Capitolul VI Intriga împotriva lui Richelieu.

Doamna de Caylus.         — Revocarea auvernului.         — Formarea unui nou guvern cu domnul de Villele, în frunte.         — Firea acestuia.         — Congregaţia.

Guvernul în fruntea căruia se afla domnul de Richelieu se ocupa, activ, de treburi. Franţa îşi recăpătase rangul fata de celelalte naţiuni care începuseră sa tina serios seama de ea. Prosperitatea din interior creştea o data cu liniştea. Guvernul, ocupat cu treburile sale şi alcătuit din oameni care nu se amestecau în intrigile curtenilor, nu ştia sau nu dădea nici un fel de importanta urzelilor celor de la Curte. Ludovic al XVIII-lea simţea nevoia unui favorit. După îndepărtarea lui Decazes rămăsese atât de singur, încât se simţea pur şi simplu izolat. Daca unul dintre miniştri ar fi vrut sa ia locul lui Decazes, regele 1-ar fi primit cu braţele deschise, dar niciunul nu simţea dorinţa să-l înlocuiască.

Hazardul o aduse în cabinetul regelui, pe doamna de Caylus1. Mai pastra încă destule rămăşiţe din frumuseţea de odinioară, era spirituala, inteligenta, şi poseda o asemenea cantitate de josnicie încât nimeni şi nimic n-o puteau speria.

Pentru jalnicele atenţii cu care-l copleşea pe rege, evident ca Pnmea un salariu, şi încă unul destul de gras. Daca ducele de lchelieu ar fi ştiut acest lucru, ar fi putut oricând s-o umpere, caci aurul era singurul lucru în fata căruia doamna rezista. Nu stiu daca ea a fost cu ideea de a-şi uni averea Lud0. Z°e Talon, contesa de Caylus (1784 – 1850), fiica unui agent secret al lui

8nuj XVIIi-lca; înainte de Restauraţie; admisa la Curte, a devenit favorita 1 rege, de la care a primit o avere enorma.

Cu averea lui Villele, sau daca Villele s-a gândit primul sa se slujească de ea. Ceea ce stiu sigur e ca Sosthene de\u167? Rochefoucauld – de vreme îndelungata curtezanul mai mult sau mai putin fericit al doamnei de Caylus – a devenit intermediar în aceasta afacere încă secreta. Odată hotărâtă, i-au facilitat intrarea în ea şi lui Monsieur; căderea lui Richelieu a fost deci hotărâtă în plin Consiliu, sub patronajul Congregaţiei Scandalul a izbucnit la deschiderea sesiunii. Doctrinarii – Sub influenta sefului lor – Royer-Collard1 – erau ferm convinşi ca vor vedea, în cel mult trei luni, guvernul cazând şi pe ei chemaţi să-l înlocuiască.

Domnul Royer-Collard era unul din acei oameni care nu se lasă până nu-şi satisfac ambiţiile. Nimic mai trist şi mai periculos. Trăia pe picior mare, cu un pic de talent şi cu multa emfaza. Se pot cita doua sau trei discursuri ale sale, pline de vorbe mari, dar găunoase, cum era moda pe vremea aceea.

Când s-a constatat ca tot partidul ultra în frunte cu Monsieur se străduiau sa răstoarne guvernul, ducele de Richelieu s-a dus la Monsieur şi i-a cerut socoteala pentru cuvântul de gentilom pe care şi-l dăduse, într-un mod atât de solemn, cu un an în urma. Monsieur nu s-a simţit câtuşi de putin descumpănit.

— Oh, atunci as fi fost în stare să-ţi spun orice ca sa accepţi. Timpurile erau atât de grele încât trebuia neapărat sa punem mâna pe câţiva oameni ca dumneata ca sa ieşim din impas. Dar cred ca înţelegi, dragul meu duce, ca toată povestea asta nu putea dura la nesfârşit!

