Țara n-are capăt... Mulți ambițioși

Se certau pe tronul vechilor strămoși.

Dar sultanul face pașalâc din țară

Și trimite-oștire turcă și tătară.

Câți aveau în inimi sânge românesc,

La pierirea țării uită ce doresc.

Cei mai mari ai țării strig în adunare

— „Astăzi se fărâmă sfânta neatârnare

Ce părinții noștri, printre timpi de dor,

Le-au păstrat prin lupte, cu sângele lor.

D-astăzi tot românul va trăi-n sclavie

Și va trece viața fără bucurie.

Plânge-va sub lanțuri palid ș-abătut

Și străin în locul unde s-a născut.

Peste tronul țării suflete mârșave

Vor domni spre hula națiunii sclave.

Dar decât o viață veștedă d-amar,

Plină de-njosire fără de hotar,

Pentru nobili inimi moartea-i mai dorită,

Moartea cu mărire celor bravi iubită.

S-apărăm prin arme țara ce dorim

Și cu-a noastră viață noi s-o-nviețuim!” 

Astfel strig d-odată fiii cei de țară

Și domnind pe Radu toți făloși s-armară. 

La Glubavi devale turcii sunt trăsniți

Și s-abat ca frunza câmpilor cosiți.