Cartea a IV-a

O barcă veni să ne ia de la vapor şi să ne ducă la Jaffa. Marea era vinturoasă. Ajunserăm la mal cu mare necaz, căci trebui să trecem printr-o strimtoare foarte îngustă între două stînci late, ce se rădicau mai-pînă în faţa apei, ca să intrăm în micul și mizerabilul port, bun numai pentru adăpostul corăbiilor. Eram ameninţaţi să ne lovim de o parte sau de ceilaltă a pietrelor ; dar, după o larmă ce făcură lopătarii, după cîteva săltături ale bărcei și lovituri cu capul ci de pietre, trecurăm sănătoşi, însă uzi de apă.

Jaffa se află situată pe o înălțime, pe malul Mărei Mediterane, de la treisprezece-paisprezece leghe departe de Ierusalim, între Acra și Ascalon. Această cetate este vestită în mitologie, în tradiţiile religioase şi în istorie, Pliniu zice că pe timpul său se arăta încă într-o stîncă, aproape de Jaffa, urmele lanțurilor Andromedei, ce fusese legată acolo de Nereide. Sîntul Ieronim încă mărturisește că a văzut această stîncă. De aici s-a îmbarcat profetul Iona care, înecîndu-se, şezu trei zile în pîntecele unei balene. Grecii o numesc Iope : numele ei de astăzi îi vine de la arabi.

În vechime, Jaffa era singurul port al ebicilor. Sub principii Macabei, fu luată cu asalt de la sirieni. Cestiu, general roman, încă o luă, o arse și trecu sub sabie opt mii locuitori ebrei. Mai lârziu Vespasian o bătu, o luă și o arse din nou ; apoi făcu în locu-i un castel, în care lăsă o garnizoană romană. Sub Constantin cel Mare se afla aici o mitropolie creştină care ţinu pînă pe timpul cruciaţilor. Balduin al III-lea fortifică aceaştă cetate ; dar în anul 1188 se luă de Saladin. De atunci Jaffa începu a se ruina și către al XVII-lea secol era numai un castel dărîmat și niște colibe de pescari. Cetatea de astăzi începu a se forma de o sută douăzeci de ani numai. Noua cetate suferi în urmă din partea mamelucilor egipteni, carii măcelăriră pe arabi ³ . Sub Napoleon cel Mare încă se luă cu asalt de către francezi.

Noi cităm aici cîteva rînduri de d. S. Munc asupra acestei vestite încungiurări :

„În cele întăi zile ale lui februarie, anul 1799, armia franceză, compusă din diviziile lui Kleber, Regnier, Lannes, Bon și Murat, în număr de treisprezece mii oameni, plecă spre El-Aris. Ea ajunse aici pe la 17 februarie. Garnizoana, compusă de o mie trei sute oameni, se predete, după o scurtă apărare. Buonaparte luă cu aceeași înlesnire Gaza, de unde armia se îndreptă către Jaffa. Această cetate, care avea o garnizoană numeroasă, dele, cea dintăi, exemplu de vie apărare, ce ţinu două zile. Atacată la 4 martie, se apără pînă la 6 ale acelii luni, cînd se luă cu asalt și se dete voie soldaţilor să prade în timp de treizeci oare. Buonaparte trimise adiotanţii săi Beauharnais și Croisier să astîmpere furia soldaţilor. Acesti doi ofițeri priimiră cererile de pace a patru mii soldați albanezi carii, retrași în nişte mari ziduri, strigară din ferestre că ei se predau, dacă îi vor lăsa să trăiască; iar altfel, se vor bate pînă la cel din urmă. Buonaparte nu ştia ce să facă cu ei, cînd se aduseră în tabără ca robi : să-i trimiţă în Egipt, nu putea, căci nu avea destui oameni să-i conducă ; nu putea nici să-i libere, de frică să nu se ducă la Acra, unde se afla pașa. După trei zile de deliberaţii, se dete ordin să-i ucidă pe toţi.“

D. de Bourienne, în memorandele sale, t. II, p. 226, zice despre această scenă, la care se afla faţă : „Mai mulţi din acesti nefericiţi scăpară înotînd pînă la niște pietre, unde gloanţele nu puteau să-i ajungă. Atunci soldaţii noștri lăsau puştele pe nisip şi, ca să-i facă a se înturna, le făceau niște semne de împăciuire, după datina egiptenilor. Albanezii se înturnau atunci ; dar îndată ce se apropiau, îi ucideau şi se înecau în apă...“

În Jaffa, soldaţii lui Napoleon căpătară sămînţa de ciumă.

