Capitolul III Mareşalul Marmont.

Bătălia din Paris.         — Aederea la Essonnes.         — Maresalul Marmont începe discuţiile cu aliaţii.         — Sosirea mareşalilor la Essonnes.         — Conferinţa la tarul Alexandru.         — Mareşalul Marmont afla ca corpul sau de armata părăseşte localitatea Essonnes, în pofida ordinului sau.         — Mâhnirea sa.         — Comportarea lui curajoasa la Versailles.         — Scrisoarea aeneralului Bourdesoulle.         — Răspunsul dat mareşalilor.         — Comportarea mareşalului Ney.         — Primejdiile care ne pândesc fara sa ştim.         — Oamenii trimişi sa ma salveze.         — Bonomia cazacilor.         — Formarea unei gărzi de onoare.

Acum trebuie sa relatez, cu sila, ceea ce Istoria nu se va putea abţine sa nu numească „greşeala mareşalului Marmont”1. Sigur ca o va spala de toate calomniile de care a fost mânjita, dar sincerul ataşament pe care-l am pentru el ma obliga sa ma necăjesc ca o fapta ce putea fi atât de lesne apărată a fost pusa pe seama unui om pentru care numai gândul la o asemenea fapta ar fi constituit o fara-de-lege. Adevărul e ca mareşalul n-are alta vina decât aceea de a fi intrat în tratative cu printul de Schwarzenberg2, fara ştirea împăratului. Dar el era mult prea ataşat de Napoleon; acesta îl copleşise cu prea multa bunăvoinţă, fusese răsplătit cu prea multe favoruri de către stăpânul lui, ca sa nu-şi joace rolul până la capăt sau, mai bine-zis, ca sa nu-şi facă datoria de a rămâne legat de soarta lui Napoleon. El însuşi şi-a dat seama de acest lucru, si P August Vicsse de Marmont (1774 – 1852), duce de Raguse, mareşal al „ {ci. A luptat în Portugalia şi ia Lcipzig şi s-a distins Ia Marna în timpul campaniei n 1814. După cucerirea Parisului de către aliaţi, a tratat în secret cu ei, ceea ce a s'a inevitabila abdicare a lui Napoleon.

Dini Kor] Filip von Schwarzenberg (1771 – 1820), print austriac, general şi inv °, mat; a comandat armatele aliate care s-au luptat la Dresda şi Lcipzig şi au aaat Franta (l813).

Faptul a exercitat o influenta nefasta asupra tuturor acţiunilor sale, facându-l groaznic de nefericit, până în cea din urma zi a vieţii. Am avut posibilitatea sa ma ocup îndeaproape de toată aceasta afacere; mi s-a încredinţat sarcina de a face o relatare exacta a ei, aşa ca am cercetat adevărul cu atât mai multa atenţie cu cât nu voiam ca ci sa se bata cap în cap cu niciuna dintre faptele ce urmau a fi relatate. Toate acele documente au fost strânse şi înmânate, în 1831, domnului Arago1, care zicea ca dorea sa le publice. Dar, aşa cum se întâmpla cel mai adesea, lui Arago i-a lipsit curajul de a se ocupa de un amic proscris. Iată totuşi ce am demonstrat eu, cu cea mai mare exactitate, în legătură cu acest eveniment.

Napoleon a venit sa inspecteze oastea lui Marmont, care se afla în tabără la Essonnes; 1-a lăudat, cu multa căldură, pentru felul cum se purtase în afacerea cu Parisul, unde ţinuse duşmanul în şah încă patru ceasuri după ce primise ordinul de a capitula. Făgăduise întregului corp de armata o răsplată, precum şi toate gradele cerute de mareşal. Pe urma, începuse a discuta cu el amănuntele planurilor pe care urma sa le puna în practica, ulterior. După ce-a isprăvit, i-a dat ordin sa pornească, în toiul nopţii, cu zece mii de ostaşi ca sa cucerească postul de pe colina Belleville.

— Sire, dar n-am decât patru mii de oameni cu care pot pleca.

Împăratul trecu la altceva, apoi, după câteva minute, aduse iar vorba de cei zece mii de ostaşi. Mareşalul repeta ca n-avea decât patru mii de oameni sub ordinele sale, ceea ce-l determina pe Napoleon să-i spună ca, pe cutare drum, dispunea de cinci mii de oameni, pe altul, de trei mii, iar pe al treilea, mai avea încă doua mii de artilerişti, vorbind cu atâta seninătate de parca ar fi scos din mâneca zece mii de cărţi de joc şi nu zece mii de soldaţi. ai totuşi faptul nu era o aberaţie: Napoleon adoptase aceasta tactica în toate campaniile sale şi ea îi reuşise. După ce i-a dezvăluit planul sau lui Marmont, acesta 1-a întrebat

1 Frantois Arago (1786 – 1853), astronom şi fizician francez de marc faima. Spirit liberal, foarte popular, a fost numit membru al guvernului provizoriu în 184” şi a condus o vreme ministerele de război şi de externe., K: pe unde şi cum va trece râul Marna, împăratul s-a bătut cu palma peste frunte, apoi a zis:

— Ai dreptate, e cu neputinţă! Trebuie sa ne gândim la alt plan de a încercui Parisul! Pune-ţi şi dumneata mintea la contribuţie! De îndată ce-ţi va veni vreo idee, înştiinţează-mă. Până atunci, aşteaptă noi ordine.