Domnul de Richelieu îi întoarse, cu dispreţ, spatele, îşi aduna colegii, şi după o lunga discuţie, ajunseră la concluzia ca, chiar daca era uşor de rezistat coaliţiei celor doua opoziţii, în schimb era cu neputinţă sa guverneze înfruntând ostilitate3 lui Monsieur. Nimic n-ar fi fost mai uşor decât să-l compr°' mita, demascându-i intrigile; dar guvernul era alcătuit dtfj oameni cu prea mult bun-simţ pentru a cuteza sa convpr°nl1 un print, şi anume pe însuşi moştenitorul tronului. Asa

1 Pierre-Paul Royer-Collard (1763 – 1845), profesor, avocat consti şi iezuit.

Râi hotărâră sa se retragă cu toţii, iar ducele de Richelieu îşi asuma sarcina să-l anunţe pe rege. Ludovic al XVIII-lea se arata din cale-afară de tulburat:

— Dumnezeule, spuse el apucându-se cu mâinile de cap, ce-o sa se întâmple cu mine? Ce vor sa facă? Ce au de gând să-mi impună?

Ducele de Richelieu îl ruga sa discute cu Monsieur. Pupa câteva ceasuri, ducele primi un bilet de la rege prin care-l chema imediat la el. Îl găsi singur în cabinet, cu chipul radios:

— Dragul meu Richelieu, sfatul dumitale a fost excelent. L-arn văzut pe fratele meu şi sunt cum nu se poate mai mulţumit; frate-meu e foarte înţelept, a aranjat totul. Poţi sa pleci când vrei!

Iată care au fost cuvintele de recunoştinţă ale regelui pentru toate serviciile şi pentru tot devotamentul ducelui de Richelieu. L-am văzut surâzând, când repeta aceste vorbe, dar acel surâs avea în el ceva trist care arata cât de adânc ranita îi era inima bietului duce.

Graba regelui de a scăpa de miniştrii sai devenise atât de mare, încât i-a somat de trei ori, în aceeaşi seara, să-şi dea demisia. S-a aflat, după aceea, că-i făgăduise doamnei de Caylus ca miniştrii vor demisiona înainte ca ea sa apuce sa se culce, într-adevăr, la miezul nopţii, înainte de a se vârî în pat, doamna primi vestea ca totul se aranjase. Aici se isprăveşte şi domnia lui Ludovic al XVIII-lea; el n-a fost decât o unealta în mâinile agenţilor lui Monsieur.

Am spus mai înainte ca Sosthene de La Rochefoucauld trăia de multi ani cu doamna de Caylus. Sotia lui era cumplit e mâhnita din pricina acestui lucru, iar socrul şi soacra n-

^au ochi să-l vadă, profitând de orice ocazie pentru a

^v ucni împotriva lui. Dar, după ce doamna de Caylus a început s e bucure de favorurile regelui, atitudinea celor doi bătrâni când° mkat. Încet, încet, au început sa se înţeleagă, până la f rnnul ai doamna Mathieu de Montmorency s-au mutat P°sh i°rit^ acasaAceasta împăcare s-a soldat cu numirea în de ministru de externe a lui Mathieu. Încă nu fusese ales primul ministru. Villele nu cuteza sa ceara acest post, dar nici nu voia să-l lase altuia. Domnul de Corbiere1 urma soarta prietenului şi patronului sau şi se alese cu ministerul de interne. Domnul de Peyronnet2, care se făcuse remarcat prjj, furibunda lui elocinţa în timpul ultimului proces din Camera Pairilor, fu numit ministru de justiţie, desi se bucura de reputaţie execrabila la Bordeaux. Mareşalul Victor, duce de Bellune3, fu şi el numit ministru. Era un imbecil bătrân înconjurat de o familie de escroci, dar asta n-avea nici o importanta din moment ce era pe gustul lui Monsieur. Pentru ca acest guvern demn de mila sa capete confirmarea luj Sosthene, ducele de Doudeauville4, tatăl sau, fu nurrut director al postelor. Demnitatea lui neîngaduindu-i să-sj părăsească locuinţa şi sa se mute în palatul din strada Coq-Heron, şi-a trimis slugile sa care de acolo toate mobilele de preţ, pendulele, ornamentele, masa de biliard, până şi lenjeria şi sa le aducă la el acasă. Aceasta numire a prilejuit ultimele cuvinte aristocratice din vremea noastră. Când s-a anunţat ca ducele de Doudeauville va fi directorul postelor, careva a întrebat:

— Ai cine va mai fi duce de Doudeauville? Marchizul de Lauriston se despărţi de vechii sai colegi şi râmase ministrul casei regale.

