Pergama

Pausanias vorbește de originea Pergamei. Dupe moartea Hermionei, Pirus se însură cu Andromaca ; avu cu ea trei fii. Pirus murind, acești trei fii se separară. Pergamus, însoţit de maică-sa, veni în Asia Mică, merse în Theutrania, unde domnea Arius, ucise pe acest rege şi îi luă tronul. Apoi dede orașului numele lui. Tot Pausanias zice că se vedea aici mormîntul lui Pergam şi al mumă-sei Andromaca, precum şi mormîntul Eugeii, muma lui Thiliphe. Astăzi aceste morminte se văd şi se recunosc la intrarea în oraşul Pergama. Sunt ca niște deluşele coperite de iarbă. Unul se cheamă Maltepi. M-am urcat pe dînsele. Dară cine ştie daca ele au fost mormintele acestor personage din fabulă ?

Pergama avea în vechime o fortereță ţeapănă. Lisimac puse aici tezaurii săi, estimaţi nouă mii talenţi sau o sută patruzeci mii lei. Philatere din Tium fuse însărcinat cu garda acestor bani. Acesta era fiul unei dănţuitoare și curtezană, numită Boa. Intră sub protecţiunea lui Docime, în armata lui Antigon, de aci trecu tot cu Docime la Lisimac.

Philatere plăcu lui Lisimac, care îl numi tezaurier.

Acesta, temîndu-se de intrigele Arsanoei, femeia lui Lisimac, pe cînd acest din urmă muri în război, se proclamă singur rege, promiţind a împărți tezaurii lui Lisimac. El domni, şi după moarte lăsă tronul nepotului său Eumen. Acest Eumen bătu pe Antiohus, pe cîmpul Sardei, și rămase tare în tronul său. Dupe dînsul veni la tron Atale, văr al lui Eumen. Cînd gaulii sau galaţii sau francezii, cari emigrară în Asia Mică, veniră asupra lui Atale, şi toate popoarele Asiei se înspăimîntară la singurul lor nume. Atale le ieşi înainte cu curagiu, armata sa tremura de spaimă. Atale întrebuinţă o stratagemă : scrie pe palmă d-a-ndăratele vorba ni k a (biruinţă) și lipind palma de ficatul unei victime ce o sacrifică atunci, arătă soldaților ficatul victimei pe care se văzu scris foarte lămurit vorba biruinţă, ce el o avusese scrisă pe palmă. Soldații crezură că zeii sunt cu dînşii, luară curagiu : bătălia se dede şi gaulii fură biruiţi. Atale se mai măsură cu regele Siriei, în care fuse biruitor. Theo şi Colofon i se supuseră, precum şi Smirna, Cimea şi Foceea. Regele Pergamiei se alie cu republica Bizanţiei, cu rodienii. Filip al Macedoniei trămise un corp de armată contra Pergamei, nu reuși nimic. Atale aruncă întîiele fundamente ale celebrei bibliotece din Pergama. Eumen al II-lea, fiul acestuia, se alie cu romanii și mări încă statele sale. Acest Euimen al II-lea aduse în Pergama civilizațiunea, ştiinţele, frumoasele arte și-i dede o prosperitate mare. Biblioteca lui Eumen era de două sute mii tomuri. Pierderea ei este simțită de toată lumea civilizată. Eumen al II-lea făcu fabrici de piei preparate a se putea scri pe dînsele şi care de atunci au păstrat numele orașului unde această nouă industrie s-a născocit, Pergamenae chartae. Pînă atunci se întrebuințase în lume papyrus din Egipt, care era scumpă și se fabrica cu mare greutate. Lucru curios ! Chiar astăzi pielarii din Pergama se deosebesc prin arta cu care prepară si pieile.

Fără acești tabaci, ce îi vezi aşezaţi pe rîul Selinu, lumea nu ar avea astăzi ideele ce s-au păstrat pe pergamene.