Împăratul se reîntoarse la Fontainebleau. Mareşalul Ivlarmont ramase cufundat în gândurile lui, de a „încercui Parisul”, Parisul păzit de doua sute de mii de ostaşi străini, care aşteptau, din zi în zi, alte doua sute de mii; cum sa încercuiască acest oraş doar cu cel mult treizeci de mii de oameni de care putea dispune împăratul? Prevedea pieirea acestei sarmane armate şi poate şi distrugerea capitalei daca -asa cum nădăjduia Napoleon – ar fi reuşit sa facă sa izbucnească unele demonstraţii ostile armatelor aliate. Nu era pentru prima oara când planurile împăratului i se păruse iraţionale, unele chiar frizând nebunia, având în vedere mijloacele care-i mai rămăseseră.

În seara bătăliei de la Champaubert, şefii oştilor, care luaseră parte la acea bătălie, luau masa la împărat. Fiecare înfuleca ce putea, pe măsură ce bucatele mai ajungeau până la el. În afara de masa principala, mai existau alte cinci sau şase mese unde se aflau, printre alţii, Marmont şi generalul Drouot.

Împăratul se fâţâia de colo, colo, zugrăvind situaţia şi încercând sa le arate ofiţerilor sai ca ei se aflau mai aproape de malurile Elbei, decât aliaţii – de cele ale Senei. Baga imediat de seama puţinul entuziasm de care se bucurară cuvintele sale, printre mareşali; fiecare privea în farfuria lui, iara să-şi ridice ochii. Atunci, apropiindu-se de generalul Drouot şi batându-l pe umeri, împăratul îi spuse:

— Ah, Drouot, mi-ar trebui zece oameni ca dumneata!

— Nu, sire, v-ar trebui o suta de mii!

Acest nobil răspuns puse capăt oricărui plan de lupta.

Ducele de Raguse1 se afla sub povara amintirilor sale şi a unor impresii destul de penibile, când iată ca se apropie de el domnul de Montessuis. Fusese aghiotantul sau şi rămăseseră

1 Adică mareşalul Marmont.

În relaţii foarte strânse, desi acesta din urma devenise un regalist înfocat, îi aducea ducelui documentele şi proclamaţiile publicate la Paris: destituirea împăratului de către Senat, ordinele guvernului provizoriu şi în sfârşit, un teanc de scrisori de la multe din persoanele ce se raliaseră acestui guvern şi care-l rugau pe general sa le urmeze exemplul; generalul Dessolles, prietenul sau intim, domnul Pasquier, a cărui onoare şi cinste i le cunoştea, se numărau şi ei printre cei ce trecuseră de partea guvernului. I se arata importanta de a pune la dispoziţia guvernului provizoriu o oaste care sa poată ocupa un loc cât mai onorabil în Consiliul puterilor străine; i se mai strecura la ureche ca aceeaşi forţă armata ar putea fi de folos chiar propriei sale familii, pe care soarta se părea ca avea de gând s-o apropie de tronul strămoşilor sai. Montessuis făcu sa sune frumos numele de Monk, arătându-i mareşalului cât de măreţ era rolul de salvator al patriei, îi flutura prin fata ochilor o Frântă ce-l binecuvânta, înălţându-i, în semn de recunoştinţă, monumente şi instituţii pe care i le datora atât lui cât şi armatei sale. Pe de alta parte, generalul îşi aminti la rându-i de vorbele lipsite de temei ale împăratului, şi avu slăbiciunea sa se lase atras de partea guvernului provizoriu, îi aduna deci pe şefii corpurilor de armata, mult mai numeroşi decât armata care mai rămăsese. Le vorbi despre propunerile ce i se făcuseră şi despre situaţia în care se aflau. Toţi, cu excepţia generalului Lussot, fura de părere sa se supună guvernului provizoriu. Domnul de Montessuis primi sarcina de a lua legătura cu cartierul general al printului de Schwarzenberg. Urmară unele propuneri din ambele parti, evident, nimic scris.

Asta era starea lucrurilor când mareşalii trimişi la Fontainebleau pentru a cere Regenta, sosiră la Essonnes. Deţin restul amănuntelor de la mareşalul Macdonald care. După ce mi le-a istorisit, şi-a dat osteneala sa le dicteze, fiindcă eu tocmai căutam informaţii exacte pentru nota pe care voia s-o scrie domnul Arago. Adevărul e ca mareşalii nu primiseră nici un ordin sa se alăture mareşalului Marmont. Se îndreptaseră către el, dar odată ajunşi la doi pasi de oastea sa, începură a aştepta hârtia de libera trecere pe care o ceruseră la cartierul general al aliaţilor, pe atunci stabiliţi în castelul ChillyEi îi arătară motivul călătoriei lor la Paris. Marmont le mărturisi care era situaţia lui fata de printul de Schwarzenberg: putea primi, în fiece clipa, răspunsul favorabil la cererile pe care le făcuse. Dar le mai spuse colegilor sai ca se dezicea de orice demers personal până ce nu va fi hotărâtă soarta tarii. Conveniră ca el sa se duca să-şi controleze toate posturile şi sa facă în aşa fel încât sa fie de negăsit până ce se vor întoarce ei ca abia atunci vor hotărî ce aveau de făcut şi ca vor acţiona împreuna.

