Cartea a V-a

Abul Fed, geograf arab, zice că cetatea Ramla s-a zidit de califul Soliman, fiul iui Abd al-Melec, pe la 716 după Isus. Alţii pretind din contra.

Ramla este mică şi nu are nici o frumuseţe. „Poate să aibă pină la trei mii locuitori, din care cei mai mulţi sunt arabi musulmani. Sunt cîteva familii catolice şi grece, precum și cîţiva ebrei, armeni şi franci.

Traserăm la monastirea grecilor, care aici, ca csa de la Jafia, ospătează pe pelerini şi este zidită în forma unei mari închisori. Abia ne urcarăm pe scări şi văzurăm în capul scărei de sus figura rîzindă a călugărului Ilona Moldoveanul, umbra lu Macbeth, ce ne urma pretutindeni. El se făcuse nevăzut la Jaffa : ne ieşise înainte, să ne facă surpriză. Călugărul Jona ne conduse la egumenul acestui schit. Ne prinse mirare să aflăm în el un adevărat gentilman ! El ne primi cu o politeţă și cu o manieră atit de plăcute, încît nu puturăm crede deocamdată că acesta era egumenul, ci vreo fiinţă misterioasă. Părintele Grigorie locuise mulţi ani în Moldova, acolo fusese în relaţie cu oameni binecrescuţi şi delicaţi. Acesta era neapărat motivul pentru care se deosebea atît de mult de ceialţi călugări, însă aceasta nu ar îi fost destul, dacă și natura nu i-ar fi fost părtinitoare totdodată.

A doua zi pornirăm pentru cîteva oare la Lida, un burg în vecinitate. Părinigle Grigorie ne dete pe nepotul său Gcorpe să ne conducă. Peste o jumătate de oară cram acolo.

Lida fu zidită de un moștenilor al lui Beniamin, sub domnia sirienilor, făcea parte din Samaria. Cestiu, general romau, o surpă. Mai tîrziu se ridică din nou sub numele de Diopolis. În secolul al IV-lea după Isus, Lida fu scaunul unei mitropolii, ce se numea Sîntul George.

La marginea acestui burg, spre sud, văzură ruinele unei biserici, numită St. George și zidită, după cum se vede, de împăratul Iustinian. Dar lucru de mirare ! În mijlocul acestor ruine, văzurăm încă o dată chipul călugărului lona.

— Iar umbra lui Macbeth ! strigă unul din soţii mei !

Partea bisericei despre răsărit stă încă în picioare. Spre sud-vest se văd niște coloane împietite, cu capitele de marmură albă, grațios săpată. Mai presus de capitole, se ridică arcuri ogive. Arhilectura ci este veche și potică, căci această biserică, după zisa vestitului călător Pockoche, se zidi din nou de Richard Cocur de Lion ⁵ . În fundul bisericei se vede încă piatra ce forma masa altarului. Locuitorii de la Lida cred că această masă de piatră a fost mormîntul st. George care, se zice, că aici a fost martirizat. Arabii musulmani aruncă aici necurăţeniile celăţei, împinși de ura fanatismului ienorent. La cîţiva pași de la biserică, aflarăm o citernă părăsită, și mai nainte o coloană de granit îngropată în pămînt.

Creştinii au cerut să se zidească această biserică, dar arabii se împotrivesc. Astfel ne spuseră grecii ; dar adevăratul este altfel. Cu bani ajunge să capete voie de la musulmani spre a zidi orice biscrică, gelozia ce este între greci şi latini opreșie aceste zidiri. Grecii vor să o zidească ci și să o facă proprietatea lor ; latinii vor să facă asemenea, și se împiedică unii pe alţii cu intrigi. Aceasta se întîmplă și cu o dregere ce este să se facă la biserica St. Mormînt.

De aici merserăm să vizităm şcoala grecilor din Lida, însoţită de vro sută de cetăţeni curioși.

Mai toţi băieţii din această scoală erau cu ochii roşii și umiflaţ, alţii stricaţi, se înţelege nu din multă învăţătură, ci este în această ţară, pe partea coastelor mărei, o epidemie care strică ochii locuitorilor, precum este si în Egipt.