Din această dinastie, domniră încă Atale al II-lea, Atale al III-lea. În timpul lor, regatul Pergamei căpătă şi mai mare influenţă. Atale al II-lea luă Frigia și Pamfilia, zidi cetatea Atalia și Filadelfia. Spre bătrîneţe, neîngriji cu totul trebile publice, lăsindu-le toate asupra lui Filopoemen, ministru favorit, şi partita acestuia ; dară muri înveninat de nepotu-său. Lumea se săturase de dînsul, care nu mai făcea nici bine, nici rău, care nu mai era trebuitor. Nu este mai mare nefericire pentru o naţiune decît aceea de a fi guvernată de un rege care nu are personalitatea sa. Acela nu poate să aibe amici, căci nu poate nimic. Toţi sunt indiferenți pentru el, prin urmare toţi sunt contra lui, şi îndată ce o partită s-ar rădica asupră-i, nu găsește nici o piedică. Această indiferenţă în care căzu regele prepară un viitor neferice pentru Pergama. Atale al III-lea o duse rău. Domnia lui fuse un şir de cruzimi şi nebunie, apoi trecu viața retras și tulburat de mustrarea cugetului.

El lăsă statele sale moștenire romanilor. În acel timp, regatul Pergama, care începuse cu un singur oraş, se întindea pînă la muntele Taurus (Caramania). Aristonie, fiul natural al Atalilor, rădică arme şi căpătă neatîrnarea tronului. Rezbelul contra romanilor ţinu trei ani. Publius Crasus consul, care intră în bătaie cel întîi, fuse ucis la Leucae.

Perpenna, care îl înlocui, învinse pe Aristonie ; dară muri şi el. Aristonie, rob, fuse dus la Roma, unde îl omorî. Un proconsul vine şi se așază în Pergama, în numele poporului roman. Sub romani se rădicară aici mulțimi de templuri, între cari era şi templul hui Esculape. Cultul lui Esculape se adusese în Asia de Arhias. La acest templu veneau pătimaşi din toată Grecia și toată Asia, spre vindecarea relelor lor. Maladii se culcau noaptea sub porticii templului unde visau ce fel de medicină au să ia, ca să le treacă. La intrare vedea un triped cu trei mari statui de aur: a lui Esculap, a lui Coronis şi a lui Telesphor. Templul era afară din oraș, aproape de teatru, dupe Aristide. Prusias, rege al Bitiniei, despoaie acest templu de cele mai prețioase obiecte. La poalele acestui templu, în timpul lui Mitridate, se măcelăriră mulţime de romani.

În acest templu, Caius Fimbria, proconsul, părăsit de oștirile sale, fugind de Sylla, intră aici și-și pătrunse cu sabia pieptul. Claude Galien institui la Pergama o școală de medicină. În timpii cristianismului, Pergama luptă pentru triumful acestei noi religiuni. Se așeză mai în urmă aici o episcopie. În 1306 Selgiuchizii veniră pe aici. Emirul de la Karasi se face stăpîn pe provincie și-i dă numele de karasi-ili. Orkan, sultanul turcilor, încongiură pe Karasi în Pergama. Pergama se ia și Karasi se ucide. Soliman iubea literele şi arţile, cum și frumoasele ruine ce găsi în Pergama. Dupe moartea lui Soliman, monumentele Pergamei fuseră supuse dărîmăturei de către următorii săi.

În timpul regilor greci, dupe Strabone, două drumuri pavate duceau la Propilec şi la templul Minervei Poliade, ce se rădica măreț asupra zidurilor cetății pe deal. Urcîndu-te spre Acropole vezi mai întîi un palat, ale cărui ziduri sunt despoiate de podoabe. Aceste ziduri erau în vechime încongiurate de portici cu coloane de ordinea greacă. Drumul este pavat cu lespezi mari.

