Cartea II

La 9 martie, pe la cinci oare seara, mă îmbarcai pe vasul cu vapor „Merse“, împreună cu alţi doi compatrioți.

Scopul nostru era să vizităm Ierusalimul şi toate locurile sînte.

Noaptea se întindea asupra saraiurilor mistericase, pierdute prin arborii grădinelor desfătătoare ale Bosforului. Cotul unde fuse altădată palatul împăraţilor, astăzi saraiul sultanilor, părăsit, rămase la dreapta noastră. Scutari, Cadikioi. pieriră unul după altul în umbră și în depărtare ; insulele Principilor, semănate în fața mărci, păreau că înoată sub cununele lor de scântei, în apă, în umbră şi în tăcere.

Scutari cade în faţă cu palatul cezarilor. În vechime acest oraș se chema (ihrisopole sau cetatea de aur. Denis din Bizanţ zice că acest oraș priimise numele de aurit, căci perşii strîngcau aici tributul de la popolii subjugaţi. Aici era mormîntul lui Chrisis, fiul lui Agamemnon și al Chriscidei ; unii cred că de aici îi veni numele de Chrisopole. După Xenotonte, atenienii se așezară aici cu treizeci de vase, ca să supuie la contribuţie pe toţi navigatorii care treceau prin Bosfor.

Promontorul de la Scutari se chema în vechime Bos, și se vedea aici (Denis de Bizanţ) o coloană de marmură albă, pe care era statua lui Bos, femeia lui Mares, general atenian.

Cadikioi se află spre sudul Scutarii, dincolo de promontorul Bos. Acest oraș se chema în vechime Calcedonia ; era așezat pe un riuleţ de la care orașul își primi numele. Aici se afla o mulţime de monumente măreţe ; între altele, templul lui Apolon. Mai era templul Venerei, al eroului Eupostes şi vestita fîntînă Hermagora.

Tacit, Ann., c. 12; Strabon, c. 7; Polib., c. 4; Pliniu, c. 5, spun că megarienii fundară această cetate şi că mult timp au fost de rîsul vecinilor lor, care le deteră nume de orbi, căci în loc să se așeze pe partea Bizanțului, se aşezaseră la o parte retrasă,

Perşii de mai multe ori despoiară această cetate ; zidurile ei se surpară de Valens ; goții o sfărîmară şi Corneliu Avitu o restabili. Saracinii o dărîmară cu totul. Aici se zidise o biserică, Sînta Eufemia, în care se ţinu soborul (conciliul) seneral ; dar astăzi nu mai este.

Aici se osîndi sîntul Hrisostom la exil, pentru că vorbise în contra viţiurilor femeilor și în contra credinţii pentru statua Eudoxiei. În portul acestui oraş, Foca făcu să piară Mauris și patru fii ai săi.

Pe aici împăratul Constantin se luptă şi triumfă îm contra lui Liciniu, și Mitridat se bătu cu romanii.

Mai în susul acestui oraș, spre sud, se întinde o limbă de pămînt în mare, ce se numea altădată promontoriul Hereum ; astăzi Fanar-bacce ; Procop zice că aici era altădată un palat măreț şi băi, zidite de Iustinian pentru Teodora.

Mai în toate părţile se aflau pe aici zidiri ce purtau numele Teodorei.

Împărăteasa Teodora era fiica unui om care nutrea vite ; maică-sa vîndu pe bani virtutea ei, şi Teodora se prostituă publicului. Fuse ţinută cîtva timp de un haţebol din Tir, care o goni în urmă. De aici merse în Alexandria, apoi veni în Constantinopole, unde se ocupă cu trista ei meserie. Împăratul Iustinian, văzînd-o, îi plăcu, o luă de ţiitoare, apoi, stricînd legea ce oprea pe împărați să se însoare cu femei de meserie înjositoare, o luă de soție. Procop zice că fuse un bici al neamului omenesc. Muri pe la anul 565.

Insulele Principilor sunt patru mai mari și locuite ; ele se află vecine cu coasta Asiei. Pliniu le numește Propontide. Aici era odată locul de exil al martirilor politici și totdeodată azilul de plăcere al curtezanilor bizantini. Două, Proti şi Antigona, nu sunt mult locuite; celelalte două, Halchi şi Princhip, sunt mai roditoare, mai locuite și mai vizitate de călători. Aici sunt vii, grădini, monastiri grecești. Halchi se numea în vechime Halchitis.