În această şcoală, copiii arabilor învaţă limba arabă și cea greacă. Catehismul și puţină aritmetică se predă aici. Școala este ţinută cu cheltuiala monastirei grece de la Itamla.

După tradiţie, în această cetate, sîntul Petru ar fi vindecat pe Encas de lepră.

De aici ne înturnarăm la Hamla. Eram în luna lui martie. Dar aici clima nu este ca în ţările noastre : soarele ardea ca în luna lui iuliu pe malul Dunărei. Puturăm, însă, prin ocoluri, să ne scăpăm de razele lui, pășind pe la umbra arborilor de cactus.

A doua zi plecarăm la Ierusalim foarte de dimineaţă, Părintele Grigorie, după ce ne dete merinde de tot felul, neștiind ce să me mai facă ca să ne mulțumească, ne dete cavazul turc al monastirei, ca să ne petreacă pe cale pînă la Ierusalim.

După două oare de călătorie intrarăm printre cele dintîi valuri ale munţilor Iudeei. Acest munte se întinde pînă la mareenile despre miazăzi ale Palestinei. Spre vest este mărginit cu Narea Moartă. Înainte de venirea ebreilor se chemau munţii Amoriți. Cel mai însemnat virt al acestor munţi este acela ce se numește Carantania, ce se află spre podul luncei lui Ieriho ; numele îi vine de la postul de patruzeci zile al lui Isus în acest loc. Pe unul din virfurile celor întîi picioare ale acestor munţi văzurăm satul Latrun, unde se zice că a locuit unul din cei doi tilhari răstigniţi pe cruce o dată cu Isus.

Nu departe de aici se mai zice că a fost anticele cetăţi Adulan şi Timna, care înfloreau pe timpul patriarhului Iacob, cum și fortăreața Modein, unde a locuit preotul Matatia, părintele Macabeilor.

Pe cale întîlnirăm o turmă graţioasă de gazele sălbatice. La vederea noastră, ele se răspîndiră în toate părţile. Palestina este plină de aceste gentile căpriţe. Ele erau încă în timpul lui Salomon, căci acesta, în proverbii săi, vorbeşte de gazele. Iepurii încă sunt numeroşi. Moise nu da voie ebreilor să mănînce carne de iepure (Biblia, Levit.,l], 1, Deuteronom, 14-7), Aici se află asemenea și cerbi și vulpi, dar în mică cătăţim'. Lei erau altădată, dar astăzi nu mai sunt ; urşi încă se află. Ehrenberg zice că a ucis unul. Mistreţii șunt aşa de feroși ca în ţările noastre. În părțile sălbatice ale Palestinei se găsesc hiene şi pantere. Lupul este foarte rar. Însă nici un animal nu se află în aşa mare număr ca şacalul, ce este un fel de cîne sălbatic. Şacalii, după Volney, locuiesc cu turmele în apropiere de sate şi mănîncă leșurile. Nu atacă niciodată pe oameni și nu se aud decît prin ţipetele lor, ce sunt foarte triste şi adeseori ţin cîte un pătrar de oară.

Făcînd o leghe de cale, intrarăm printre munţi. Nişte stânci arse de soare şi presărate de o pulbere albă și văroasă se rădicau în toate părţile. Calea pe aici era atît de grea, încît caii noștri abia putură să se ţină pe picioare. Ici și colo văzurăm cîte o adunătură de măslini pierduţi prin îndoiturile munţilor. Păduri nu întîlnirăm nicăiri încă. Cu toate aceste în cărțile vechi se vorbeşte mult de păduri de maslini în Palestina (Plin., cart. 16, cap. 44, cart. 27—28, Seidlitz., Deut. 33—24, Ezechiel, 27—17).

Pliniu zice că măslinul Palestinei, trăia pînă la două sute de ani. Alţi călători spun că se aflau încă şi alţi arbori, precum smochinul, ce purta rodul şase luni pe an și-l pîrguia de trei ori ; sicomorul, ce seamănă cu dudul sau agudul la frunze și dă un rod de smochină ; curmalul, ce era altădată pcdoaba ţărei (Strabon, cart. XVI, cap. 41), rodiul, fisticul şi terebentinul se află şi astăzi, dar rari. Păduri de stejar se mai află spre Iaboc, cîte pot încă scăpa de securea beduinilor.