Mareşalul Ney, observând ca acest început de negociere cu unul dintre mareşali, dând speranţa că-i va putea dezbina pe şefii diferitelor corpuri de armata, va îndepărta Regenta pe care aceştia erau pe cale s-o ceara, ar fi vrut ca şi mareşalul Marmont sa fie alături, pentru a dovedi astfel ca era de acord cu ei. Ceilalţi fura de aceeaşi părere, iar ducele de Raguse fu de acord sa li se alăture, înainte de a pleca, dădu nu o data, ci de trei ori ordin armatei sale sa nu cumva sa se mişte din Essonnes înainte de înapoierea sa, făgăduind ca a doua zi dimineaţă va fi îndărăt. Numai ca hârtia de libera trecere nu sosea din Chilly; mareşalii, impacientaţi de aceasta întârziere, se prezentară la avanposturi şi cerură sa fie conduşi la cartierul general al avangărzii, la Petit-Bourg, unde nădăjduiau sa li se dea o escorta. Intrară în sfârşit, în castel; ducele de Raguse, ramase afara, în trăsură. Dar printul de Schwarzenberg, care se afla la avanposturi, aflând de la subalternii sai ca ducele rămăsese în trăsură, trimise să-l roage sa coboare şi sa poftească înăuntru. Printul discuta câteva minute cu el. Îi spuse ca propunerile sale fuseseră trimise la Paris şi acceptate. Mareşalul îi răspunse ca poziţia lui se schimbase, ca toţi ceilalţi camarazi ai sai aveau de făcut o comunicare la care se asocia şi el şi ca tot ceea ce se petrecuse până atunci între ei trebuia sa fie privit ca nul şi neavenit. Printul de Schwarzenberg >1 asigura ca înţelegea perfect scrupulele sale, după care |^trara împreuna în salon, spre mirarea celorlalţi mareşali. Ucele de Raguse le povesti ce se petrecuse între el şi printul e Schwarzenberg şi cât se simţea de uşurat după aceasta explicaţie, îi însoţi pe mareşali şi la tarul Alexandru şi fu cel care vorbi cu cea mai mare însufleţire în favoarea regelui Romei şi a Regentei. Nu avea cine ştie ce mare merit, pentru ca de fapt el pleda în acel moment cauza lui şi a mareşalilor.

După aceasta conferinţă, tarul Alexandru tinu o alta, cu membrii guvernului provizoriu şi cu oamenii care se compromiseseră cel mai mult în mişcarea regalista. La început, discutară împotriva familiei Bonaparte, iar apoi împotriva Bourbonilor, convingându-se ca discuţia era cât se poate de obiectiva. După Consiliu, care se prelungi până în zori, îi pofti pe trimişii de la Fontainebleau, le spuse ca trebuia să-şi consulte aliaţii şi-i chema la ora noua, după răspuns. S-a pretins ca el ştiuse despre mişcarea de la Essonnes, dar lucrul pare imposibil. Ceea ce e sigur, e ca n-a suflat nimănui o vorba şi ca toate discursurile care i-au fost atribuite atât lui cât şi mareşalilor au fost false. Mareşalii se duseră la Ney1 ca sa aştepte ora fixata de tar. Tocmai se aşezaseră la masa, când cineva veni să-l înştiinţeze pe mareşalul Marmont ca era chemat; ieşi imediat şi se reîntoarse palid ca un mort; mareşalul Macdonald2 îl întreba ce i se întâmplase:

— Aghiotantul m-a înştiinţat ca generalii mei vor să-mi puna oastea în mişcare, desi mi-au făgăduit ca ma vor aştepta. aşa ca alerg într-acolo ca s-o opresc!

Rostind aceste vorbe îşi încinse sabia şi-şi puse pălăria. Aghiotantul sau era Fabvrier; el îmi istorisi ca de-abia plecaseră mareşalii din Essonnes, ca Napoleon îl şi chemase la el pe Marmont; un mesaj, un al doilea, apoi un al treilea îl chemau de urgenta la Fontainebleau; în ultimul, se specifica foarte clar ca daca mareşalul lipsea, sa se prezinte la împărat generalul comandant. Neliniştiţi de situaţia lor, generalii se convinseră ca împăratul era la curent cu negocierile pe care ei

1 Michel Ney, mareşal al Franţei (1769 – 1815), care s-a acoperit de glorie în războaiele Revoluţiei şi Imperiului. Făcut pair al Franţei de către Ludovic al XVllI-lca, a trecut de partea lui Napoleon în timpul celor „O suta de zile”, în timpul celei de a doua Restauraţii, a fost învinuit de trădare, condamnat la moarte de Curtea Pairilor şi împuscat.

2 Alexandre Macdonald (1765 – 1840), mareşal al Franţei; după bătălia de l” Wagram a fost numit duce de Tarentc. A negociat, cu aliaţii, abdicarea lui Napoleon-

] e purtaseră cu duşmanii. Speriaţi de moarte, îşi căutară salvarea punând în mişcare oastea pe care Marmont Ie interzisese s-o mişte din loc, îndreptându-se către Paris. Mareşalul se năpusti într-o caleasca ce aştepta gata de plecare, în curtea mareşalului Ney, dar la bariera nu fu lăsat sa treacă. Trebui sa se reîntoarcă la Statul Major, iar de acolo fu îndrumat către guvernatorul oraşului. Pe scurt, pierdu o multine de vreme până ce izbuti să-şi procure un paşaport pe care i-l aduse un al doilea aghiotant, colonelul Denis. Acesta îl anunţă ca, în ciuda cuvântului dat de generalii sai, ca-l vor aştepta, aceştia puseseră oastea în mişcare de îndată ce mareşalul plecase, ca el, Denis, o însoţise până la Belle-Epine, ca de acolo o apucase pe drumul spre Versailles unde era gata sa ajungă; deci raul fusese făcut şi era ireparabil.

Mareşalul Marmont ramase la Paris; afla cât de furioşi fuseseră soldaţii sai când li se spusese din ce cauza se găseau la Versailles. Marmont se îndrepta imediat într-acolo, dar oastea, profund revoltata, o porni spre Fontainebleau. Alerga după ea, o opri, vorbi, o convinse şi o readuse la Versailles, dând dovada de una dintre cele mai energice, mai dificile şi mai cutezătoare acţiuni pe care s-a încumetat vreodată cineva s-o încerce.