Populaţia Jaffei poate să se urce la zece mii suflete. Cei mai mulţi locuitori sunt arabi musulmani. Sunt alţii de ritul catolic şi de ritul oriental. Mai sunt greci curaţi, ebrei, armeni și europi. Căile cetăţei sunt strimte și cele mai multe formate din scări de piatră, din pricina neregularităţei tărîmului. Casele sunt toate de piatră și seamănă cu nişte mari închisori ; nici o artă, nici un gust nu le caracterizează. Comerţul principal al Jaffei stă în fructe. Locuitorii se ţin mai mult cu banii ce lasă aici pelerinii sau închinătorii creștini.

Pe malul mărei, aproape de schele, se află trei monastiri, una a grecilor, una a catolicilor şi alta a armenilor. Monastirea catolicilor se află pusă între celelalte două ; aceasta a făcut pe călugării latini să zică că Isus era între doi tîlhari răstignit şi că cel din dreapta s-a mîntuit (schitul grecilor cade la stînga lui).

Aceste schituri sunt totdodată ospătării pentru închinătorii ce trec pe aici la Ierusalim ; însă ospitalitatea să plăteşte mai scump decît la o locantă.

Eram hotărîţi să tragem la schitul latinilor, unde se primesc călători de toate ritele şi unde, după cum ni se spusese, era să fim foarte bine trataţi ; dar voirăm a cunoaşte un local despre care nici un călător n-a scris şi a vedea totdodată cum priimesc grecii pe românii care au înzestrat aceste monastiri cu venituri atît de mari. Astfel urmarăm acestei dorinţi.

Schitul grecilor este o grămadă mare de piatră zidită fără artă, fără gust, fără nici o ţintă, cu curţi multe şi mari ; galerii, terase şi bolți. Ni se păru că intrăm într-o închisoare. Intrarăm într-o curte, suirăm o scară, trecurăm printr-o galerie, mai urcarăm două scări, pînă ajunserăm la un loc hotărît. Toate curţile, gaieriile, scările, terasele erau încărcate de oameni, femei, copii, închinători de ritul nostru, din care cea mai mare parte se compunea de greci de la Cipru. Mi se păru că văd o laie de ţigani în călătorie.

Un şerb al schitului ne duse îndată la egumenul monastirei. Acest călugăr era culcat în pat, fiind bolnav de mulți ani de gută, sau durere ce vine la încheieturile oaselor şi cade mai ales la picioare. Această boală bîntuie mai pe toţi călugării din aceste locuri, din cauza umezelei pietrelor. Părintele Ștefan, egumenul acestii monastiri, era un om de la șaizeci-şaizeci şi cinci de ani ; o faţă palidă şi vestedă de ani şi de suferinţe ; dar căutătura-i vie şi inteligentă, îi rămăsese încă.

La egumenul se aflau mai mulţi greci și arabi de ritul nostru, veniţi în vizită. Acești oameni ne întrobară de noutăţi. Noi le spuscrăm că a murit împăratul Nicolae. Trăsnetul de ar fi picat aici, nu ar fi produs efectul ce produse această veste ! Unii din ei nu voiră să ne crează; ba încă unul ne întrebă dacă am cetit această veste în gazetele franceze. Fiindcă răspunsul lui era cum îl vedeţi, riscrăm și noi. Părintele Ştefan, ce avea experienţa lumei, le tăie vorba zicînd:

— Se poate foarte bine, căci împăratul era om, şi omul este trecător ca floarea cîmpului.

Un arab nu voi să înțeleagă această maximă consolătoare și în durerea lui striga ca un turbat :

— Are să ne taie musulmanii !

O lună după aceasta am întîlnit pe acel om cu capul tot pe umere şi cred că nici astăzi nu i l-a tăiat încă nimeni, afară dacă nu l-a ucis vreun om.