Într-o vale umbrită mai mult decît altele de măslini, unde se zice că este calea jumătate, ne oprirăm să facem gustare. Aici întîlnirăm mai multe sute de pelerini, oameni, femei, copii ce gustau la umbra săracă a arborilor. Abia ne aşezarăm aici, şi o mulţime de băieţi şi de fete arabe, musulmani şi creștini din vecinile sate, veniră să ne dea pe întrecere apă din vasele lor, cerîndu-ne bacșiș. Printre toate era o fată de cincisprezece ani ce ar fi trecut de o frumuseţe sub alt costum. După cum se înţelege, băurăm apă mai bucuroși de la această din urmă,

De aici urmarăm călătoria către Ierusalim ; în valea Turpentinului trecurăm peste un podișor de piatră; zidit pesțe un rîuleţ ce seacă vara. Aici David se luptă şi ucise pe uriașul Goliat.

Filistenii înecaseră țara de jos a Iudeii şi așezară tabăra lor între Soco şi Azeca. Saul tăbărî cu arnia sa pe lunca Turpentinului. Valea ce trecurăm despărțea pe luptători. Un om din cetatea Gatului ieși atunci din rîndul filistenilor și propuse ebroilor să aleasă printre ci un om, să se lupte cu dinsul: urma acoesiii lupte trebuia să hotărască care din aceste două naţii să se supuie celeialte. Nimeni din cbrei nu cuteza să iasă la luptă, căci Goliat era mare ca un uriaș. În timp de patruzeci de zile, Goliat repetă această propunere, adăogind vorbe umilitoare pentru ebrei. Saul publică că acela care va ieși la luptă cu Golat, după învingere, are să priimească daruri prețioase și pe fie-sa de soție. David, ce venise de la casa părintească cu demîncare în tabără, auzind de una ca aceasta, luă un baston, o praștie şi cîteva pietre colţoroase ce le alese din avost rîuleţ, Astfel merse înaintea lui Goliat. Acesta, văzîndu-l, îi zise : „Cine sunt cu, mâi, de vii asupră-mi cu bastonul ? El se apropie de David, dar acesta, alargînd înaintea lui, îi aruncă o piatră, care îl lovi în frunte cu atîta tărie, încât Goliat pică la pămînt leșinat. Atunci David se repezi și luînd sabia îi curmă capul.

Astfel de aduceri aminte deșteaptă acest riuleț. Trecătorul însă trece aceste turburi unde, fără să ştie cît de dulce şi tristă este suvenirea lor și, în ignoranța lui, despreţuieşte tărimul pe care calcă picioarele sale. Omule pieritor, nu despreţui aceste turburi undişoare ! Cei ce au sorbit altădată din ele, astăzi nu mai sunt. Alţi oameni, alte generaţii, alte popoare au venit de atunci și fără urmă încă au trecut ! Numai uceste unde au rămas ca totdcauna, jucînd neîncetat pe pictricelele lor, fără să le desființeze nici numărul secolilor, nici mîna surpătoare a omului”!

Din vîrful celui mai înalt munte, văzurăm Ierusalimul. Această cetate este situată pe trei munţi : Sion, Maria și Acra. Muntele Sion cade spre sud-vest, unde se afla altădată fortereţa vechilor iebusisti. Acra, pc careebreii o luaseră în cei dintîi timpi ai războaielor lor, au priimit acest nume de la o cetate ce Antioh Epifan zidi mai în urmă asupra lui. Între acesti doi munţi era odinioară o vale care mergea de la nord-vest la sud-vest spre fîntîna lui Siloc. Maria încă era despărțită de Acra printr-o vale. Prinţul Macabeu a umplut această vale. Astăzi acești trei munţi s-au reunit, Ierusalimul şade sub 31—47 latitudine n[ordică] și 33 longitudine e[stică]. Toţi istoricii ebrei și chiar Iosif sunt de părere că această cetate a fost Salem (liniștita), unde domnea Melhisedec. Înainte de David, ca se numea Ichbus. Nu se ştie bine la ce epocă a priimit numele de Ierusalim, (Ierusalim, moştenirea păcii). Împăratul Adrian îi dete nume de Aelia Capitolina. Arabii o numesc Iil-Cods.