Iată adevărul adevărat, în legătură cu „greşeala lui Marmont”. Vedeţi ca ea nu consta în nimic altceva decât ca a încercat sa negocieze, fara ştirea lui Napoleon.

Pentru a fi şi mai imparţiala, voi mărturisi ca mareşalul avea alte păcate; era într-adevăr tipul soldatului francez, bun, generos, brav, candid, vanitos, susceptibil de a se entuziasma de orice fleac, şi totodată omul cel mai inconsecvent din lume. Acţionă întotdeauna după impuls, fara sa reflecteze asupra trecutului, fara sa se gândească la viitor. Se afla aşezat pe un teren unde toţi cei care-l înconjurau aplaudau orice acţiune despre care presupuneau ca i-ar aparţine, şi îi lăudau, fara 'unite, importanta. Peste tot era salutat cu numele de Monk; se Afirma, printre altele, ca hotărârea de a nu cădea la învoiala, ln n*ci un fel, cu Imperiul, fusese luata încă din prima zi, ca Pr°clarnatia din 30 constituia dovada ca demersul mareşalilor nu putea sa aibă succes. Pe de alta parte, se spunea ca generalii lui Napoleon nu făcuseră decât sa execute ceea ce le propusese el.

Convenţia cu printul de Schwarzenberg a fost redactata a doua zi, semnata, antedatata şi trimisa la Monitor. Nemulţumit de acest lucru, mareşalul primi o deputăţie a oraşului Paris, care-i mulţumea pentru serviciul pe care i-l adusese. El o primi şi-i vorbi atât de frumos încât cuvântarea i se tipări în Monitor, în sfârşit, dădu – cu mare grija – impresia ca nu săvârşise nici un fel de trădare; n-ar mai fi rămas de dat nici un fel de dovada în privinţa veridicităţii povestirii pe care am relatat-o, daca hazardul n-ar fi făcut ca – răscolind printre hârtiile sale, după revoluţia din 1830 – aghiotantul sau, domnul de Guise, acelaşi care redactase în 1814 convenţia antedatata, împreuna cu printul de Schwarzenberg, sa găsească, în dosul unui sertar al secreterului, o veche scrisoare mototolita. Era cea prin care generalul Bourdesoulle îi anunţa plecarea trupelor din Essonnes, cerându-i scuze ca acţionaseră contrar ordinelor pe care i le dăduse şi explicându-i ca cele trei apeluri ale împăratului îl hotărâseră sa pornească la drum, cu oastea după el.

Desi mareşalul Marmont suferise cumplit din pricina calomniilor răspândite pe seama sa, odată ce valul trecuse, el nu se mai gândise la scrisoarea aceea de a carei existenta uitase complet. Acest lucru ar fi fost de ajuns ca să-l absolve de orice vina. Probabil ca acest document va fi cândva publicat; eu, personal, 1-am citit de mai multe ori.

Mareşalii – însărcinaţi cu propunerile de la Fontainebleau

— Se prezentară, la ora noua, la tarul Alexandru, care refuza sa trateze cu ei, cerând pur şi simplu abdicarea lui Napoleon. Mareşalii – care rămăseseră la prima veste adusa de Fabvrier

— Protestara, invocând fidelitatea armatei. Tarul surâse şi le spuse ca oastea lui Marmont se îndrepta către Versailles. Mareşalii plecară fara sa mai apuce să-l vadă pe Marmont şi nu mai găsiră nici o urma a armatei sale pe drumul spre Fontainebleau.,., M-am întins cu aceasta povestire, mai întâi pentru ca faptele au fost denaturate de partidul regalist, pe urma, pentru ca am socotit ca nimeni nu le ştia mai bine decât mine.

Mareşalii, reîntorşi la Fontainebleau, smulseră, cu forţa, abdicarea lui Napoleon. Mareşalul Ney se grăbi să-i înştiinţeze pe aliaţi si, după ce trimişii la Fontainebleau se reîntoarseră la Paris, mareşalul Macdonald mi-a povestit ca toţi câţi erau de fata au fost foarte miraţi să-l audă pe contele de Nesselrode mulţumindu-i lui Ney, pentru „importanta veste” pe care i-o dăduse.

E vremea sa revenim la ceea ce se petrecea în tabăra noastră, ca sa zic asa. Luni n-am văzut pe nimeni care sa ştie ce se întâmplase, dar marţi dimineaţa, toată lumea începu a se bucura de victoria repurtata. Pozzo îmi istorisi ca ziua din ajun fusese foarte zbuciumata. Tarul Alexandru era înconjurat de oameni care începuseră a se speria de existenta unei armate într-un oraş ca Parisul. Rapoartele din provinciile ocupate nu erau nici ele menite sa liniştească spiritele. Populaţia, sătulă până peste cap de nenorocirile inerente războiului, stătea gata sa se răscoale. Tot ce era austriac n-avea urechi decât ca sa audă ce se spunea şi limba, ca sa repete ce auzise. Printul de Schwarzenberg începea a-şi reproşa proclamaţia pe care Pozzo n-o semnase; era clar ca el nu voia să-şi asume răspunderea unei şederi prea lungi la Paris. Se vorbea ca – în absenta împăratului Austriei – urma sa dispună de soarta fiicei acestuia şi de sceptrul nepotului sau. Regele Prusiei era – după cum ştia toată lumea – plin de supunere fata de tarul Alexandru; aşa ca toate aceste mari hotărâri nu depindeau decât de el. În aceasta situaţie, n-aveam de ce ne mira ca tarul era atât de agitat, şi nici nu-l puteam tine de rau ca şovăie. Ezitările sale fura, la un moment dat, atât de mari, încât Pozzo crezu partida pierduta nu numai m ziua respectiva, ba chiar şi o buna parte din noapte.