Vasul nostru despica undele nopţii şi ale Propontidei în liniște.

Marea Propontidă sau de Marmara priimea deosebite numiri, după vecinătatea ţărmurilor ei. Se află închisă între malul Europei şi al Asiei, în larg ; iar în lung, între Dardanele şi Bosforul Traciei. Prin Bosfor comunică cu Marea Neagră ; prin Dardanele, cu Arhipelul. Este lină, și caicele plutesc cu mîndrie pe faţa ei. De pe ţărmul Europei, în multe locuri, se vede cu ochii țărmul Asiei. De la Bosfor pînă la Dardanele, în lung, se aleargă, cu vasul cu vapor, în douăsprezece oare.

Clopotul vaporului ne chemă la masă. Aici făcui cunoștința tutulor pasagerilor. Între cei mai curioși era un englez, născut în Orient, în vîrstă de cincizeci şi cinci de ani. Acesta vorbea neîncetat, şi pentru aceasta era silit să spuie şi bune, şi rele. Ne spuse o mulţime de anecdote, al căror erou era totdauna el însuși. Mai era o damă bătrînă ce se ducea în Palestina, însoţită de un căţel. Era încă un pașă turc cu douăzeci de șerbi după el. Acesta nu mînca cu noi la masă; dar venea să ne vază mîncînd. Însă era și o jună fată, engleză, însoţită de părintele său, un lord bătrîn. Fiicele Albionului în genere nu sunt frumoase; graţia, gentileţa, vioiciunea le lipsesc ; nalte și reci, ca niște coloane de marmură ; mari în mîni și în picioare ; însă cînd, printre ele, se întîmplă unele frumoase, aceste excepţii sunt frumoase ca niște minuni. Astfel era această jună engleză ; vioiciunea sufletului său se răsfrîngea pe faţa ei, asemenea razelor de soare ce se varsă pe stele şi pe care ochii noştri nu le pot vedea, aflîndu-se ascunse. Fiecine tineri şi bătrîni, din pasageri ar fi dorit să ţie masa în toată viaţa lur ; dar zeii își rîd de hotărîrile oamenilor, zice Omer undeva, astfel masa ţinu mai puţin decît trebui să ţie, căci auzirăm afară o mare gălăgie. Adoratorii miss Liei uitară farmecele frumuseței ei şi ieşiră repede afară. Amorul vieței se vede că este pentru oameni în genere mai presus de toate bunurile, de toate simţimintele sublime. Astfel cînd pentru o idee înaltă, ca simţimînt divin, oamenii cei alcși își sacrifică viaţa lor nu este de mirare ca mulţimea oamenilor de rînd și ignoranţi să crează pe cei ce se sacrifică că sunt nebuni !

Frumoasa miss Lia fu dată la o parte, călcată pe picioare de cei ce vuiră să iasă! Sunt sigur că dacă s-ar fi spart vasul, de am fi scăpat în bărci pe mare, de am fi rătăcit mai multe zile însetaţi şi flămînzi, de am fi hotărît, în ameţeala foamei, să mîncăm pe unul din noi şi soarta ar fi căzut pe frumoasa fecioară, negreşit că acesti adoratori ar fi miîncat-o, fără nici o mustrare de cuget, numai să nu moară ei. Vasul nostru întilnise un caic încărcat cu marfă și cu treisprezece oameni. Îndată ce îl lovi, îl rupse în două ; îl văzurăm plutind un minut pe apă, apoi se cufundă. Cîţiva mateloţi se dară jos din vapor cu o barcă să caute pe cei ce se înecau. Auzirăm încă strigătele lor dureroase, apoi o tăcere de moarte se întinse peste unde. După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni scăpaţi din apă ; zece se înecaseră. Vaporul urmă atunci călătoria sa prin întuneric.

A doua zi ne aflarăm în strîmtoarea Dardanelelor .

Pînă a nu ajunge aici lăsarăm pe partea Europei mai multe cetăţi ce în vechime au fost vestite şi astăzi au picat cu totul în păragină şi uitare. Astfel sunt Silivria sau Silimbria, de unde începea zidul ce rădicară locuitorii din Constantinopole, ca să se apere în contra barbarilor și care mergea pînă la Filea, pe Marea Neagră, făcînd patru sute douăzeci de stade de lungime ; vine în urmă Heraclia, ce turcii numesc Reclia, zidită pe malul mărei la anul Romei 153. Vespasian avea aci un amfiteatru şi mai multe palate, ale căror urme încă se cunosc.