Pe timpul lui losue, următor al lui Moise, era locuită de cananeeni. Adonisec domnea peste ea. Acest rege chemă odată pe regii Hebronului, Iaromutului. lahizii și Eglonului, ca să ia parte cu toţii în contra pabaoniţilor, aliaţi ai ebreilor. La această veste, ebreii merseră lîngă Gabaon, loviră şi învinseră pe aliaţi ; armiile lor sc răsipiră şi cei cinci regi se ascunseră într-o peşteră lîngă Machedan, unde, găsindu-se de ebrei, fură puşi în cinci furci.

Locul ce se cheamă Cetatea de Jos (Ierusalim) se luă atunci de ebrei : iebusistii rămaseră în Cetatea de sus. Această cetate se luă de la iebusisti în timpul lui David. Împăratul proclamase că acela care va intra cel întîi în cetate se va numi cap al tutulor armiilor sale. Iacob căpătă acest preţ. Pe iebusisti îi goniră, iar David așeză tronul său în Sion. Cetatea Ierusalimului, mărindu-se atunci, se făcu capitala împărăţiei. Luarea ei cauză rezbel între ebrei şi filisteni ; acesti din urmă voiră să atace Ierusalimul, dar David îi bătu în valea Refaimului. El îi mai sparse în două rînduri și le luă ţara Gatului. David aduse în Ierusalim arcul sînt şi îmbunătăţi cultul. Pacea se turbură pe timpul răsculării lui Abesalon ; dar David, voind să cruţe locuitorii și cetatea, plecă în exil. Cînd se înturnă, locuitorii îl priimiră cu recunoștință. Sub împăratul Salomon, Ierusalimul se înfrumuseţă cu templul său cel vestit și o mulţime de palate. După ce se făcu schism, Ierusalimul rămase capitala Judeii, însă el suferi după aceasta, căci cele zece seminţii dezbinate întrigară pe lingă egipteni și aduseră pe Sisac, regele Egiptului, cu oștiri la Ierusalim. Acesta despuie templul și palatele de avuții, luînd şi buclierii de aur ai lui Salomon. Sub regele Aţa, se fărimară în cetate toate urmele idolatriei, ce începuse a se întinde. Sub regența Ataliei se făcu o revoluţie în Ierusalim în contra ei, de Ioiada, preotul cel mare. Această prinţesă se ucise în valea Citronului. Regele Amaisa declară război lui Ioas, rege al lui Israel. Lupta se întimplă la Betsemeș. Amasia fu învins. Ioas întră în Ierusalim și, după ce despuie templul, se înturnă în Samaria. Pe la 603 înainte de Isus, în al VIII-lea an al domniei lui Ioachim, Nabucodonosor intră cu caldeenii în Iudeea. Ioachim se închină lui, dar mai tîrziu se revoltă împotrivă-i. Atunci caldeenii veniră din nou, bătură Ierusalimul, despoiară tot, arseră şi luară în exil pe toţi capii ebreilor. lerusalimul se supuse lui Alexandru cel Mare. După moartea acestuia căzu în mînile moștenitorilor lui. Sub principii Macabei, Pompei intră învingător în cetate. Pe la 71 ani după Isus, Titu o bătu, o luă, măcelări mii de ebrei şi surpă cu totul cetatea. Atunci se împlini profeția lui Isus că cetatea se va fărima, că nu va mai răminea piatră peste piatră. De atunci istoria Ierusalimului, ce este mai tot aceea a Palestinei, intră în niște faze pe care nu avem nevoie a le mai spune aici.

