Petre strânge capii cei mai renumiți

Și cu dor le zice: — „Frații mei doriți!

Alte dări străine Poarta-mi cere mie;

Calcă dreptul țării și ne dă-n robie.

Noi n-avem putere să ne-mpotrivim,

Înarmați cu chipul după cum dorim,

Căci e stinsă țara, cetele-s pierite

Prin atâtea lupte lungi și strălucite.

Dar eu nu voi încă țara-mi să robesc

Și d-acum nainte tronul părăsesc!”

Au răspuns boierii: — „Domnul ce-a să vie.

Asculta-va turcii, măcar cine fie.

Noi vom pune banii pentru țara ta,

Numai de la tronu-ți nu te depărta!”

Petre le răspunde: — „Mulți au ca să fie,

Cu-njosite datini, demni fii de sclavie, 

Pentru care fala și-al țării amor

Nu le mai înalță sufletele lor,

Care-nclină capul numai să trăiască,

Care-și vând chiar țara numai să domnească.

Însă pe domnie țara nu-mi vând eu,

Nu ucid eu pacea sufletului meu!”

Astfel zice domnul. Toți se întristară.

Petru lasă tronul, avuție, țară.