Capitolul V Regele pleacă din Anglia.

Vizita țarului Alexandru la Compiegne.         — Nemulţumirea sa.         — Domnul de Talleyrand este prost primit.         — Costumul ciudat al doamnei ducese de Angouleme.         — Declaraţia de la Saint-Ouen.         — Succesul ei.         — Înapoierea regelui în Franţa.         — Atitudinea vechii gărzi.         — Menținerea prinţilor.         — Din nou, Opera.

În sfârşit, guta îi îngădui regelui sa plece din Hartwell. Călătoria prin Anglia a fost o continua sărbătoare; printul regent 1-a primit la Londra cu o măreţie fara pereche. Pozzo a fost trimis de către tarul Alexandru, să-l salute. L-a găsit la bordul unui yacht englez, unde regele 1-a primit ca pe un om fata de care avea mari obligaţii. Pozzo 1-a însoţit până la Compiegne, apoi, continuându-şi drumul, a venit să-i spună tarului că-şi îndeplinise misiunea. Acesta pleca imediat ca să-i facă o vizita lui Ludovic al XVIII-lea, cu intenţia de a petrece douăzeci şi patru de ore la Compiegne. A fost prirnit cu cea mai rece eticheta. Regele scormonise în vasta lul memorie şi-şi amintise cam cum erau primiti, pe vremuri, suveranii străini, de către capetele încoronate ale Frânte' Tarul nefiind nici lăsat în voia soartei, dar nici primit c cordialitate, în loc sa rămână sa discute, ca în familie, cum nădăjduise, ceru sa se retragă în apartamentul ce-i fusese rezervat. După ce străbătu trei sau patru saloane, minunat mobilate, despre care i se spuse ca fuseseră rezervate lui jvtonsieur, ducelui de Angouleme şi ducelui de Berry, toţi absenţi, îl târâră prin mai tot castelul si, după ce străbătu o serie de coridoare şi urca nu stiu câte scări dosnice, se opri, în sfârşit, în fata unei uşiţe care dădea într-o odaie mai mult decât modesta: era camera guvernatorului castelului, la nu stiu câta distanta de marile apartamente. Ei bine, tocmai camera aceea i-o destinase Ludovic al XVIII-lea, tarului Rusiei. Pozzo, care-şi urma stăpânul, trecea prin chinurile iadului, caci vedea cum, cu fiecare cotitura, nemulţumirea stăpânului sau creştea. Totuşi, tarul nu făcu nici o reflecţie. Spuse doar foarte scurt:

— Ma voi reîntoarce chiar în seara asta la Paris; da porunca vizitiilor, ca, de îndată ce ma voi scula de la masa, trăsura sa fie gata!

Pozzo adusese vorba despre acea odaie sărăcăcioasă, atribuind greşeala neputinţei regelui de a vedea cu ochii lui unde va fi găzduit înaltul oaspete. Tarul îi răspunse ca ducesa de Angouleme – care făcea pe House-Keeper1 – putea foarte bine sa se ocupe de treaba asta. Aceasta mica răutate, de care Pozzo făcu mare haz, descreţi fruntea tarului, care se reîntoarse în salon, mai putin nemulţumit; masa nu izbuti sa dreagă gafa cu apartamentul. Când regele fu anunţat ca e servit, îi spuse tarului sa ofere braţul nepoatei sale, iar el o lua înaintea tuturor, legănându-se ca o rata şi mergând încet, din pricina gutei, în sufragerie nu se afla decât un singur fotoliu, a? Ezat în capul mesei, în care regele se trânti satisfăcut, şi se servi primul. Toate onorurile nu-i fura aduse decât lui, cu Afectare şi slugărnicie, fara ca cineva sa acorde vreo atenţie ^osebita oaspetelui, tratat de rege cu un fel de blândeţe paterna., *arul califica el însuşi aceasta atitudine, spunând ca semăna 1tru ^otul cu cea pe care o abordase Ludovic al XlV-lea, îl primise la Versailles, pe Philippe al V-lea, alungat din ' Menajera (cngl.).