Vezi încă la capătul acestui drum poarta unui castel din seculul de mijloc. Zidurile lui sunt făcute cu coloane de diferite măsuri, toate de marmură. Castelul lui Lisimac era în vîrful cel mai superior. Se vede încă ziduri rupte din el. Templul cel mare se rădica pe o piaţă frumoasă și domnea măreț valea rîului Caic. Coloanele templului erau corintiane şi de marmură albă. Pe malul stîng al Selinului se vede şi astăzi ruinele unui mare palat bizantin. Fațada alungă mult strada, este plină de ferestre și decorată cu pilastri de marmură. Un portic era lipit de dînsul. Coloanele lui se văd căzute pe strade. Pe ici, pe colo multe din podoabele fațadei palatului sunt încă pe la locul lor. Podurile din oraș sunt minunate. Ele sunt vreo cinci, făcute încă de la romani. Se vede aici şi un tunel minunat asupra rîului. Nu departe de la acest templu, este un monument întins: ziduri mari de cărămidă cu baze de marmură, împestrițate cu bucăţi de coloane de marmură. Unii cred că aici a fost biserica Sîntului Ioan ; alţii că a fost biserică romană în partea vestului a orașului actual. Am fost să vedem un loc ce se cheamă gun-ghel-mes (lumină nu vine), din cauză că acolo sunt niște galerii subpămînte. Acolo este amfiteatru Pergamei. Este pus pe un rovin adinc, în care se aude murmurînd un rîuleţ. Cînd voiau, opreau apa, și apa se aduna într-un lighean, unde se forma un lac mare pe dinaintea privitorilor. Acest amfiteatru pare să fie făcut în timpul romanilor. Axul cel mare al arenei are cincizeci şi unu de metri de lungime, și axul cel mic treizeci şi șapte metri. Monumentul a trebuit să fie circular. Grădini multe a cătat să fie împregiurul amfiteatrului. Construcţiunile porticului sunt groase. Se văd mai multe galerii, care mai toate dau asupra prăpastiei. Erau în giurul edificiului patruzeci de arcade. Grecii din Asia Mică nu iubeau amfiteatrul. În toată Asta Mică nu se găsesc aceste amfiteatre decît la Pergama şi Cizica. Atena nu voi niciodată să rădice asemeni edificii. Grecii iubeau teatrele, romanii iubeau amfiteatrele. Grecii, în Asia Mică mai ales, aveau stade. Stadele erau o carieră sau un spaţiu în care se exercitau jocul alergăturei. Cînd era timp rău, acel exercițiu se făcea sub un edificiu, şi acest edificiu făcea parte din gimnaziu. Sub romani, circul în locul stadului, şi pentru formă, şi pentru datine. Amfiteatrul, din contra, era destinat la bătaia gladiatorilor, a hiarelor sălbatice. În Italia se văd încă mulţime de amfiteatre, la Roma, la Alba, Otricoli, Pozzojes, Capua, Verona, Poestum, Siracuza, Agrigente, Catana. Pe cele mai multe le-am văzut și sunt în stare foarte bună. Locul rezervat în mijlocul acestor edificii servea pentru luptă şi se chema arena, din cauza nisipului subțire ¹¹ . Era îngrădită de giur împregiur cu un zid larg de douăsprezece-cincisprezece picioare. Era un rînd de bănci rădicate spre ziduri, numit podium ; veneau apoi alte rînduri rădicîndu-se pînă la vîrful zidului şi erau curmate prin alee circulare numite praecinctiones. Scări practicate pe ici pe colo intre aceste etagiuri se chemau scalae, și locul între ele, cunei, colțuri. În giurul arenei se aflau bolți, unde ședeau ascunși gladiatorii, sau în care se ţineau hiarele sălbatice, ce trebuiau să iasă la bătaie, sau unde se stăvilea apa, care trebuia să schimbe arena într-un lac pentru înotători şi exerciții nautice, lupte. O poartă, numită libitinensis, servea ca să rădice pe acolo pe gladiatori, răniţi sau morţi. Amfiteatrul era descoperit. Cînd era soarele prea iute sau cînd ploua, întindeau asupra privitorilor corturi largi de pînză albă și cîteodată și alte stofe de mătase și de purpură cusute cu aur. Fiecare condiţiune de oameni avea partea ei să șază acolo, hotărîtă dinainte: cuneus. Şi designatores erau însărcinaţi să arate fiecăruia locul lui. Loja împăratului era aproape de aceea a ambasadorilor, în rîndul dintîi numit podium. Veneau senatorii, dupe ei cavalerii, apoi popolul, care şedea pe bănci de piatră. Sunt autori cari pretind că în amfiteatrul de la Pergama nu s-a dat decît lupte între animale amfibii, crocodili, hipopotami, pe cari înotătorii se duceau să-i atace în apă. Cîteodată chiar trupe de nimfe jucînd cu conca, expuneau aici tot felul de tablouri nautice.

