Capitolul XXVI Refuz sa plec la Pontchartrain.

— Răspunsul contesei de Monjoie.         — Jyfa duc la Neuilly, împreuna cu Arago.         — Discuţia cu Mademoiselle.         — Disperarea ducesei de Orleans.         — Cele doua prinţese au păreri diferite.

Am primit o scrisoare de la mama, adusa de Moreau, administratorul din Pontchartrain. Îşi lăsase cabrioleta dincolo de bariera. Când ma văzu, se făcu luntre şi punte sa ma ia cu el, mai ales ca mama ma rugase, cu lacrimi în ochi, sa ma întorc, îşi şi vedea unul dintre copii – adică pe mine -asediat şi înfometat de celalalt – adică de fratele meu. Se ducea cu gândul la Henriada, caci avea o imaginaţie foarte fecunda. Dar nenorocirile închipuite de mama îşi pierdură brusc orice interes după ce Moreau ma anunţă ca familia regala părăsise Saint-Cloud. Regele se retrăsese, drumul spre Versailles era plin de soldaţi, toţi cu un aer consternat şi semănând cu nişte dezertori. M-am dus să-i duc aceasta veste domnului Pasquier. L-am găsit la el pe domnul de Broglie care ştia ca regele se retrăsese la Rambouillet; şi unul şi celalalt ma rugară sa rămân la Paris, acesta fiind locul cel mai în siguranţă. Domnul de Broglie îşi chemase de altfel înapoi nevasta şi copiii. Eram uşor de convins, caci eram mult prea interesata de evenimentele ce se desfăşurau sub ochii mei, ca sa mai plec din capitala. M-am reîntors deci acasă ca sa scriu mamei, să-i explic de ce nu plecam, invocând şi drumul plin de obstacole pe unde urma sa ma conducă Moreau.

În timp ce le scriam alor mei, primeam vizita după vizita. Toată lumea era disperata, mai ales ca încă nu apăruse nimic în presa. Aceiaşi oameni care susţinuseră ca ducele de Orleans era exact omul care ne trebuia începură a se alarma, dezamăgiţi, văzând ca orele trec şi el nu întreprinde nimic. Arago sosi foarte tulburat. Tocmai părăsise un grup de tineri care se pregătea sa proclame republica. Apoi veni ducesa de Rauzan, aducând aceeaşi ştire. Moreau, care auzise pe strada v°rbindu-se despre acelaşi lucru, o ţinea una şi buna ca sa plec Cu el. N-am vrut sa aud asemenea lucru şi 1-am expediat cu scrisoarea. Chiar în acel moment, am primit răspunsul doamnei de Monjoie: „Biletul dumitale – îmi scria ea – nu mi-a parvenit decât la ora zece seara. Dar 1-am şi dus ducelui de Orleans. Vino, draga mea, vino, te aştept cu cea mai mare nerăbdare”. Am vrut sa stau de vorba cu cel care mi-l adusese dar omul plecase. Cum sa ajung însa acolo? Cu trăsura era cu neputinţă de mers. Arago şi doamna de Rauzan ma grăbeau sa ma duc, sa arat care era situaţia şi sa urgentez lucrurile. După câteva momente de ezitare, m-am hotărât sa ma duc pe jos. Arago se oferi sa ma conducă. I-am spus doamnei de Rauzan, care ma ajuta să-mi înnod panglica pălăriei, până într-atât era de grăbită sa ma expedieze cât mai repede:

— Te rog sa fii martora ca nu ma duc la Neuilly ca orleanista, ci ca o femeie care-şi iubeşte patria şi care vrea liniştea tarii sale!

Ea îmi ura succes şi-mi răspunse ca de fapt misiunea mea era o opera de caritate. Ajunsa în Piaţa Beauvau, am auzit un crainic citind proclamaţia locotenentului general al regatului1: „Carta – spunea el – va fi de-acum încolo un lucru real!” în jurul lui, lumea se strânsese grămadă. L-am ascultat cu multa nelinişte; vorbele lui nu iscau nici bucurie, nici entuziasm, ci mai mult un fel de uşurare. Fiecare se reîntorcea calm la treburile sale, ca şi cum ar fi primit un răspuns satisfăcător la o întrebare care-l frământase foarte tare şi care acum, în sfârşit, îl liniştise. Aceasta impresie mi s-a părut a fi generala; sa nu uitam, însa, ca eu nu vorbesc decât despre ceea ce am văzut. Poate ca în alte cartiere, lucrurile se vor fi desfăşurat altfel.

Acum simt nevoia sa fac un scurt popas pentru a istorisi un lucru la care am fost martora, cu emoţie. Mergeam foarte greu pe strada du Roule, unde eram obligaţi sa urcam şi sa coborâm peste baricade, de parca ne-am fi aflat la munte. Dar iată ca am fost ajunşi din urma de un grup, în fruntea căruia

1 Vineri, şaizeci de deputaţi reuniţi la Palatul Bourbon, hotărâră sa ofere locotenenta generala a regatului ducelui de Orleans, cu rugămintea de a instaura culorile naţionale. Pairii – reuniţi în număr de treizeci – nu vrură sa ia nici o iniţiativă. Ducele, care se întorsese de la Raincy, unde se retrăsese în noaptea de vinera, îi primi pe deputaţi abia sâmbătă dimineaţa, accepta locotenenta generala a' lansa proclamaţia despre care vorbeşte doamna de Boignc (n. ed.fr.).

Mergea un elev de la acoala Politehnica, un băiat care era încă un copilandru. Agitându-şi sabia, începu a striga:

— Loc pentru cei bravi!