Spania. Nici nu se isprăvi bine masa, ca tarul se şi urca în trăsură. Era numai el cu Pozzo. Tăcu o buna bucata de vreme, apoi vorbi despre altceva, pe urma încerca, în sfârşit, cu multa amărăciune, să-şi explice acea primire stranie. Nu fusese vorba de nici un fel de afaceri de Stat, iar de pe buzele regelui sau ale doamnei de Angouleme nu ieşi nici un cuvânt de mulţumire sau de încredere. Nu rostiseră nici măcar o fraza cât de cât politicoasa, începând din clipa aceea, tarul nu mai avu ochi să-i vadă. Mai apoi, făcu şi primi unele vizite de eticheta ale miniştrilor, dar toate dovezile de prietenie, de prietenie calda şi intima, fura rezervate familiei Bonaparte. Aceasta purtare a tarului Alexandru a contribuit şi ea, într-o oarecare măsură, să-l readucă pe Napoleon în Franţa, în anul următor. Multi au crezut ca Alexandru regreta că-i aşezase pe tron pe Bourboni. De altfel, îi plăcea sa tot repete ca toate familiile regale din Europa îşi vărsaseră sângele pentru a-i ajuta pe Bourboni sa se urce pe trei tronuri fara ca vreunul dintre ei sa fi suferit nici cea mai mica zgârietura.

Aceasta vizita la Compiegne – despre ale carei amănunte nu ma îndoiesc nici o clipa – dovedeşte până la ce punct adevărul poate deveni câteodată de necrezut. Sigur ca Ludovic al XVIII-lea avea mult spirit, mult bun-simţ, nici un pic de patima, nici un pic de timiditate, o mare placere de a se auzi vorbind şi darul cuvintelor frumoase. Atunci, cum de nu şi-o fi dat seama ce foloase putea trage daca se purta frumos cu Alexandru? Mi-e imposibil să-mi explic acest lucru. Cât despre Madame, ea nu era chiar atât de isteaţă încât să-şi dea seama ca, în acea împrejurare, recepţia pe care o dădea trebuia sa fie pe cât de demna, pe atât de afectuoasa. Anturajul regelui se ocupa şi el de eticheta pentru prima oara. aşa ca dădeau dovada de un zel de neofiţi si, în ciuda numelor lor feudale, arborau toată morga şi insolenta unor parveniţi. Alexandru n-a fost singura persoana care s-a întors profund nemulţumit de la Compiegne. Domnul de Talleyrand, căruia regele îi datora tronul, a fost foarte rece primit de el dar şi mai rece primit de Madame; regele a refuzat, cu o asemenea afectare, sa discute cu printul despre afacerile de Stat, încât după câteva ceasufl>

Talleyrand s-a ridicat şi a plecat, foarte încurcat ca, în calitatea sa de ministru şi de sef de partid.

— Nu avea ce le spune colegilor saiMaresalii Imperiului fura mai bine primiti. Regele catadicsi să le spună câteva cuvinte prin care le dovedea ca ştia în ce lupte se remarcaseră, apoi adăugă ca el nu va separa interesele sale de cele ale Franţei: monarhul se dovedea dibaci. Toate cuvintele bune le pastra pentru câteva cucoane bătrâne de la vechea Curte, care veniră şi ele la Compiegne. În ciuda vârstei lor, fura îngrozite de rochia pe care o purta Madame, o rochie după moda englezeasca. Lunga despărţire dintre insulele britanice şi continent făcuse ca moda din cele doua tari sa fie foarte deosebita. Cu multa greutate, izbutiră s-o convingă pe Madame sa renunţe la acel costum strain, măcar în ziua intrării sale în Paris. Ea se încăpăţâna să-l păstreze şi 1-a îmbrăcat de multe ori după aceea, ori de câte ori nu avea de dat recepţii. Era încă una dintre încăpăţânările sale nemotivate. Adevărul e ca biata prinţesa dăduse dovada de atâta demnitate în nenorocire, încât merita sa i se treacă cu vederea unele greşeli, acum, când începuse a-i merge bine. Mama şi cu mine am fost chemate la „sfatul feminin” privind toaletele ce urmau să-i fie expediate la Saint-Ouen.

Regele ramase acolo doua zile. Toţi oamenii de seama se duseră după el. Tata s-a dus şi el şi a fost foarte bine primit de suveran. Madame, desi văzuse cu câta bunăvoinţa îl tratase odinioară mama ei, regina, se prefăcu a nu-l recunoaşte. Tata se întoarse mulţumit de vizita, dar supărat de norul de intriganţi ce se agitau în jurul acelei Curţi noi. Unii îşi formulau pretenţiile invocând faptul ca făcuseră tot ce putuseră, alţii, dimpotrivă, ca nu făcuseră nimic timp de douăzeci şi cinci de ani. Habar n-am despre felul cum a fost elaborata ceea ce s-a numit „Declaraţia de la Saint-Ouen”, atât de diferita de cea de 'a Hartwell, a carei autenticitate noi am negat-o întotdeauna, dar care, din păcate, era cât se poate de reala. Tot ceea ce stiu e ca a fost redactata de domnul de Vitrolles1 şi ca am fost it de felul cum suna. Vedeam în sfârşit, realizându-mi-se sub I Eugene-Franfois d'Arnauld, baron de Vitrolles (1774 – 1854), ministru Ludovic al XVIII-lca.