Ducele de Vicence – care până atunci solicitase, în 2adar, o audienta – obţinu una şi încă foarte lunga. Audientele Mareşalilor n-au fost nici ele mai scurte. Totuşi, impresia pe Care şi-o făcu tarul Alexandru fu combătuta cu tărie de către Persoanele ce alcătuiau guvernul provizoriu şi consiliul sau.

L se arata tarului ca nu s-ar fi compromis decât daca ar fi fost vorba de un angajament scris şi semnat de el. Daca însa revenea asupra cuvântului pe care şi-l dăduse de a nu trata nici cu Napoleon, nici cu familia sa, soarta tuturor oamenilor care se încrezuseră în el se transforma în exil sau în eşafod. Aceasta problema de generozitate personala se pare ca avu un mare ascendent asupra lui. Când a trimis după mareşali, la ora noua, se hotărâse ce avea de făcut şi ce răspuns urma sa le dea. POZZQ, contele de Nesselrode si, poate, şi Talleyrand bănuiau. Dar el nu vru sa spua nimănui nimic, mai înainte de a da impresia ca se consultase cu regele Prusiei şi cu printul de Schwarzenberg. Marţi dimineaţa, orice ezitare dispăruse, şi noi aflararn de hotărârea tarului odată cu primejdiile care ne pândiseră. Acele primejdii fuseseră reale caci, datorita felului cum ne compromisesem, nu mai aveam alta hotărâre de luat decât s-o pornim, cu tot ce aveam, pe urmele armatei lui Alexandru, daca aliaţii aveau de gând sa încredinţeze guvernul bonapartiştilor. Regenta n-ar mai fi fost, în fond, decât o tranziţie pentru a se reveni cât mai repede la regimul imperial. Oamenii mei de la Châtenay veniră plângând la mine să-mi spună ca nu ştiau ce se va întâmpla cu ei; primarul fugise, ajutorul lui se ascunsese pe domeniul meu. În primele zile, casa mea fusese ocupata de nu stiu ce stat major care, găsind ca pivniţa era bine asortata, luaseră cu ei tot vinul pe care nu avuseseră vreme să-l bea şi o lăsaseră complet goala, fapt care nu-i bucura câtuşi de putin pe cei care sosiră după ei. Caci se succedară prin acel loc detaşamente din toate armele şi de toate naţiile semănând spaima printre bieţii locuitori ai satului; aceştia aflaseră acum, pe propria lor piele, ca cei mai de temut erau bavarezii şi wurtemburghezii. In disperare de cauza, am apelat la prietenii mei ruşi. Printul Wolkonski îmi dădu doi cazaci sa ma păzească şi un subofiţer, pe care i-am instalat la Châtenay. M-am dus eu însami cu ei acolo, cu caleasca escortata de acei locuitori ai stepelor. Sunt nevoita sa va mărturisesc ca lucrul ma amuza grozav, fiindcă, peste tot, pe unde treceam, lumea casca gura la mine, ca la urs. Cazacii” calare pe caii lor mici şi iuţi, îşi sprijineau lancea de pământ, cj-o puneau pe umăr sau o ţineau dreapta, ca pe o vâsla de corabie. Mi-am găsit oamenii consternaţi; îşi puseseră, bieţii je ei, cocarda alba, ca sa poată lucra liniştiţi în gradina ce se întindea de-a lungul străzii Choisy, către Versailles. Dar chiar în dimineaţa aceea, nenorocita de cocarda alba era cât pe-aci să ie vina de hac, fiindcă tocmai atunci începuseră a se scurge pe-acolo trupele lui Marmont care se îndreptau către Versailles. Desi nu ma pricep câtuşi de putin la strategie, totuşi nu mi-am putut explica cum de-au trecut aceste oşti printre liniile trupelor aliate. Faptul mi s-a părut mai mult decât straniu, şi nu mi-a fost explicat decât după ce m-am întors la Paris.

Cei doi cazaci ai mei erau înarmaţi cu o pancarta plina de peceţi şi semnături cu ajutorul căreia alungau toţi demonii care – purtând zeci de uniforme diferite – se înghesuiau la poarta mea. Unul dintre ei o rupea putin pe nemţeşte, ceilalţi îl completau în limba rusa cu o asemenea locvacitate încât prusacii păreau tot atât de uimiţi ca şi mine. Pancarta, însa, era lucrul cel mai convingător. Ori de câte ori veneam la Châtenay, am văzut-o funcţionând cu cel mai deplin succes. Am mai aflat ca, în afara de vin, foştii mei musafiri îmi luaseră toate cuverturile, un număr destul de mare de saltele pe care să-şi culce răniţii şi toate saltelele de puf pe care le goliseră, făcându-şi din drilul trainic un fel de saci cu care-mi pescuiseră toţi pestii din iaz. Acest mod de a pescui mi s-a părut din cale-afară de ciudat. Trebuie, de asemenea, sa mai spun ca au jefuit toate casele abandonate de paznici şi ca le-au incendiat pe cele care au cutezat sa le opună o cât de mica rezistenta. I-am cazat pe cazaci la grădinar. Nevasta lui se temea de ei ca de dracu, mai ales ca unii se apucaseră sa le scoată tot felul de zvonuri, în prima seara, în timp ce ea le Pregătea supa, pruncul femeii, care dormea liniştit în leagăn, Se trezi şi începu sa urle. Cazacii vorbiră ceva între ei, apoi uiul se îndrepta către copil, îl lua în braţe şi se aşeză cu el pe genunchi, în fata focului, încălzindu-i picioruşele în mâinile Ul mari, în vreme ce ceilalţi doi se maimuţăreau şi-i tot v°rbeau pe limba lor. Copilul începu a râde, mamei îi veni Duetul la loc si, din clipa aceea, se stabiliră între ei cele mai bune relaţii. Când am venit din nou, peste o săptămână, la Châtenay, cazacii îmi spuseră:

— Madam Marie, femeie buna, femeie de treaba!