În această mare se află încă două insule mai mari : una, Calolimna, nu departe de golul Mondaniei ; alta, insula de Marmara sau vechea Proconesa.

Canalul Dardanelelor sau vechiul Helespont nu poate să se puie în frumuseţe cu Bosforul Traciei. Nu are nici grădinele totdauna verzi ale malurilor celui din urmă ; nici casele şi saraiurile lor, cu desfătările şi durerile misterioase ; nici tablourile Bosforului răpitoare, ce se schimbă pe fiece minut, fără să semene niciodată unul cu altul. Canalul Dardanelelor cură cu majestate între două maluri, unul al Asiei, celalt al Europei ; malurile sunt sălbatice şi monotone. Din timp în timp se vede, pe unul din aceste maluri, cîte o turmă de oi, cîte un sat sau oraș cu fizionomie de păragină, care umple inima de desplăcere,dar dacă nu farmecă ochii celor ce îl văd, ca Bosforul, prin frumuseţea lui materială, cel puţin pentru o seamă de oameni inteligenţi, acest canal are un merit mai preţios. Aduce aminte de fapte mari și glorioase din trecut ; sîngele atenienilor, lacedemonenilor, perșilor, venețienilor şi musulmanilor pică şi se amestecă odată cu aceste unde.

Strîmtoarea are unsprezece leghe de lungime ; lărgimea schimbătoare, începe de la două-nouă kilometre.

Pe istmul de la dreapta, intrînd, era odată trei cetăţi vestite : Pactie, astăzi Patio-Patino ; Cordia, pe golful Melas şi Lisimahia, fondată de Lisimah, unul din moştenitorii lui Alexandru cel Mare; aceasta din urmă se află între cele două aşezată.

La dreapta iar pe ţărmul Europei se vede Galipole. Orașul de astăzi este părăginit ; dar poziţia lui este avantagioasă : astfel toţi cuceritorii se așezară aici, mai nainte de a păși în Tracia. Iustinian ţinea la Galipole o garnizoană numeroasă. În zilele noastre, avînd exemplu trecutul, francezii şi englezii descărcară şi se aşezară aici.

Rîul Burga-su şi Musachei-su, care în vechime se chemau : cel dintii, Percot; cel de al doilea, Practius, cad pe coasta Asiei. Pe ţărmul din faţă se află rîul Aegos, astăzi Caraoba-su. Pe malul lui se întimplă vestita bătaie a Peloponesului. Mai în sus, pe canal, este o. limbă de Pămînt, numită Nagara-burnu. Aici se zice că a fost în vechime castelul lui Abidos. În faţă, pe țărmul Europei, a fost castelul Sestos. Între Abidos şi Sestos, zice Strabon, împăratul perșilor Xerxes aruncă un pod, ca să-şi treacă numeroasele sale trupe, să meargă să supuie pe greci. Tot pe aici trecu cu ostirile lui Alexandru cel Mare, din Europa în Asia. Turcii încă de aici trecură în Europa pentru întîia oară. Vom vorbi încă de Leandru, lord Byron și de un june ebreu ce trecură asemenea, dar înot, această strimtoare ?

Hero, fiica lui Sestos, pretresă, locuia un castel pe malul acestui canal. Leandru, amantul ei, trecea înot, noaptea, Helespontul, ca să întîlnească pe juna sa amantă; pe cînd aceasta din urmă, din vîrful unui turn, ţinea un fanar aprins, după a cărui lumină se îndrepta, prin întuneric, amantul. Într-o noapte, pe cînd Leandru trecea apa, se rădică o furtună : lumina se stinse de vînt şi junele înotător se înecă. Hero, atunci, se aruncă în valuri şi pieri. O mulţime de poeţi au cîntat această scenă tristă, în versuri şi în proză. Un călător, ce şi-a scris călătoria pe aici, zice că, aducîndu-şi aminte de această întîmplare, a plins de durere. Eu însumi aş fi scris ceva asupra acestii ncfericiri, sau cel puţin aș fi plîns, dar nu făcui nici una, nici alta; eram supărat pe acel Leandru, căci a pus în practică proverbul :

„On n'a pas tant d'esprit quand on est amoureux“  ²

Dacă trecea apa într-o barcă, în loc să treacă înot, nu numai nu s-ar fi înecat; ba încă ar fi ajuns la iubita lui, și învestit și neostenit.