S-a rădicat din Pergama, de la a baie, un vas de marmură foarte mare şi s-a dat guvernului Franței, care l-a depus la Louvre.

S-a criticat cu amărăciune de mai mulţi călători că Franţa și Engtitera despoaie Orientul de aceste rare antichităţi. Pînă la un punct oarecare, acesti orientalisti au dreptate ; dară cînd cugetă cineva că toate aceste lucruri preţioase prin arte, prin timp, lăsate aici nu au alt viitor decît acela de a le vedea sau fărimate, sau întrebuințate în ziduri la clădirea grajdurilor, orice blam trebuie să înceteze. Europa, adunînd aceste fărîmături ale civilizaţiunii trecute, dovedește că ştie să le aprețuiască. Ferice națiunea unde guvernul ei sacrifică arţilor și știnţelor atîtea milioane, ca să strîngă în cabinetele lor acele fărîmături ale geniului, aruncate în mijlocul acestor populi orientali ce nu ştie a le apreţui! Aceste populaţiuni grece şi de alte vițe, încuscrite şi întrunite cu timpul într-o civilizaţiune demnă de toată gloria, nu mai sunt !

Dară, cel puţin, ele au lăsat urma de măriri, de lumină nepieritoare ; moarte, sunt încă vii ; stinse, luminele lor strălucesc neîncetat şi vor străluci pe cît va fi o lume; ele fac, prin puterea lor magică, să palpite încă inima grecului la amoarea patriei, la vocea vitejiei, oricît de schimbat ar fi el astăzi. Dară noi, ce vom lăsa dupe noi? Nefericită Românie !... Cerul a făcut tot pentru tine, și omul nimica ! Lumina este proscrisă în România, proscrisă sistematic de guvern și de generaţiunile de astăzi.

Îmi făcusem planul a vizita cîmpiele Troadei, unde se ținu acea lungă bătălie care cîntă Omer. Itinerarul nostru era prin Kidonia și Adramytti.

Soții de călătorie începură să murmure contra prelungirii călătoriei; îmi trebuia elocinţa lui Cicerone, ca să-i conving, și din nenorocire, nici limba turcă, nici limba greacă nu le cunoșteam așa de bine, încît să-i înduplec prin putere de argumente. Cu toate acestea, ei se îmblînziră şi deciserăm să vizităm cîmpiele Troadei.

Acum eram aproape de mare, acest element pe care îl revede cineva totdauna mai mult decît cu plăcere. Acum vedeam cu fericire insulele Arhipelului, unde trăiesc încă atîtea aduceri aminte, Lesbos, Tenedos. Lesbos fuse patria poetei Safi şi poetului Alceu. Acolo Cornelia așteptă şi întîlni pe soțul său, dupe ce acesta pierdu imperiul lumii și îl cîştigă Cezar. Ajunserăm într-un sat ce se cheamă Tzenderli. Aici a trebuit să fie în vechime Pitana. Făcurăm acest drum în mai multe oare pe malul Caicului. Nu văzui nici o urmă însemnată de la acest vechi oraş.

Mai departe este satul Kidonia, celebru prin suferinţele sale în timpul insurecţiunii greceşti. Kidonienii fuseră cei dintîi care rădicară armele contra turcilor ; dară, constrînși de puteri numeroase în satul lor, ei pieriră pînă la cel din urmă şi satul fuse prada focului. Pe ruinele acestui sat, a renăscut altul, un sat de pescari.