Iar ea, când era năpădită de treburi, pur şi simplu le arunca tancul în braţe, îi atrăgea grozav sera de flori. Se plimbau ceasuri întregi prin fata ei, uitându-se pe geam sit când grădinarul le dărui un buchet de flori, ei îi mulţumiră cu cea mai vie satisfacţie, dar nu se atinseră de el. Datoria lor era sa vegheze asupra întregului sat si, de îndată ce se apropia vreun detaşament, cuvântul: „cazaci” trecea din gura în gura. Stăteau zi şi noapte de veghe, aşa încât – după instalarea lor la Châtenay – nimeni n-a mai cutezat sa fure nici măcar un vârf de ac.

Tata, trebuie s-o mărturisesc, nu era chiar atât de abătut sa vadă cocarda tricolora data jos. Dar ideea de a-l vedea pe contele de Artois făcându-şi intrarea în Paris, înconjurat numai de străini, îl revolta. Se gândi sa alcătuiască un fel de garda naţională formata din tinerii noştri. Fratele meu a fost primul care s-a înscris în aceasta garda, condusa de Charles de Noailles, pe care tata îl socotise cel mai nimerit sa fie căpitanul acelei gărzi. Charles de Noailles fu încântat şi-şi manifesta recunoştinţa fata de tata, căruia îi mulţumi cu efuziune. Din păcate, chiar de a doua zi, începură nemulţumirile şi gâlcevile. Se pare ca nu eram încă destul de emancipaţi, ca ambiţiile în privinţa ocupării unor locuri începuseră a-şi arata colţii şi ca intrigile curtenilor puneau şi ele paie peste foc.

Semnalul a fost dat de Charles de Damas şi de prietenii sai. Desi strâns legat de familia de Noailles, s-a ridicat, protestând în gura mare, împotriva alegerii lui Charles, vânând, cu un zel nemaipomenit, toate greşelile săvârşite de tatăl acestuia, printul de Poix, la începutul Revoluţiei şi instigându-i pe tineri sa nu se lase conduşi de Charles de Noailles. Toate astea făcură sa scadă, într-o oarecare măsură, dorinţa tinerilor de a alcătui o garda naţională; totuşi, până la urma, de Noailles izbuti sa adune o suta cincizeci de tineri pe care-i echipaj „ înarma şi în patru zile fura gata să-l întâmpine pe Monsieur.

Începând din acel moment, seniorii de la vechea Curte n_au mai fost ocupaţi decât de interesele averii şi ale avansării i0j-5 străduindu-se ca pretenţiile sa le fie luate în consideraţie, înaintea altora; aşa se face ca ei au constituit una dintre cele mai mari piedici ale dinastiei căreia i se consacraseră. Sa nu ne rnângâiem însa cu gândul ca astfel de sentimente au aparţinut numai aristocraţiei; nu, ele au aparţinut tuturor celor care au avut în mâna puterea. Am văzut o a doua revoluţie făcută de burghezie, aşa ca, numai în cinci zile, toate sentimentele generoase şi patriotice, de care fusese vorba mai înainte, au fost ucise de ambiţiile şi de interesele personale. Daca am fi ştiut exact cât 1-a costat pe împărat voinţa atotputernica de a înăbuşi pretenţiile militarilor, după 18 Brumar, probabil ca n-am mai fi manifestat şi noi acelaşi spirit de intriga şi de egoism.

Capitalul IV Te-Deum-u – Misiune la Hartwell.

— Înapoierea lui Monsieur.

— Toti îşi pun cocarda alba.

— Locotenentul general al regatului.

— Reprezentatia de la Opera.

— Atitudinea partidului emigrant.

În cea de a zecea zi a intrării lor în Paris, străinii se adunară în Piaţa Ludovic al XV-lea, pentru a înalta un Te-Deum. Am asistat la acest spectacol, din loja ministrului marinei, unde fusesem poftita de printul Wolkonski. Nu m-a deranjat prea tare nici mişcarea trupelor, nici zumzăiala lumii adunate în Piaţă; în schimb (se pare ca sunetele exercita mult mai multa influenta asupra mea, decât priveliştea), în schimb, z'c, când s-a înstăpânit cea mai deplina linişte şi când cântecele Preoţilor au început sa răsune, binecuvântându-i pe toţi acei străini, sosiţi din toate colturile lumii pentru a ne îngenunchea, coarda patriotica, atinsa cu câteva zile mai înainte, când auzisem antinelele străine strigându-şi parolele, a vibrat din nou, dar ata asta mult mai puternic şi mai îndelung. Mi-a fost ruşine j ^ aflam acolo, luând parte la acea umilinţă naţională si, ePand din clipa aceea, am încetat de a mai face corp comun Ctj stră – r „ dlnn. As fi putut sa fiu totuşi liniştită, având în vedere societatea care se afla în Galeria Palatului Marinei şi care era plina de nevestele generalilor şi ale şambelanilor Imperiului cu pălăriile împodobite cu de zece ori mai multe flori de crin decât erau ale noastre.

