvru, pe Tuileries care fusese abandonat, ca, după ce stătuseră o vreme în Piaţa Etoile, trupele porniseră, în mars, către Saint-Cloud.

Aceasta veste odată răspândită, ea avu asupra populaţiei un efect nemaipomenit. Ai fi zis ca era vorba de un vas care până atunci clocotise şi care fusese dat deoparte de pe foc. Într-o clipa, totul se linişti. Doar la primărie mai rămăseseră câţiva răzvrătiţi mai pătimaşi, dar restul oraşului îşi recapăta liniştea şi calmul.