Este cu neputinţă să vază cineva această cetate pentru întîia oară, fără să simţă o durere secretă pentru lungele ei suferinţe şi să nu fie pătruns de un simţimint de respect! Un poet ebreu, la vederea acestor locuri de durere şi de mărire, a întonat următoarele strofe ce le dăm traduse :

„Ai uitat tu, o, Sion, pe fii tăi exilați pe faţa pămîntului ? Eşti tu nesimțitor la sărutările ce-ţi îndreaptă fărămăturile turmelor tale răspîndite prin lume? Din toate părţile exilatul îndreaptă către tine o căutătură plină de speranţă, cu tributul de lacrimi ce-ţi este dator. Aceste lacrimi pică ca roua Hermonului! Ah! pentru ce nu pot ele să cure pe dealurile tale deșarte ! Cînd plîng a ta durere, plîngerile mcie sunt lugubre ca gemetul şacalului ; dar cînd visez întoarcerea în patrie, aceste plîngeri se îndulcesc ca suspinele karpei ce altădată însoțea cînturile tale divine! Inima mea zboară în locașul Dumnezeului meu! Acolo se pleacă înaintea lui ; acolo se deschid porţile cerului ; acolo maiestatea lui Iehova întunecă luna, soarele, stelele. Ah ! de ce nu pot vărsa sufletul meu acolo unde spiritul Domnului se coboară pe aleşii tăi ! Tu erai, o, Sion, locașul regilor cel etern şi astăzi văz robii şezînd pe tronul împăraţilor tăi !

Pentru ce sufletul meu nu poate să plutească asupra locurilor unde divinitatea se arătă profeților tăi ? Dă-mi mie aripe şi voi purta pe ruinele tale fărîmăturile inimei mele ! Voi merge să sărut pietrele tale cele mute și voi închina fruntea mea pe a ta pulbere sîntii. Picioarele mele vor atinge mormîntul străbunilor ; voi vedea la Hebron sîntul mormânt. Voi privi muntele Abarim, muntele Hor, care învălesc ţărîna divinilor tăi domni, cele două lumini ale lui Israil. În aerul tău voi respira suflarea vieţei ; în pulberea ta prefumul cel de miră ; în apa riurilor tele, voi gusta cereasca miere ! Cît de dulce va fi să umblu cu picioarele goale pe ruinele altarului tău, în locul unde pămiîntul se deschidea, ca să priimească în sînu-i arcul de alianţă şi cheruvimii tăi ! Voi smulge din capul meu această deşartă podoabă și voi blestema ursita care a aruncat pe adoratorii tăi pe pămiîntul profan. Cum voi putea eu să mă dau bucuriilor acestei vieţi, cînd văd cînii sfişiind leuşorii tăi! Ochii mei nu pot să sufere lumina zilii, căci lumina zilei mă face să văz corbii sfişiind şi ridicînd în aer cadavrele acvilelor tele !... Opreşte, cupă de suferinţe ! Lasă-mi un minut de repaos : toate vinele îmi sunt pline de amărăciunile tele ! Un minut numai, să mă gîndesc la Ohola (Samaria) şi apoi voi curma" băutura ta amară !... Încă o repede aducere aminte de Oholiba (Ierusalimul), apoi te voi seca pînă în fund.

Sion, cununa frumuseţilor, adu-ţi aminte de amo] cel tînăr al fiilor tăi, pe care fericirea ta îi umplea de bucurie și pe care suferinţele tele îi cufunda în durere ! Din fundul exilului lor, ei îţi deschid inima şi în rugăciune se pleacă către porţile tele ; turmele lor, risipite pe faţa munților, nu au uitat încă patria. Fiii tăi se simt încă atraşi către înălțimele tele, la umbra palmierilor tăi. Sinear şi Patros, în deșertele lor măriri, pot oare a se pune cu tine? Ce sunt profeţii lor mincinoși pe lîngă Urim şi Tunim ? Unde este muritorul care poate să se măsoare cu prinții tăi, cu profeţii, leviţii și cîntătorii tăi cerești ? Toate împărăţiile vor pieri în negură, iar tu vei rămînea pînă ce sc curma secolii, căci Domnul va alege întru line locaşul său cel d-a pururea. Ferice muritorul ce va sta la umbra deşertelor tele ! Acela va vedea fericirea aleşilor tăi şi va fi faţă la sărbătorile tele. Iar tu vei fi frumos ca în timpul junici tele“.