În ziua aceea, Talleyrand îl zori pe tata sa se duca la Hartwell1, şi sa fie purtătorul de cuvânt al guvernului provizoriu. Tata refuza categoric, şi lucrul mi se păru cât se poate de firesc, pentru ca eram mult prea pătrunsă de ideea ca el nu va voi sa accepte sa facă nimic, îl auzisem de atâtea ori repetând ca din moment ce timp de douăzeci şi cinci de ani fusese îndepărtat din treburile publice, acum nu mai avea nici un rost sa se ocupe de ele, încât nu ma îndoiam nici măcar o clipa ca nu se va vâri în nimic. La fel s-a întâmplat şi în primele săptămâni când i-au propus sa devina ministru; am surâs, fiindcă ştiam sigur ca va respinge orice fel de oferta. Tata refuzând deci sa plece la Hartwell, 1-au trimis pe Charles de Noailles. Nu stiu de ce s-o fi crezut vinovat şi s-o fi acuzat pe nedrept ca n-a procedat cinstit; ceea ce stiu, e ca de atunci nu s-a mai simţit atât de apropiat de familia noastră. După ce s-a înapoiat din Anglia, şi-a luat titlul de ducele de Mouchy. Mai târziu, când tata a acceptat totuşi sa intre în afacerile publice, am regretat ca nu primise acea propunere a lui Talleyrand. Un om înţelept, moderat, rezonabil şi bun cetăţean, ar fi fost mult mai potrivit decât un curtean ca Charles de Noailles. În concluzie, tata nu era făcut din stofa din care sunt croiţi favoriţii; creditul de care se bucurase – daca se bucurase, într-adevăr – fusese de scurta durata si, în acel moment n-ar fi putut face nimic mai bun decât sa inspire declaraţia de la Saint-Ouen. Era mai mult decât necesara, când a apărut, pentru a repara raul făcut de Monsieur. Acest biet print a fost întotdeauna nenorocirea familiei şi a tarii sale.

N-am sa încerc sa ascund putina stâma de care se bucura Monsieur, mai ales ca – după tot ceea ce am văzut şi auzit despre el – mi-am putut face o părere cât se poate de justa despre firea lui. Totuşi, entuziasmul e atât de contagios, încât

1 Reşedinţa lui Ludovic al XVUI-lca în Anglia.

„n ziua când a intrat în Paris, m-am bucurat, ca o proasta,. Mpreuna cu ceilalţi. Monsieur poseda atât înfăţişarea cât şi vocabularul menite sa inspire înflăcărare. Graţios, elegant, Harnic, politicos, dornic sa placa, ştia sa alăture bonomiei, demnitatea. N-am văzut încă pe nimeni care sa întrunească toate calităţile demne de dorit pentru un print, aşa cum le întrunea Monsieur; atitudine, limbaj, comportare etc. Adăugaţi la toate acestea o mare urbanitate a moravurilor, care-l făcea, nur şi simplu, fermecător şi iubit de cei din jur. Era susceptibil la familiaritate mai mult decât la afecţiune şi avea o mulţime de prieteni buni de care nu-i pasa nici cât negru sub unghie. Singurul care poate ca făcea excepţie era domnul de Riviere. ai chiar şi acesta, atunci când îşi afişa făţiş devotamentul şi se împăuna cu el, prietenia dintre ei înceta de a mai fi atât de tandra, până în clipa în care numirea domnului de Riviere ca preceptor al ducelui de Bordeaux o reînsufleţi.

Monsieur dormise – în ajunul sosirii sale la Livry – într-o căsuţă aparţinând contelui de Damas. Aici, în acest loc, se duse să-l aştepte, calare, garda naţională, proaspăt înfiinţată. El îşi desfăşură toate gratiile, hotărât s-o încânte, ba chiar – la un moment dat – le dărui cele câteva bucăţi de panglici albe pe care le purta la butoniera. Aceasta este originea acelui Ordin al Crinului, pe care risipa cu care a fost împărţit 1-a făcut, pur şi simplu, ridicol. Dar, în primele momente, şi asezonat cu toate dulcegăriile lui Monsieur, i-a încântat pe tinerii noştri. La rândul lui Monsieur avea atâta bunătate întipărită, pe fata, părea atât de mişcat de acel moment şi atât de departe de orice amintire ostila sau penibila, încât înfăţişarea sa era menita sa nu inspire altceva decât încredere în frumoasele cuvinte pe care domnul Beugnot le-a tipărit în Monitor: „Nirnic nu s-a schimbat, nu exista decât un francez în plus”.

După câteva zile, avură loc discuţii foarte însufleţite Pentru a se şti daca armata urma sa păstreze cocarda tricolora au s-o adopte, în mod oficialpe cea alba. Ducele de Raguse, Care ceru cu insistenta cuvântul, propuse sa se păstreze drapelul

°nsacrat prin douăzeci de ani de victorii. Tarul Alexandru, °tectorul tuturor ideilor generoase, fu de acord cu aceasta propunere. Dar ea fu combătuta de toţi care, fie din interes, fie din patima, voiau o contra-revolutie; alegerea cocardei era semnalul recâştigării vechilor privilegii sau al păstrării celor cucerite de Revoluţie. Domnul de Talleyrand, prea mare politician pentru a nu aprecia importanta acestei probleme, ar fi hotărât, daca ar fi fost liber sa aleagă – cu totul alte culori. Dar el îi cunoştea perfect pe prinţii noştri şi anturajul lor; ştia cât de mult ţineau ei la forme şi era un mult prea abil curtean pentru a-i înfrunta; se strădui deci sa le câştige bunăvoinţă şi făcând apel la vechile sale amintiri, redeveni omul cu „ochi de bou”, îl amuza pe ducele de Raguse cu câteva vorbe de duh şi cu câteva speranţe deşarte. In vremea asta, îl determina pe bătrânul mareşal Jourdan sa adopte cocarda alba, la Rouen invocând faptul ca toţi soldaţii lui Marmont o purtau. Odată adoptata de un corp de armata, chestiunea era ca şi tranşata.