După ce ne dete dulceaţă și cafele, părintele Ștefan ordonă să ne ducă într-o cameră ce se păstra pentru persoane simandicoase, după cum se exprima egumenul. Camera ce ni se deschise, cu tot numele de simandicoasă, nu avea nici geamuri la ferestre, nici aşternut în paturi ; dar era peste tot o mare de pulbere în care înotau, în toată fericirea lor, milioane de purici călugărești.

În casa unde se află o pisică nu se află şoarici. Astfel și acolo, unde şade o femeie, nu sunt purici. Nu cred să vie de aici vorba: „Cu o femeie nu faci purici !” dar femeia, în privinţa puricilor, este ca pisica în privinţa șoarecilor. Locurile locuite numai de bărbaţi sunt vestite pentru aceste insecte ; astfel sunt cazarmele și monastirile, de unde și vine vorba : „purici călugărești“. Noi, ca nişte călători înţelepţi, nu luarăm în seamă această puricărie, apoi vederea desfătătoare ce avea pe mare camera noastră ne făcu să uităm toate suferinţele.

Aici aflarăm, adăpostit, un călugăr din Moldova, anume Iona, altă dată Ilidor. El venise să se închine la sîntul mormînt și rămăsese pe aici, neaflînd mijloace a se reînturna în patria lui. Îndată ce auzi că au sosit trei români, bătrânul Ilona veni să ne vază.

Suntem recunoscători acestui călugăr rătăcit, fiindcă în tot timpul șederei noastre într-aceste ziduri triste, el ne desfătă prin muzică : juca de minune cu flautul doine moldovene. El știu mijlocul să scoaţă din ochii nostri uscați de străinătate o lacrimă de dor pentru ţara noastră părăsită, dar niciodată uitată.

Îndată se puse o masă pentru noi. Eram în postul Paștelui. Prin urmare fasolea era primadona bucatelor. La masă văzurăm mai mulţi oameni ce ne serveau, decii feluri de bucate pe masă.

În acest schii vizitarăm biserica cea nouă, al cării arhitecti se vede că a fost părintele Ștefan, sau că este un plan acolo, după care se zidesc toate bisericile lor ; căci cîte am văzul seamănă unele cu altele. Înuntrul bisericei sunt două rînduri de coloane măreţe ; dar îndată ce le atingi cu mîna, vezi că sunt de lemn scobit, tencuite, ca să imite coloanele de marmură.

Cele mai frumoase icoane și daruri ale bisericei vin de la ruşi.

Într-un loc unde astăzi se află băile, se vede că a fost în vechime biserica Sîntului Petru, zidită pe tărîmul casei lui Simon curelarul. Aici principele apostolilor a avut o vedehie în care i s-a 7: „Scoală-te ! Ucide și mănîncă !*

A doua zi de dimineaţă merserăm să ne luăm bună ziua de la părintele Ștefan. El citea pe Agatangel, profetul după Isus, și ale cărui profeţii nu s-au împlinit încă. Această carte scrisă sau tipărită ori de vreun Pralea grecesc, sau de propaganda politică, joacă o mare rolă printre oamenii ignorenţi şi simpli după aici. Noi voirăm să lăsăm ceva aici, după cum este șartul, dar părintele Ștefan se împotrivi tare la aceasta. Darăm banii, ca să ne pomenească la biserică.

Aici toţi ne luară de ruși, căci pentru acesti oameni jumătate sălbatici, românii și ruşii sunt una. Unii se aruncau să ne sărute miînile ; alţii ne ziceau încet : „Să trăiască Nicolae !” În deşert le spuneam că se înșală; ei nu voiră să înţeleagă. Astfel furăm siliţi a ne apăra cu biciul.

Plecarăm de la schit pe la amiazăzi.