Dorinţă: tara mea avea sa se bucure de un guvern liberal, iar legitimitatea îşi punea asupra-i pecetea duratei şi siguranţei Am mai spus-o, mi se pare, ca eram mai mult liberala decât burboniana. Numai ca m-am bucurat degeaba. O mulţime de oameni începură a se agita imediat, ca sa modifice aceasta Declaraţie. N-aş cuteza sa spun nici azi ca toţi aveau idei retrograde. Poate ca totuşi acele formulări li se păreau prea îndrăzneţe în acea epoca. Poate pentru ca încă nu primiseră o educaţie constituţională; poate ca erau obişnuiţi sa simtă frâul cârmuirii administrative; slăbind acest frâu, poate ca oamenii politici se temeau ca acest bidiviu, încă nu prea bine dresat, sa n-o ia razna. Experienta m-a învăţat sa apreciez situaţiile de aceasta natura. Dar, în epoca Declaraţiei de la Saint-Ouen eram încă prea tânără pentru a înţelege aceste lucruri, aşa ca ma simţeam mulţumită şi plina de încredere.

Ne-am dus la o familie, pe strada Saint-Denis, de unde puteam asista la intrarea regelui în Paris. Se strânsese o mulţime de lume. Majoritatea ferestrelor erau împodobite cu ghirlande, flori de crin, cuvinte de bun-sosit şi drapele albe.

În ziua sosirii lui Monsieur, străinii avură bunul simt să-şi consemneze trupele în cazărmi. Oraşul era doar în paza gărzii naţionale, care-şi începea, din acea clipa, onorabila cariera de prestare a serviciilor patriotice şi pe care şi-a îndeplinit-o mai apoi, cu atâta cinste. Acea tânără garda începuse încă pe atunci sa se bucure de stima aliaţilor şi de încrederea cetăţenilor ei.

Cortegiul regal avea, ca escorta, vechea garda imperiala. Multi povestiră stângăciile săvârşite de acea garda, atât înainte cât şi în timpul trecerii cortegiului; ceea ce va pot spune eu, e ca garda asta avea o înfăţişare impozanta, dar atât de rece încât te îngheţă, înainta cu pasi mari, tăcută şi morocănoasa, plina de amintirile trecutului. Felul cum arata îţi tăia orice elan şi-ţi oprea pe buze strigatul de „Trăiască regele!”; din când în când, se mai auzea câte un: „Trăiască vechea garda!”, dar ea rămânea la fel de rece, ba chiar părea să-şi bata joc de astfel de strigate. Pe măsură ce trecea, tăcerea sporea; în curând, nu se mai auzi decât zgomotul monoton al asjlor, care parca te calcau pe inima. Consternarea e contagioasa, şi tristeţea acestor vechi ostaşi dădea acestei ceremonii impresia ca ar fi fost vorba de funeraliile împăratului Bonaparte sj nu de sosirea noului rege. Era deci vremea ca aceasta defilare sa ia sfârşit. Nu peste mult, apăru grupul prinţilor. Trecerea lor nu fusese pregătită cu pompa cuvenita; totuşi, au fost primiti cu oarecare căldura, dar fara entuziasmul care însoţise sosirea lui Monsieur. Oare impresiile sa se fi tocit? Lumea sa fi fost sătulă de scurta administrare a locotenentului general sau mai curând aspectul gărzii sa fi dus la acea răceală? Nu stiu, dar, din păcate, ea era vădită. Monsieur mergea calare, înconjurat de mareşali, de ofiţerii generali ai Imperiului, de cei ai casei regale şi de cei activi. Regele se afla într-o caleasca deschisa, cu Madame alături; în fata lui, se afla printul de Conde împreuna cu fiul sau, ducele de Bourbon. Madame avea pe cap o toca cu pene şi era îmbrăcată într-o roche din lame de argint care-i fusese expediata de la Saint-Ouen, dar găsise totuşi modalitatea de a da rochiei sale pariziene un aspect strain. Regele, îmbrăcat într-o haina albastra, cu nişte epoleţi foarte mari, purta Cordonul albastru şi placa Sfântului Spirit. Avea o figura plăcută, când voia sa fie binevoitor. O arata poporului pe Madame, cu un gest afectat şi teatral. Ea nu lua în nici un chip parte la aceasta demonstraţie, stătea impasibila si, într-un anumit fel, parca făcea corp comun cu vechea garda imperiala. Avea ochii roşii, aşa ca lumea avu impresia ca plângea. I se respecta acea tăcere plina de mâhnire, si, daca răceală şi indifereanta ei n-ar fi durat decât în ziua aceea, nimeni nu s-ar fi gândit să-i reproşeze nimic. Printul de Conde şi fiul sau nu luau nici ei Parte la ceea ce se petrecea, şi nu figurau decât ca doua păpuşi la acea ceremonie. Singur Monsieur se simţea în largul lui. ^vea o figura vesela, mulţumită; identificându-se cu norodul, aluta amical şi familiar ca un om care se afla la el acasă, în JJlocul alor sai. Cortegiul se încheia cu un alt batalion al aarzii imperiale, care reînnoi impresia produsa de camarazii Or> la început.