Noi întrarăm în Ierusalim pe poarta Betlehemului. Terusalimul arc șapte porţi. Poarta Damascului. (Bab el-Amud, pe limba arabă), ca duce ia Napluza. Poarta lui Irod sau Efraim (Bab elZaheri) este închisă. Poarta necurăţeniilor, care duce la fîntîna lui Siloe (Bab el-Mogareb). Poarta Sionului (Bab el-Nabi Daud), ce va să zică poarta profetului David. Mai este încă poarta Sfîntului Ștefan, unde acest sînt se ucise cu pietre, după tradiţia creștină (Bab Sitti Marian) ; poarta Betlehemului (Bab el-Calil) ; o poartă ce am numit mai sus, precum şi încă una deosebită sunt astupate, căci poporul crede că creştinii prin aceste două porţi au să intre odată în Ierusalim.

Zidurile cetăţei sunt făcute din ordinul sultanului Suleiman, pe la 1534: sunt de patruzeci picioare de înalte și de trei picioare de groase. Poartă, pe ici pe colo, în fruntea lor, niște turnuri de o sută douăzeci picioare de înălțime.

Căile din cetate sunt strîmte ; puţine sunt coperite cu pietre. Casele sunt ca în celealte cetăţi ale Palestinei şi Siriei, cu terase, bolți, ferestre mici, cu cafase, şi triste.

La poarta cetăţei întîlnirăm o mulţime de oameni și femei arabe, creştine, ebree şi de alte neamuri, veniți să privească deșirind armia pelerinilor pedestri și călări, în mare număr. Ei luau în rîs pe toţi aceia ce avură ideea să încalece pe asini. Trista idee ne dete îndată despre gradul de civilizaţie a acestor locuitori !

Am zis că părintele Grigorie ne dase cavazul său să ne ducă de la Ramla la Ierusalim. El dase ordin acelui cavaz să ne ducă la patriarhia grecilor de aici și scrisese totdodată celor mai mari călugări peniru noi.

Nemulţămiţi de ospătarea ce voiră călugării să ne dea, merserăm la o locantă, unde furăm destul de bine. În altă parte voi istorisi ceea ce ni se întîmplă cu acești călugări răi.

Îndată ce ne așezarăm la locantă, ne duserăm să vizităm biserica Sîntului Mormînt.

Această biserică este zidită de împăratul Constantin și Elena, care, singură în persoană, veni în Ierusalim să fie faţă la lucrarea ei. La venirea perșilor, sub Cosroe (614 după Isus), acest rege dete ordinul barbar de a arde biserica Sfîntului Mormînt. Cînd perşii săi părăsiră Ierusalimul, luară şi crucea pe care se răstignise Isus; însă, cînd împăratul Constantinopolului Heracliu bătu pe perși şi în urmă făcu pace cu următorul lui Caosroe, amîndoi principii merseră în Ierusalim cu crucea cea sîntă, ce de atunci se crede că se dete bisericei înapoi.

Sub Omar, creștinii ceteau în această biserică. Pe la anul 1008 Moez-Ledin-Alah, calif din dinastia Fatimiţilor, dete ordin să se surpe cu totul biserica Sfîntului Mormînt, căci i se spusese că preoţii creștini de atunci, în agiunul Paştelor, făceau să se coboare din cer focul sînt prin mijlocirea unor funii unse cu materii înflăcărătoare, făcînd cu aceasta să crează că lumina venea din cer. Biserica se surpă o parte numai ; zidurile rămascră încă în picioare. Sub împăratul grec Constantin Monomac, biserica se drese şi se dete voie să se ţie liturgie înuntru. Monomac căpătă acest drept de la califul Al Monstazar Bilah, cu condiţia să-i întoarcă cinci mii arabi ce luase robi Monomac într-un război. Această biserică este pe dinafară înecată de mulţime de case și barace, ce se reazămă de păreţii ei. Are forma unei cruci, cu o sută douăzeci pași de lungime și șaptezeci de lăţime. Întrarea cea mare este spre miazăzi lîngă un turn dărîmat. Ordinul corintian domnește în arhitectura ei. Fără peristil.