Adramytte astăzi, Adramyttium altădată, este acum un mic oraş, nu departe de mare, de la şapte mii la opt mii locuitori, greci şi turci. Este așezat pe o luncă. Acest oraș n-a păstrat din vechime decît numele său. Pliniu spune că Adramyttium ar fi mai vechi decît Troada ; că la început se numea Pedasus şi că numele de Adramyttium îi veni de la Adramys, frate lui Cresus, care îl împodobi cu monumente frumoase. Acest oraş priimi în sînu-i o colonie din Atena şi se alie cu celealte orașe dupe Propontida. Perșii, supăraţi pe adramyoti pentru simpatiele lor puse în atenieni, veniră aici și măcelăriră pe toţi locuitorii acestui oraș prin Arsaciu, locotenente al lui Tisaferne. Adramyttium se aliase cu Mitridate și locotenentele său Diodore asasină tot senatul adramyţilor şi se lăsă apoi să moară de foame, de frica romanilor. În fundul golfului Adramyttium era cetatea Astyra, cu un templu al Dianei, într-o pădure sacră.

Aici, în momentul ce voiam a încăleca, ca să urmăm călătoria spre cîmpiele Troadei, întilnirăm o companie de englezi, mai multe familii; bărbaţi şi femei, copii și servi, călări toţi, unii pe cai, alţii pe măgari, urmaţi de un dragoman grec, de servi turci cu cai, pe care se transportau corturi mici, paturi de fier şi alte obiecte și proviziuni de gură, negreșit. Ei debarcaseră prin golful Adramyttium şi se duceau spre cîmpiele Troadei. Dragomanul grec spuse englezilor că noi mergem tot la punctul la care ei plecaseră, Schimbai cîteva vorbe cu dînșii și plecarăm. Toţi, bărbaţi, femei, copii aveau în mînă cîte o carte de voiagiu în Asia Mică. Ei mergeau mai întîi să viziteze ruinele de la Assos. Merserăm împreună.

Urcarea pe munte se făcu cu destulă greutate. Acest munte este posomorît ; puţină vegetaţiune are asupră-i. El se formează de mai multe feluri de lavă, vîrful lui este coronat de ruine. Aceste ruine sunt încă din epoca eroică. Urcarăm printre bolovani de piatră dărîmaţi din înălțimi, ne urcarăm pe picioare. Assos a fost fondat de locuitorii din Metimne. Priimi o colonie eoliană. Strabone spune o istorie curioasă despre eunucul Hermias. Acesta era în casa unui bancher. În Atena urmă lecţiunile lui Aristote şi Platon. Întors în patria lui, se uni cu stăpînă-său, care luase prin arme cetatea Assos și Atarnea, și îl moșteni. Atunci chemă la Assos pe Aristote și Xenocrate, dede lui Aristote în căsătorie pe o nepoată a lui. Memnon îl atrase la dînsul acasă şi îl trămise la regele Persici care dede ordin de-l ucise. Astfel Assos pierdu coroana sa și urmă să aibe aceeași soartă ca toate celealte orașe. Assos a dat naștere la mulţi oameni străluciți în litere.

Aici veni sîntul Pavel și Luca, cari propagau la Troada. Se vede aici chiar urmele unei biserici. Satul turcesc, dupe vechiul oraș, se cheamă Beiram-Kei.

Toate zidurile cetăţii, ce sunt încă în picioare, sunt clădite de blocuri mari de piatră, fără ciment, ca cetățuia de la Samos. Am văzut mulţime de sarcofage deschise. Despre nord nu mai sunt ziduri. Se vede mai multe porți mari cu tururi, unele în picioare, altele dărîmate. Acropolis este în vîrful unei stînci, care domină preste oraș. În mijlocul lui a fost un templu de ordinul doric. Acest templu a fost exastil cu treisprezece coloane de o parte. Arhitravele și bas-reliefele găsite aici se află acum la Louvre în Paris. Multe încă se află zăcînd pe lîngă templu. Afară din Acropolis, se văd ruinele unui teatru ; aproape de acest teatru, se vede un alt templu ruinat, precum și mai multe alte edificii.