Cât ai clipi din ochi, baricadele fura înlăturate pentru a înlesni trecerea unei patrule înarmate, în mijlocul căreia se afla un rănit pe o targa. Desi patrula ne depăşi destul de repede, am grăbit pasul pentru a profita de drumul ce i se deschisese şi care fu din nou baricadat, înainte de a ajunge la spitalul Beaujon, convoiul se opri; soldaţii ezitară o vreme, apoi schimbară câteva cuvinte între ei. Targa fu pusa jos, elevul care se afla pe o ridicătură de pământ, duse mâna la chipiu, apoi rosti cu vocea lui grava şi sonora: „Pace celor bravi!” Toţi cei care se aflau pe strada, dându-şi seama despre ce era vorba, îngenuncheară. După o clipa de reculegere, targa fu ridicata şi convoiul o porni îndărăt. După uniforma şi boneta aşezate pe pieptul mortului, oricine îşi putea da seama ca era vorba de un grenadier din garda regala. Ori de câte ori îmi amintesc de aceasta scena, simt cum îmi dau lacrimile.

În sfârşit am ajuns la Neuilly. Doamna de Dolomieu ma aştepta în curte; ma duse la doamna de Monjoie ca să-mi trag putin sufletul. Dar în aceeaşi clipa sosi Mademoiselle care ma pofti în cabinetul ei, după ce schimba câteva fraze politicoase cu Arago. Desi era foarte neliniştită, se străduia sa fie calma şi hotărâtă. Am discutat, pe îndelete, despre tot ce se petrecuse la Paris şi la Saint-Cloud. Ea ştia de plecarea regelui la Rambouillet, desi locul oficial desemnat fusese Trianonul. Atia de asemenea şi despre scenele pe care regele i le făcuse ducelui de Raguse. În timp ce noi vorbeam, doamna de Dolomieu veni după mine trimisa de ducesa de Orleans.

— Du-te repede la cumnata mea, spuse Mademoiselle, şi încearcă să-i insufli un pic de curaj, caci e într-o stare jalnica!

Am urmat-o pe doamna de Dolomieu până la prinţesa, unde am intrat singura. Se afla în dormitor, în capot, cu parul PUS pe moaţe, aşezată într-un fotoliu mare, cu spatele spre geam.

Prinţesa Louise stătea în genunchi, în fata ei, cu capul sprijinit pe braţul fotoliului; amândouă plângeau. Ducesa de Orleans îmi întinse mâna, ma trase spre ea, se sprijini de mine şi începu sa plângă cu hohote. Prinţesa cea tânără se ridica şi ieşi. Mama sa continua sa ma tina strâns la pieptul ei, repetând printre lacrimi:

— Vai, ce catastrofa. ai când te gândeşti ca am fi putut fi la Eu…

Cu chiu cu vai, am izbutit s-o liniştesc, i-am vorbit despre dorinţa întregului popor, şi despre rolul atât de frumos pe care acesta i-l hărăzise soţului ei, ducele de Orleans. Ea răspunse:

— Ah, draga mea, simt ca zilele noastre frumoase s-au sfârşit! Ai când te gândeşti cât am fost de fericita…

Am zorit-o sa se întoarcă la Paris:

— Urcaţi-vă în trăsură, doamna, împreuna cu copiii, în trăsură de gala, urmata de slujitorii domniei voastre, în livrele. Când norodul va va vedea, baricadele se vor nărui. Măgulit de încrederea pe care i-o arătaţi, poporul va va primi cu ropote de aplauze; veţi ajunge la Palatul Regal în aclamaţiile mulţimii! Haideţi, nu mai ezitaţi!

— Daca soţul meu îmi va îngădui, voi face aşa cum ma sfătuieşti. Mi-ar plăcea grozav sa ma duc la Palatul Regal ca să-mi întâlnesc, cât mai curând cu putinţă, bărbatul, dar n-aş vrea ca acest lucru să-i casune vreun neajuns.

— Înţeleg delicateţea doamnei ducese, dar nu cred ca e momentul sa mai acordam atenţie unor fleacuri. Familia de Orleans trebuie să-şi sporească popularitatea, sa arate ca tara are nevoie de ea!

Cu bunătatea ei obişnuită, ducesa fu foarte preocupata de oboseala mea precum şi de căldură înăbuşitoare pe care o îndurasem venind până la Neuilly, pe jos. Porunci sa mi se pregătească o trăsură care sa ma duca până la bariera, l-(r)(r) repetat Mademoisellei ceea ce-i spusesem cumnatei sale despre înapoierea la Paris, în sfârşit s-au hotărât sa plece-Sosirea familiei ducelui de Orleans la Paris, care ar fi f°s purtata pe braţe de popor, ar fi furnizat un excelent argumen ducelui de Orleans, împotriva unui pâlc de răzvrătiţi car comentau peste tot ca ducele nu cutezase să-şi aducă familia cu sine.

Dar soarta hotărî altfel lucrurile. Prinţesele ajunseră la Palatul Regal, spre miezul nopţii, pe jos, strecurându-se printre baricade şi fara a fi recunoscute de nimeni.

Am regretat enorm, în ziua aceea, ca nu insistasem mai stăruitor sa vina cu trăsura.

Cu toate ca în discuţia mea cu Mademoiselle n-am vorbit decât despre locotenentul general al regatului, iar cu ducesa n-am vorbit decât despre soţul ei, numindu-l Philippe al VH-lea, am plecat ferm convinsa ca Mademoiselle dorea cu ardoare sa vadă Coroana Franţei pe fruntea fratelui sau, în vreme ce ducesa de Orleans se gândea la acest lucru, cu sila şi groaza.