Ducele de Raguse a fost printre putinii ofiţeri care au ieşit înaintea lui Monsieur, cu cocarda tricolora, fapt care nu i s-a iertat niciodată. Aceasta demonstraţie, care i-a îndepărtat de el şi pe bonapartişti, 1-a înstrăinat şi de noua Curte. Câţiva ofiţeri nu purtau nici un fel de cocarda, dar majoritatea adoptaseră cocarda alba. Dimineaţa devreme, aproape toată garda naţională, care se aliniase de-a lungul tufişurilor, avea cocarde tricolore. Dar încet, încet, ele dispărură si, în momentul în care Monsieur trecu, chiar daca nu văzu prea multe cocarde albe, în schimb nu mai văzu niciuna tricolora, înainte de a isprăvi cu povestea asta a cocardelor, nu ma pot abţine sa nu spun ca, de pe terasa doamnei Ferrey, de unde văzusem trecând cortegiul, 1-am zărit şi pe Alexandre de Girardin, îndreptându-se către bariera, cu o cocarda alba, mare cât o farfurioara de cafea. Domnul Ferrey tresari şi ne spuse ca -chiar în aceeaşi dimineaţă – îl întâlnise pe drumul spre Essonnes. Amândoi erau calare. Domnul de Girardin venea de la Fontainebleau. Începu, netam-nesam, o diatriba extrem de violenta împotriva parizienilor şi a trădării ofiţerilor; furia sa împotriva aliaţilor, ura împotriva Bourbonilor erau strigate atât de tare şi în termeni atât de jignitori încât, când ajunse aproape de posturile străine, domnul de Ferrey îşi opri calul”

Hându-i clar de înţeles ca dorea să-şi continue drumul, singur, fapt Pe care~l încercase până atunci de mai multe ori, dar fara ici un rezultat. aşa ca domnul de Ferrey nu-şi crezu ochilor îzându-l la ora trei după-amiază, împopoţonat cu ditamai cocarda alba.

Istoria nu ne va povesti decât mult prea târziu greşelile săvârşite de Monsieur în acele zile când – locotenent general l regatului – învenina toate urile, atâta toate nemulţumirile si, mai alLS> rnanifesta o lipsa de patriotism care-i scandaliza până şi pe străini.

Contele de Nesselrode mi-a vorbit despre acest lucru în ziua în care Monsieur s-a arătat atât de darnic, încât a vrut sa cedeze străinilor toate oraşele noastre întărite; atunci, tarul Alexandru s-a văzut nevoit să-i stăvilească generozitatea anti-franceza. Pozzo ofta din greu şi spunea din când în când:

— Daca o s-o ţinem tot asa, o sa facem o treaba de mântuiala, care nu va dura!

Nu peste mult, avu loc o reprezentaţie solemna la Opera, la care asistară toţi suveranii aliaţi. Veniră toţi trei (caci împăratul Francisc venise înaintea lui Monsieur), şi luară loc într-o loja mare din fundul salii. Monsieur ocupa loja regelui, unde armele Franţei înlocuiseră vulturul doborât într-un mod atât de putin elegant. După asta, Monsieur se duse, în timpul primei pauze, sa facă o vizita celor trei suverani, în loja lor. În cea de a doua pauza, cei trei îi întoarseră vizita, în acea seara nu fu nimic demn de remarcat, decât admirabila comportare a publicului, tactul cu care sesiza toate aluziile de pe scena asociindu-le cu toate acţiunile din sala.

Cu cât afacerile politice luau amploare, cu atât regele era aşteptat cu mai multa nerăbdare. In fiece zi, anturajul locotenentului general îl îndemna sa ia tot mai pregnant atitudinea unui sef de partid; şi daca tarul Alexandru n-ar fi Ost acolo ca să-i mai reteze din elan, am fi văzut cu toţii ameninţarea de la Coblenz pusa în practica.

Vechii ofiţeri din armata lui Conde, cei scăpaţi din aeea, ieşiseră la suprafaţă, convinşi ca ei erau cuceritorii ar dându-şi aere de cuceritori. Obişnuiţi să-şi privească de douăzeci şi cinci de ani cauza lor asociata cu cauza Bourbonilor, văzându-i pe aceştia, pe tron, erau convinşi cj triumfaseră. Pe de alta parte, slujitorii Imperiului, obişnuiţi sa domine, nu se puteau împăca deloc cu aceste pretenţii nelalocul lor.

Un bărbat care-şi câştigase epoleţii, asistând la o suta de batalii victorioase, era revoltat sa vadă ieşind, dintr-un. Debit de tutun sau dintr-o loterie, un alt bărbat cu epoleţi asemănători, intrând la Tuileries, odinioară exclusiv al lui şi al alor sai, şi apostrofat cu: „Hei, amice!” de cei care locuiau acum acolo. Trebuia sa fii foarte dibaci şi foarte imparţial ca sa menajezi acele ciocniri, dar Monsieur nu era nici dibaci nici imparţial, în plus, era aproape imposibil sa satisfaci nişte exigente atât de fireşti, dar atât de controversate.