Insist asupra acestei crize ministeriale pentru ca – după părerea mea – ea a pus capăt Restauraţiei. Daca Villele a ajuns la putere pe cai atât de ascunse, încât până şi cei mai ticăloşi 1-au poreclit „Cârtita”, ar fi totuşi nedrept să-i neg un anumit

1 Jacques-Plerre, conte de Corbiere (1767 – 1853), avocat, deputat de 1'H”' ct-Vilainc, pair şi ministru al Franţei, sub Restauraţie.

— Charles-lgnace, conte de Peyronnet (1778 – 1854), avocat din Bordeaux, aâimtrr* rtfAcfflirit'Alr„ TnKunalnlni Hm t” r* r„ e t r”râtc In l RO l H r* VIU f! MlfllSW* în 1815 ajunge preşedintele Tribunalului din acest oraş. În 1821, devine mini justiţiei, pair, conte, apoi – sub cabinetul Polignac – ministru de interne.

Dup*

_ 1841) ' duce * revoluţia din iulie, c arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă.

3 Claude-Victvr-Perrin, mareşal Victor şi duce de Bellune (1764 general de brigada, ambasador în Danemarca, mareşal, pair al Franţei şi Bellune. 1765”

4 Ambroise-Polycarpe de La Rochefbucauld, duce de Doudeaiiv<„e l, a| 1841), ofiţer de cavalerie emigrat; sub Restauraţie, pair al Franţei, director gen postelor, apoi ministru al Casei regale.

Erad de sagacitate. Intrat în marina, la începutul Revoluţiei, sj_a petrecut tinereţea în insula Bourbon unde s-a şi însurat. Reîntors în Franţa, s-a stabilit la conacul tatălui sau, lângă foulouse, unde a trăit în timpul Imperiului sub influenta tuturor micilor prejudecăţi ale gentilomilor din provincie.

În 1814, fiind primar al oraşului, a publicat o broşură în care vorbea despre puterea absoluta, fara a se îngrădi voinţa regelui de către Carta. Broşura a rămas la fel de obscura ca şi autorul ei, şi n-a foât scoasa la lumina decât atunci când Villele a devenit un personaj politic. Activitatea lui Villele nu era de natura să-l îndreptăţească a juca un rol politic; intrigile îl absorbiseră tot timpul, de când intrase în Camera, unde se bucurase repede de o mare influenta, în 1816 a devenit seful opoziţiei ultraregaliste, cu toate ca habar n-avea de nici o problema politica; dar încetul cu încetul le învaţa, şi încă atât de bine, încât izbutea sa descurce chiar şi cele mai încâlcite lucruri când era lăsat de capul lui. Nu se pricepea la finanţe, şi era lemn în materie de diplomaţie. Nu numai ca nu avea nici cele mai elementare noţiuni despre raporturile dintre State, despre firea suveranilor care se aflau în fruntea lor, dar n-avea habar nici măcar de istorie, nu auzise de nici un fel de tratate sau de angajamente mutuale dintre unele tari. I-am auzit pe unii diplomaţi spunând ca ai sai fuseseră obligaţi să-l şcolarizeze, să-i puna profesori de istorie ca unui elev, înainte de a putea discuta unele probleme de politica externa, şi ca, cu toate eforturile sale, în materie de diplomaţie nu dăduse niciodată dovada de tot atâta perspicacitate ca în celelalte domenii. Numai ca în ochii suveranilor, asta nu era nici un păcat. Toţi regii vor ca miniştrii sa facă politica pe care le-o „npun ei, aşa ca ministrul de externe nu trebuie sa fie un geniu jn Baterie, ci dimpotrivă, nu trebuie sa ştie decât un singur Ucru: sa asculte şi sa execute ce-i porunceşte suveranul sau.