La poarta cetăţei pe unde era să ieşim, aflarăm vreo trei sute de oameni, femei, copii din mai multe naţii, cu un număr mai tot atît de mare de cai, cămile, măgari și mule (catîri). Așteptau să se deschidă poarta, să iasă. Portarul era dus să mănînce. După treizeci de minute de așteptare, acest sînt Petru al Jaffei sosi cu fața veselă și mulţămită, ce ne spunea de departe că a prinzit de minune. De ceaaltă parte a porţei, pe dinafară se aflau, așteptînd ca noi, mai tot atiţi oameni, să între în cetate. Cînd se deschise poarta, ne aflarăm în faţa celor ce voiau să între, ca două armii ce au să se lupte. Pedestrimea lor, strîngîndu-și aripele, se aruncă asupră-ne cu furie. Noi încă nu pierdurăm timpul și pornirăm către ei. Femeile și copiii strigau, cavaleria inamică sosi, vru să ne învălească ; din norocire, măgarii nu voiră să se supuie ; ei întîlniră pe ai noștri și se opriră să se sărute. Aceasta opri şi caii, şi cămilele. După o luptă lungă, ieșirăm de sub poartă. Ei avură o mulţime de pierderi ; iar noi, un paner cu portocale vărsat.

Cînd mă văzui afară din cetate, căpătai din nou bucuria inimii, ce pierdusem într-aceste morminte locuite de fiinţe vieţuitoare. O vedere fermecătoare ne răpi : ne aflarăm în mijlocul grădinilor ce încungiură Jaffa, despre uscat. Aceste grădini sunt de arbori portocali, lămii, chitri și alţii, ce în ţările noastre abia sunt cunoscuţi în florăriile oamenilor de gust. Calea ce duce la Ramla, în timp de o oară şi jumătate, trece şerpuind printre aceste nenumărate grădini și formează nişte alee răpitoare, pierdute între două baricade dese și verzi de arbori de cactus. Ochii se încîntă neîncetat la vederea portocalilor, unii înfloriţi, alţii încărcaţi de nenumărate îructe de aur. La o mare depărtare de aceste grădini, aerul este bălsămit de profumul florilor lor.

Calea aceasta ne scoase în valea numită în vechime Valea Caronului și a cării frumuseţe era vestită în lume. Pină la Ramla nu văzurăm nimic însemănător. Mulțimea călătorilor europeni vorbesc de o dumbravă de maslini sădită de cruciați și care s-a împrospătat pînă astăzi, precum și de o citernă făcută din ordinul lui Constantin. Văzurăm această dumbravă ; sunt cîțiva măslini rari și pulberaţi, ce seamănă bolnavi de oftică. Citerna încă nu merită a o descrie

De la Jaffa spre Egipt, în lungul malului mărei, se află niște vechi cetăţi destul de însemnate altădată, ca să nu vorbim în treacăt. Întîi este Aszdod. Pe timpul lui Salomon, această cetate era sub ebrei. Mai tirziu filistenii o luară înapoi, dar Usia, reluindu-o, surpă fortificațiile ei. Dupe Herodot (Cartea II, cap. 157), Psametic, regele al Egiptului, o încongiură în p de 29 ani şi, după ce o luă, o surpă cu totul. Iuda Macabeu fârîmă, mai tirziu, altarele ei idolatre. Fraţii acestuia, bătînd pe Apoloniu, general sirian, o arseră împreună cu templul lui Dagon. Generalul roman Gabiniu o rezidi. Astăzi este un sat în mizerie, vestit numai prin mulţimea scorpiilor sale.

Mai departe, pe malul mărei, se văd ruinele cetăței Ascalon. Vechii săi locuitori erau închinători de idoli. Semenţia lui Iuda luă cetatea, dar pică iar în puterea filistenilor pînă în timpul principilor Macabei. Aici s-a născut vestita regină Somiramis. Muma ei era adorată aici sub forma unui peşte : se zice că această femeie ruşinîndu-se, căci avusese relaţii cu un june sirian, al căror rod a fost Samiramis, se aruncase într-un lac aproape de Ascalon, după ce a ucis pe amantul ei (Diodor din Sicilia). Templul ei (Herodot) s-a despoiat de către sciţii ce locuiau părţile de la nord ale Mărei Negre şi făcură o invazie în aceste locuri. Sub arabi, Ascalon se numea Arus el-$am sau mireasa-Siriei.