Sunt douăsprezece staţii în biserică,

1 Staţia ungerei. Aici se depuse corpul lui Isus, după ce îl dară jos după cruce de Iosif din Arimatea (Ramla). Aici se află o piatră de marmură albă, cu balustrade de fier, șase mari candelabre se află împregiur. După Deshayes, piatra este de opt picioare, mai puţin trei degete de lungă, şi două picioare fără un deget, de lată. Acest loc este cel dîntii ce vezi, întrînd pe poarta bisericei.

2 Staţia unde Isus se puse pe cruce. Este Calvarul sau Golgota ; aici este “o capelă, la care te urci pe cincisprezece trepte. Sintul Epifan are cuvint cînd zice că Calvarul nu este un munte. În această capelă se află trei altare. La mijloc un stilp pătrat sprijină bolta. La mîna dreaptă au fost stat cele trei Marii în timpul răstignirei, pe cînd Isus zicea mume-sei : „Femeie, iată fiul tău!“, arătîndu-i pe cel mai iubit discipol ; iar lui : „Iată muma-ta“.

Este mare ccartă între învăţaţi despre locul Golgotei şi despre Sintul Mormînt. Unii, luînd de marturi scriitorii vechi, pretind că Golgota şi mormîntul erau altădată afară din cetate, și astăzi se află în mijlocul cetăţei. Alţi scriitori îi combat si îi numesc eretici.

Iată ce zice d. Chateaubriand, autorul creștin :

„Constantin, după ce a rădicat religia lui Crist pe tron, scrisese lui Macarie, mitropolitul Ierusalimului. dîndu-i ordin să facă o biserică frumoasă pe mormîntul lui Isus. Elena, muma împăratului, merse în persoană în Palestina și ea însăşi căută Sîntul Mormiînt. Acest monument sc ascunsese sub cdificiurile lui Adrian. Un ebreu, care știa de la străbuni acest loc, arătă tărimul unde cra mormîntul si, căutînd, se află.“

3 Staţia unde se îufipse crucea se află tot în această capelă, aici încă este un altar. Sub altarul coperit cu o tăbliță de marmură și sprijinit de coloane, în mijlocul uuci plăci rotunde de argint, se vede uaura unde se zice că ar fi fost infiptă crucea ; în dreapta și în stînga se mai vede alte două locuri, unde ar fi fost crucile celor doi tîlhari.

4 Staţie, locul de bătaie se află aproape de poartă : scobitura altărașului este într-un zid închis de niște grile.

5 Staţie, unde rămase Isus, pe cînd se făceau preparaţii pentru punerea pe cruce. Este o boltă plecată și sprijinită pe stîlpi.

1 Cont. d'Anville cete (n.a.), 2 Quoressanius, Scholt7 (n.a). 190

6 Staţie, locul unde se împărţiră vestmintele Mîntuitorului.

7 Staţie, de la locul împărţirei vestmintelor, te cobori pe o scară de douăzeci și opt trepte făcută de sînta Elcnă; pe urmă te mai cobori pe altă scară într-o capelă suterană, la locul unde s-a aflat crucea, Este însemnat cu o piatră de marmură, pe care sunt săpate treci cruci.

8 Staţie, capela sîntei Elena. Bolţile ei sunt în ogive ; coloanele unele sunt de marmură, altele de granit. Pavimentul este făcut din felurite materiale.

9 Staţia, locul unde Isus se încunună cu spini, se arată o bucată de coloană pe care Isus ar fi șezut cînd soldaţii îl încununară.

10 Staţie, locul unde Isus se arătă Mariei Magdalinei și unde aceasta, luîndu-l drept srădinarul, îi zise : „Dacă tu l-ai rădicat, spune-mi unde l-ai pus, ca să-l iau“.