Vicontele Mathieu de Montmorency era, adevărat, mai Astral în materie de diplomaţie, dar avea în schimb un c et at^t de meschin, era atât de ambiţios, desi făcea pe ernicul, încât nu era altceva decâi sluga iezuiţilor. Villele, ela în arta de a conduce o Camera. Izbutise – prin toate şiretlicurile electorale – sa obţină majoritatea şi şi-o pastra cu ghearele şi cu dinţii. Trăgea cu urechea la tot ce se vorbea pe seama lui şi prefera sa înlocuiască un ministru, destoinic şi capabil, cu o nulitate care sa nu-i creeze probleme. Nu-l tin de rau pentru felul cum proceda, pentru ca astfel procedează mai toţi oamenii de teapa lui. ai, cum ţinea mortis să-şi păstreze funcţia, se văzu obligat sa se lase legat de mâini şi de picioare de către Congregaţie. Doi dintre colegii sai – domnii cje Montmorency şi de Clermont-Tonnerre – erau agenţii direcţi ai Congregaţiei.

M-aţi auzit mereu vorbind de Congregaţie şi desigur ca va veţi fi întrebând ce era aceasta Congregaţie? V-aş putea raspunde simplu: geniul rau al Restauraţiei. Dar numai atâta nu v-ar satisface. Noi, care am văzut-o acţionând, sigur ca nu ne îndoim de existenta ei şi totuşi, nici acum, în clipa în care va vorbesc despre ea nu stiu cine erau şefii acestei asociaţii care conducea destinele tarii. Unii au vorbit de un oarecare iezuit Ronsin. Sigur ca toţi cei din Congregaţie erau recrutaţi dintre iezuiţii cu roba scurta, adică dintre curteni. Mai întâi era Monsieur, pe urma Jules de Polignac, Mathieu de Montmorency, marchizul de Tonnerre, ducele de Riviere, baronul de Damas; toţi erau corifeii Congregaţiei. Daca nu-i pot divulga pe şefii acestei asociaţii, cel putin pot vorbi despre planurile ei şi anume despre restabilirea celor trei ordine în Stat: mai întâi clerul, care urma sa capete îndărăt toate proprietăţile ce-i fuseseră luate şi care nu trebuia sa tina decât de Papa şi sa ocupe primul loc în Stat; pe urma venea nobilimea, recunoscuta ca clasa, şi care urma să-şi recapete vechile privilegii, în Camera Pairilor nu puteau fi aleşi decât nobili. Camera deputaţilor avea doar dreptul sa bata moneda şi sa participe la alegeri, în care majoritatea covârşitoare trebuia sa revină primelor doua clase. Iată cum înţelegeau congretionistii Constituţia. Regele era, conform expresiei l°r' „slujitorul fidel al tronului şi al altarului”, fraza banala c care ne-au împuiat urechile timp de zece ani. Congregaţia '. Impus deci lui Villele o serie de legi, ca de pilda: legea prlVl sacrilegiul, legea reînfiinţării mănăstirilor, legea dreptu primului născut, indemnizaţiile ce urmau sa fie date foştilor emigranţi. Dându-şi seama de consecinţe, bietul Villele tot încerca sa le amâne, în primii ani ai ministeriatului sau, a invocat conspiraţiile care se ţineau lant. Dar ele au fost demascate şi pedepsite cu maxima asprime. Eşafodul, pentru crime politice, a fost înălţat în multe oraşe ale Franţei nu numai la Paris, fapt care a creat o animozitate de nedescris împotriva guvernului. Oamenii au început sa iasă în pâlcuri, la tara, strigând pe uliţe, cât îi ţinea gura: „Trăiască Napoleon!”. Camera deputaţilor a rămas impasibila; în schimb, Camera Pairilor a fost indignata. Domnul de Villele se socotea fericit, crezând ca, aruncând acest os Congregaţiei, îl va lăsa pe el în pace; dar şi-a făcut iluzii. Congregaţia nu 1-a slăbit o clipa, ba mai mult, s-a apucat sa pregătească războiul cu Spania.