Ascalon suferi mult pe timpul cruciaților. La anul 1191 se surpă cu totul de musulmani: şi de creştini. Astăzi este căzut în ruine. Comitele de Forbin, în călătoria sa pitorească, zice aşa :

„Această cetate, care nu mai are astăzi nici un locuitor, este așezată pe o coastă întinsă, ce face un semicerc. Despre uscat, suișul este lesnicios ; iar despre mare, greu este coborişul care, aici, face coarda unui arc de săgeată. Zidurile, porţile stau încă în picioare: turnul pare că așteaptă să vie şentinela veghetoare ; stradele te duc pe piețele cetăţii, și gazela sălbatică se urcă pe scările palaturilor ; echo al bisericilor întoarce numai strigătul şacalului : turme întregi de aceste lighioane se adună pe pieţele publice şi astăzi sunt singurii stăpîni ai acestei cetăţi. Arabii de astăzi, ce o numesc Dgerah, pătrunşi de adînca ei tristeţe, cred că aici este locașul spiritelor rele și asigură că, noaptea, această cetate se ilumină ; că se aud zgomotele unor glasuri nenumărate, nechezări de cai, loviri de arme şi gălăgia luptelor. Nu departe de aceste monumente gotice, se află marele fărîmături ale templului Venerei: Patruzeci de coloane de granit roşu, foarte înalte, capitole, frize de marmură frumoasă se înalță mai pe sus de o boltă adincă şi întredeschisă ; un puț coboară înuntrurile pămîntului.

Smochinii, curmalii, sicomorii înveselesc, pe ici pe colo, această întinsă cotropire... Ce contrast pitoresc şi filozofic este acela al ruinelor eroce ce dispută eleganța cu ogivul şi coloanele împielite care sprijină bolta unui altar al fecioarei ! Această capelă predomnește asupra țărmului. Adesea călătorii de mare, în mijlocul pieirei acestor ccaste furtunoase, au învocat acest altar. Pe azurul bolţei se ceteşte încă aceste vorbe în caracter gotic : „Stella matutina, advocata navigantium, ora pro nobis“ ⁴ .

La cinci leghe departe de Ascalon este Gaza, cea din urmă cetate despre Egipt. Cartea judicătorilor spune că aici Samson răsturnă templul și muri cu filistenii ce se aflau acolo.

Gaza se luă de semenţia lui luda şi se dete înapoi filistenilor. În marșul său în Egipt, Alexandru cel Mare o luă cu asalt, după cinci luni de încongiurare. Ionatan Macabeu o luă în urmă și arse o parte dintr-însa. Regele ebreilor, Alexandru loaane, o fărîmă ; dar se rezidi de Gabinius romanul. Musulmanii puseră mîna pe dinsa pe la 634. Sub Baudouin al III-lea se rezidi de cruciați. La 1152 se dete templierilor, iar Saladin pe la anul 1187 o luă înapoi. Volney zice că Gaza se compune de trei sate, din care unul, sub nume de castel, este aşezat între celealte două, pe o movilă. Clima aici se schimbă ; roua cade ca pe malurile Nilului. Pe ici pe colo se văd încă bucăți de marmură, care dovedesc că aici fuse altădată locaşul luxului. Pămîntul este negru şi roditor ca al Egiptului, în vecinătăţi. Grădinele ei sunt udate de nişte riuleţe și produc portocali, rodii, curmali, de la natură mai mult. Industria a două mii locuitori, ce se află încă aici, stă în fabricaţia bumbacului.

După o cale de trei ore de la Jaffa, ajunserăm a Ramla. Pînă a nu întra încă în cetate avurăm timpul să privim toate grădinele ce încongioară cetatea. Pe calea Jaffei vizitarăm turnul celor patruzeci martiri ; curtea care îl împresoară este largă. Aici se află mai multe rînduri de chilii ruinate şi o mare citernă suterană. Turnul este situat spre occident. Acest edificiu ce stă încă în picioare, se zice că s-a zidit în timpul cruciaților ; după alţii, ar fi zidit de împărăteasa Elena. Noi văzurăm asupra porţii prin care întri într-însul o inscripţie arabă. Din vîrful lui, vederea văiei Saropului, a mărei îndepărtate ne farmecă ochii.