Lăsînd la o parte toate aceste ruine, destul de interesanţi și ideea ce tulbură pe oricari amatori de antichităţi că n-are decît să rîcîie pămîntul, ca să găsească obiecte de artă de mare preţ, mărturesc: că o vedere mai măreaţă încă nu avusesem în viața mea, ca aceea ce se prezenta ochilor din vîrful acestui munte. Oricare ar fi expresiunile ce aș întrebuinţa, ar fi neîndestulătoare : marea, munţii sălbatici, insulele în depărtare, cerul, înălțimea unde ne aflam, grupa englezelor blonde și frumoase în mijlocul ruinelor antice, toate acestea formau un tablou desfătător și ciudat, ce semăna văzut într-un vis. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere, cînd un englez, acela ce părea șeful expediţiunii, intrînd cu mine în vorbă, mă întrebă de unde sunt.

— Din Valahia, răspunsei, sigur că este destul a zice această vorbă, ca tot să fie zis.

— Ce lucru este acela Valahia ? mai întrebă el.

— România.

— Sînt trei oare de aici pînă la România? mai întrebă el. Aveţi acolo ruine ?

— Sunt patru zile cu vasul cu vapor pînă la România, îi răspunsei eu.

— Ce fel? Este așa departe ? Nu sunteţi greci ? Sunteţi poate armeni ? Bulgari ? Muntenegreni ?... Serbi ?... .

— Nimic din toate acestea. Suntem un popor de vreo patrusprezece milioane, de viţă latină tracă, locuim malurile Dunării de la Tisa pînă la Marea Neagră.

— Mi-aduc aminte, zise el; am auzit la Liverpol, la bursă, vorbindu-se de România, că face grîu bun. Iară bine, urmă el, că tot produce ceva.

Englezul era ironic, dupe cum văzui în urmă. El ura pe turci, dară dispreţuia populii creștini supuși Turciei, necrezîndu-i demni de o soartă mai bună decît aceea care o aveau. Ca să domine concheranţii osmanlii pină astăzi, zicea el mai tîrziu, preste atîtea naţionalităţi creştine, trebuie ca concheranţii să aibe încă mari virtuţi şi conchișii mari viciuri. Este o rătăcită credință, urma el, că puterile europene, în interesul nu știu cărui echilibru imaginar, păstrează pe turci ; turcii sunt păstraţi chiar de populii cari se supun lor. Dintre toţi populii creștini din Turcia, grecii sunt singurii încă cari au început să roșească de a purta jugul, și cu toate acestea ruşinea lor de a fi sclavi încă nu a devenit atît de tare, încît să admită sacrificiul a tot ce are.

Turcii fac acest sacrificiu însă, şi nu ici şi colo, din jumătate de secol în jumătate de secol, dară, îl fac preste tot locul, în toate zilele ; peste tot locul, în toate zilele mor cu armele în mînă. Ce vom zice de celealte naționalități crestine ?

Ele fac puterea turcilor. Nu vă cunosc ca națiune ; dar mă prind că voi valahii sau românii urîţi pe greci, pe bulgari, pe serbi, mai mult decît pe turci. Grecii, bulgarii, serbii trebuie să vă urască pă voi mai mult decît pe turci. Este o lege nestrămutată de a fi pizmaș mai mult pe acela ce este egalul tău, decît pe acela ce este stăpînul tău. Acest simțimînt a servit totdauna pe concheranţi. Cestiunea Orientului spînzură asupra lumii ca sabia lui Damocles. Europa se uită la popoarele Turciei, să vază ce zic, ce fac.

Totul este în mîna lor. Am auzit ce zic grecii, slavii, arabii. Nu vor pe turci, dară fiecare din aceste viţe cată să le ia locul. Nu se va termina astfel niciodată chestiunea Orientului. Osmanliii nu au mai mult drept în Turcia decît creştinii; nici creștinii mai mult drept decît osmanliii. În Asia sau în Europa, acesti osmanlii au dopotrivă aceleași drepturi cu creștinii.

Turcul şi creştinul, acolo unde se află, este la casa sa, în patria sa. Ceea ce trebuie să ceară creştinii, nu este tronul cezarilor din Bizanţa, ci egalitatea drepturilor civile și politice. O constituţiune, o cameră compusă de musulmani și de creștini, chiar avînd pe tronul Constantinopolei familia domnitoare astăzi.

Astfel vorbea englezul.

Dar să lăsăm pe acest om de stat din vîrful muntelui Assos şi să vorbim de Troada.