11 Staţie, locul unde Maica Domnului văzu pe Isus, după înviere.

12 Sîntul mormiînt în biserică este un loc rotund ; pe la mijlocul acestui loc se află un cenotaf sau capelă, șasesprezece coloane de marmură sprijinită. descriind șaptesprezece arcade, ov galerie înaltă, compusă iară de șasesprezece coloane şi şaptesprezece arcade mai mici, nişte nişe ce corespund cu arcadele, se înalţă mai presus de friza celei din urmă galerii, bolta începe din arcul acestor nișe. Nişele, zice d. de Chateaubriand, erau altădată decorate cu mozaice, înfăţișind pe cei doisprezece apostoli. Mai erau siînta Elena, Constantin şi alte trei portrete,

*

Capela este destul de înaltă; toată este în piatră ; are două cămăruțe. Cea dintii înseamnă locul unde îngerul s-a arătat femeilor şi le-a dat ştire despre înviere. Acel loc se cheamă capela îngerului ; aici este o piatră cu formă de piedestal şi înseamnă locul unde a şezut îngerul. Din cea dintîi cameră intri pe o ușă pitică şi strimtă în camera Siîntului Mormint. Această cameră este largă de șase picioare şi opt degete; abia pot încăpea trei oameni. La dreapta întrînd, este. mormîntul lui Isus. Piatra mormîntului este de marmură albă, lungă de șase picioare, lată de trei picioare şi adincă de două picioare. Asupra acestui mormiînt ard candele de argint și de aur. Părețţii sunt coperiţi cu marmură săpată pe dinuntru și pe dinafară. Piatra dupe mormiînt este crăpată în două. Întrebînd pe călugării greci de ce piatra aceasta era crăpată îmi răspunseră că un turc mare zisese unui patriarh că voieşte să se facă creștin dacă și Isus va arăta puterea sa printr-o nouă minune. Patriarhul îi zise atunci să treacă o noapte în Sîntul Mormînt și va vedea minunea. Aceasta se făcu. Turcul şi patriarhul se închiseră în capela mormintului, pe la miezul nopţei, se auzi un zgomot mare, apoi o lumină ieşi din mormînt. Cei doi veghetori picară cu faţa la pămint, a doua zi aflară piatra crăpată. Turcul se făcu atunci creștin. Alt călugăr mai mintos ne spuse că odată arabii, cerînd această frumoasă marmură să o întrebuinţeze în folosul lor, călugării de atunci, de frică să nu o ia arabii, o crăpară. Această părere se pare mai probabilă. Asupra acestei capele se înalță rotunda ; deasupra, unde vine lumina, nu este acoperit și, cu lumina zilei, cade şi ploaia pe capela mormintului. Călugării, ca să apere capela mormîntului de ploaie, au întins un fel de cort, ce începe prin căpătîiele sale sus şi sfîrșeşte pe capelă. Grecii au cerut să dreagă aceasta, dar catolicii încă au cerut să o facă ei ; pentru aceea nu o face nimeni.

În biserică toţi creștinii de orice rit au cîte un altar. În timpurile pe cînd vestitul Deshayes călători în Ierusalim, opt naţii aveau o parte de drept în acea biserică. Astăzi însă catolicii, grecii și armenii au mai mari privilege. Copţii și sirienii au cîte un altăraș. Cele dintîi trei comunităţi au în biserică, fiecare, călugării lor ce locuiesc înuntru, prin deosebite apartamente ; preoţii catolici sunt toţi italieni şi spanioli. Ei se schimbă la ficce trei luni, grecii au aici un egumen şi cîțiva călugări ce nu se schimbă.

Capela grecilor din această biserică este cea mai mare și mai frumoasă. Capela latinilor este mică și întunecoas�' ; a armenilor se află la etagiul de sus. Liturgia' se face de toţi, unii după alţii, la altarele cele comune. Catolicii au întîietatea, după ei grecii, apoi armenii.

Călugării greci ne mai arătară o stincă ce se despică cînd se răstigni Isus şi ne ziseră că trei ore ţifiu întunerec pe lume ; catapeteasma bisericei se surpase, pămîntul se cutremurase, pietrile s-au fost despicat și abimul a strigat în limba latină: „Dedit abyssus vocem suam“ ⁶ ! Dar cînd se despică stînca, în crăpătura ei se arătă dodată capul lui Adam. Aceasta tot călugării ne-o spuseră, iar eu repet ce am auzit.