Prin toate pietrele, precum și prin arborii de maslini din aceste locuri văzurăm o mulţime de guşteri cu o formă nouă pentru noi și de o mărime necunoscută. Moise (Levit. c. 2, v. 29 și 30) vorbeşte despre opt feluri de reptile în Palestina. Din aceste, şase sunt din familia gușterilor. Cît despre şerpi, aici nu se află din cei veninaţi (Seetzen).

Acesti mari gușteri seamănă cu crocodilii. Ei nu fac rău, şi oamenii îi lasă în pace. Unul din acesti guşteri îmi întră în sîn într-o zi şi ieşi pe mînica cămăşii, aflîndu-mă rezemat la umbra unui măslin ; el nu mă pișcă.

Pînă a nu merge mai departe, este de trebuință să dăm o repede idee despre istoria Palestinei.

Palestina face parte astăzi din Siria și din pașalicul Acrei şi al Damascului. Se întinde între 31-33 grade de lat. n. şi între 32 şi 35 de lung. E pe o întindere de o mie trei sute leghe pătrate.

Altădată era locuită de izraeliți. Ebreii o numeau Palehst. În vechime îi zicea încă Canaan, nume ce se crede că-i vine de la Cam, fiul lui Abraham. De la venirea ebreilor, ea se mai numi ţara lui Iuda, de unde își luă nume de ludeea, apoi ţara sîntă, pămîntul făgăduinţei etc.

Ea se întindea (după Cartea facerei) pe coasta Mărei Mediterane de la Sidon pînă la Gaza, şi pînă la Iordan și Marea Moartă, despre uscat. Cu toate acestea, puterea ebreilor se ducea dincolo de Iordan și Marea Moartă și o parte, sub Satomon, pînă la Palmira.

Cei mai vechi locuitori cunoscuţi ai Palestinei au fost rafaimii (uriași), care se subîmpărţea în deosebite ramuri cu mai multe numiri.

Poporul cananean venise în Palestina înainte de Abraham. Acest neam, împărţit în unsprezece semenţii, cu felurite numiri, se așezase pe ruinele neamului efraimesc. Cananeenii zidiră ceiîntîi Sidonul, Acra și alte cetăţi, afară de Palestina proprie. În această ţară se așezară cananeenii, ce purtau numirile de hegiţi, iebusisti, carii locuiau în Salem (lerusalim), emoriţi, girgasiţi și.heviţi. Se mai vorbeşte de două ramuri ale acestui neam : camaniţii și feriziţii. Toate aceste popoare se supuseră de ebrei și cei mai mulţi din neamul cananeenilor fură ucişi de izraeliţi în războaiele lor cele lungi ce avură ; alții emigrară în ţări străine ; alţii iar rămaseră în Palestina. Pînă la înturnarea ebreilor din exilul Babilonului încă se vorbeşte de cananeeni. Înainte de venirea ebreilor în aceste locuri (o mie opi sute ani înainte de Isus) veniseră filistenii de la insula Critului și se așezaseră pe malul mării de la Jaffa pînă la Gaza, unde au fost întemeiat cinci principate. Luptele dintre ebrei si filisteni sunt scrise în Biblie.