Trebuie sa mărturisesc ca, pentru mine, dimineaţă a fost penibila din toate punctele de vedere şi ca cei care sa lăfăiau în caleasca n-au răspuns speranţelor puse în ei. Mi s-a spus ca Madame ajungând la Notre-Dame, îngenunchease pe scaunul ei de rugăciune într-un fel atât de nobil, de graţios şi de mişcător, manifestând atâta resemnare şi recunoştinţa, încât câteva persoane fura deosebit de înduioşate. Mi s-a spus de asemenea ca, ajungând la Tuileries, ea fusese la fel de rece, de stângace şi de posaca pe cât fusese de nobila şi de distinsa la biserica, în acea epoca, Madame – ducesa de Angouleme – era singura persoana din familia regala a carei amintire mai persista în Franţa. Tânăra generaţie nu ştia mai nimic în legătură cu prinţii noştri, îmi amintesc ca unul dintre verişorii mei m-a întrebat, în acele zile, daca ducele de Angouleme era fiul lui Ludovic al XVIII-lea şi câţi copii avea. Dar toată lumea ştia ca Ludovic al XVI-lea, regina şi tânăra Elisabeta, pieriseră pe eşafod. Pentru toată lumea, Madame1 era „orfana” şi asupra capului ei plutea mâhnirea pentru toate acele catastrofe. Sângele răspândit de ghilotina din 1789 o botezase pe fiica Franţei. Erau atâtea lucruri de reparat fata de ea! Numai ca ea ar fi trebuit sa primească aceste regrete cu mai multa bunăvoinţă. Dar, din păcate, Madame nu descoperise încă acest lucru! Ea le impunea cu trufie şi nu accepta dovezile de simpatie decât cu o răceală de gheata. Madame, plina de virtuţi, prinţesa franceza până în străfundul inimii, a izbutit ca în foarte scurt timp, sa fie considerata de cei din jur, rea, cruda şi ostila propriei sale tari. Francezii s-au crezut detestaţi de ea, aşa ca au sfârşit prin a o detesta şi ei, la rândul lor. Nu merita totuşi acest lucru, dar el a fost efectul unei nefaste neînţelegeri şi a unei mândrii nelalocul ei.

La câteva zile după înapoierea sa în Franţa, regele se duse la Opera. Se juca Edip. El reîncepu pantomimele sale fata de doamna de Angouleme, nu numai la sosire, ci făcând aluzii şi la rolul Antigonei. Toate astea aveau ceva de comedie ' Marie Therese de Bourbon, ducesa de Angouleme (1778 – 1851), Wca 'u Ludovic al XVl-lca; a avut o marc influenta asupra lui Ludovic al XVllI-lca şi Caro al X-lca.

I desi publicul privea cu mai mare interes spectacolul din lo'jâ decât cel de pe scena, demonstraţiile regelui nu avură totuşi succes, fiindcă păreau mult prea afectate. Prinţesa se Dreta la acest lucru cât mai putin cu putinţă, în ziua aceea, ea era ceva mai bine îmbrăcată şi purta nişte diamante superbe, îşi făcu reverenţele cu eleganta şi cu foarte multa gratie; părea „a se simtă în largul ei la acea reprezentaţie, ca şi cum ar fi trăit tot timpul în Franţa. In sfârşit, fara a fi nici frumoasa, nici măcar drăguţă, avea totuşi un aer de măreţie, parând o prinţesă în adevăratul înţeles al cuvântului, pe care Franţa nu s.ar fi simţit prost s-o prezinte la Curţile Europei. Monsieur se simţea tot atât de la largul lui ca şi ea, dând impresia ca e cât se poate de mulţumit şi fericit, în toate aceste prime momente de după reîntoarcerea în Franţa, el a fost – în ochii publicului _ cel mai popular dintre prinţi. Dar persoanele iniţiate în treburile publice îl vedeau sub un alt aspect.