Acuma, cîteva rînduri încă despre ebrei. Abraham, dintr-o familie din Calcdeea, vceni-şi se aşeză în ţara Canaan. Familia lui crescu şi se duse în Epipt. Acolo, toţi cîţi purceseră din acest neam se înmulțiră cu timpul și formară un popor mare. Moise se puse în fruntea lui, îl scoase din Egipt și, străbîtînd cu el deşerturile, ajunse în Paicslina. Moise moare, după ce dă legi. Iosuc, următorul lui Moise, câștigă prin arme o mare parte din Palestina. Alţi următori ai acestora urmară, să răspîndească instituţiile, doctrina, religia lui Moise ! Se apropie de a lor cădere ; anarhia ameninţă statul ebrailor. Un levit, Samoil, face să înainteze doctrina mozaică, dar nu poate să aducă poporul la principul curat teocratic. Samoil alege dar rege pe Saul. Accsta bate pe filisteni. Saul însă nu poate să mulţumească pe Samuil. Acest din urmă pune ochii pe David. De atunci Saul cade la melancolie și se ucide în război. David se luptă cu succes și se face rege. Sub David, statul ebreu se face mare și tare. Salomon vine după David la tron ; dar Salomon cade în amorul luxului și al femeilor, două viţiuri ce aduseră idolatria, care aduse schismul ; şi schismul, slăbiciunea. Sub Rehoboam, următorul lui Salomon, zece semenţii aleg alt rege în parte. Semenţia luda și Beniamin rămîn sub moștenitorii lui David. Statul celor zece semenţii se depărtează de credința lui Moise. Aceste două state slăbiră prin lupte între ele în timp de doi secoli și jumătate. Statul celor zece semenţii căzu sub asirieni, al lui Iuda ţinu încă legile și doctrina lui Moise şi se reîntemeiază de Ezechias. Asirienii nu-l pot supune. După moartea lui Ezechias, următorii lui favorară idolatria, dar învinși de caldeeni se iau în robie la Babilon. Acest stat a trăit o sută treizeci de ani mai mult decît acela al lui Izrael.

Perşii aduseră înapoi pe ebreii exilați, după ce luară ţara caldeenilor. Sub Alexandru cel Mare, ebreii suferiră înriurirea grecilor. Mai tîrziu, la chemarea unei familii de preoți (principii Macabei), ebreii scuturară jugul. Domnia Macabeilor este glorioasă, însemnată prin eroismul și patriotismul ebreilor. Iuda Macabeu puse însă Palestina sub protecţia romanilor. Ca toate protecţiile, proiecția romană se schimbă în stăpînire. După răscularea ebreilor, romanii surpară Ierusalimul și măcelăriră mii de ebrei.

Cu toate acestea, sub romani, ebreii formară o societate religioasă civilă, crau guvernaţi de nașii sau patriarhi ai lor; aveau sinagoge și şcoli şi ţineau sărbătorile lor în public.

De la Constantin, cristianismul luă mai mare întindere în această ţară. Ebreii, se munciră, se arseră vii de către creștini, pe atunci fanatici și barbari. Din acel timp încep pelerinagiurile la Ierusalim.

În al Vll-lea secol, regele Persiei, Cosroe al III-lea, trimise în Palestina armie. Perșii, uniţi cu ebreii, luară mai multe cetăţi şi mulţi creştini uciseră. Dar Heracliu bătu pe perși și scăpă ţara.

Pe atunci islamismul rădicase stindardul său.

Omar sosi cu oștile sele in Palestina, luă Ierusalimul ; dar fu mărinimos cu creştinii: le dete dreptul să aibă bisericele lor. Pe la 638 toată Palestina intră în marea împărăție a arabilor. De mult timp plîngerile creştinilor răsunau în toată Europa în contra musulmanilor. Regii Europei, temîndu-se de mărimea împărăției arabe, se folosiră de fanatismul popoarelor, ca să le scoale, sub pretext religios, în contra arabilor. Alexandru Comnen trimise la papa ambasadori să ceară ajutor. La consiliul din Clermont, papa Urban al II-lea și Pierre L'Ermite înflăcărară adunarea. Mulţime de creștini se hotărîră să meargă să moară pentru lege. Cel ce ar fi murit în luptă, era mîntuit de toate păcatele. Acești războinici, numiţi cruciați, puseră la cap o stofă roşie, în formă de cruce. Dar fiindcă istoria războaielor îndelungate de cruciați nu intră aici, ne vom mărgini a zice numai că Palestina căzu în puterea creștinilor, carii fură mai răi decît păgînii. Ei făcură aici împărăţia Ierusalimului. Dupe alte noi vărsări de sînge, căzu în puterea musulmanilor. Pe la 1517 Palestina se luă de turci sub Selim 1], după ce trecu mai întîi prin mîna sultanilor Siriei. Pe la al XVIII-lea secol, fu prada mamelucilor. La 1799 căzu sub francezi. La 1832 o luă Ibrahim, fiul lui Mohamet Ali ; dar o dete înapoi Porţei otomane, în puterea intervenției staturilor celor mari din Europa.