Poetul Virgiliu cîntă această istorie în Georgicele lui, dar cea mai frumoasă poemă eroică este a lui Musset.

Lord Byron trecu apa înot pe aici, urmat de o barcă. Un june ebreu iubea o fată creştină; el o ceru de soţie ; părinţii fetei, ca să rîză de el, îi răspunseră că-i vor da-o, cînd el va trece canalul înot. Ebreul luă această condiţie de serios, se aruncă în valuri şi trecu dincolo sănătos. Se zice că părinţii fetei nu se ţinură de cuvînt. Pe amîndouă ţărmurile, turcii au așezat baterii și au zidit fortificaţii, ca să apere intrarea în Marmara a vreunei flote străine ; dar tractatele dintre puterile Europei sunt mai tari, zice d. Blanqui, decit fortăreţele turcilor de aici.

Mohamet al IX-lea zidi cele mai multe din aceste fortificaţii în anul 1659.

Cianac-alvsi este un burg pe partea Asiei, cu vreo două mii sau trei mii locuitori. Vaporul nostru se opri aici cîteva varc, iar noi mererăm mai mulți să vizităm aceste triste barace. Cîteva case vechi de lemn, ce par că se închină înaintea noastră, ca să ne zică bine am ajuns; cileva scamii ruinate și saraiul suvernorului, ce seamănă, la cel întii vint tare, că are de gind să zboare în mare cu oamenii şi cucuvaiele ce îl locuiesc, formează acest burg. Bazarul se compune de cîteva dughene. Nu puturăm înţelege dacă stăpinii acestor dughene vindeau ori cumpărau, căci marfă nu se vedea aici.

Merserăm la un cafeu, pe malul mărei. Aici aflarăm o mulţime de turci, cu chipuri galbene și posomorite. Ei nici se mişcară, nici rădicară ochii să ne vază, precum fac alţii la venirea unor călători. L-ar fi luat cineva, văzîndu-i, pentru o adunare de morţi în mijlocul mormintelor, precum se zice în baladele fantastice ale Occidentului. După ce ne aşezarăm pe o bancă şi trecură trei minute, ei ne salutară unul după altul, puind mîna la cap.

Aici văzui... sau mai bine nu voi mai zice ceea ce văzui. Nu am cotit încă o carte de călătorie în Orient, în care autorul să nu vorbească de un derviș cu barbă, trenţeros etc. Pretutindeni, adică în cărțile acestea, dervişul este tot acela, şi vorbele lui, și portul nu au nici o deosebire. Ca să nu cad în această greşeală, voi păstra o tăcere asupra dervișului ce văzui aici. Ciudat neam, neamul turcesc ! Totul în Turcia pare în ruină : oameni și lucruri ; şi această scădere să răsfrînge chiar asupra guvernămîntului. Străinul ce vede aceste lucruri pentru întîia dată crede că Turcia moare. Ea este în ajunul unei prefaceri, și dacă oamenii ce guvernă vor înţelege misia lor, nu este îndoială că va renaşte, din ruinele ei, mai frumoasă şi mai fericită.

Numele de turci se da altădată mai multor populaţii ce locuiau Turchestanul. Aceste seminţii erau cuprinse în marea nație a sciţilor. Unii autori pretind că turcii erau cunoscuţi în vechime sub nume de mesageţi. Iată ce spune Herodot despre străbunii turcilor, dacă străbunii lor fură mesageţii.

„Mesageţii se învestmîntă ca sciţii : felul vieţii lor este tot acela. Sunt războitori ; trag bine cu săgeata și sunt lăniceri dibaci... se bat călare şi pe jos... au cîte o femeie; cu toate acestea, femeile sunt comune între ei... cînd un mesaget se îndrăgeşte de o femeie ce vede, atîrnă arcul la cap şi se desfătează cu dinsa, fără temere și ruşine. Ei nu seamănă în pămînt; se hrănesc cu vitele şi cu peşte din Arax.:.. se închină la soare, căruia-i sacrifică cai, căci, zic ei, celui mai iute din zei se cuvine a i se sacrifica cel mai iute din vieţuitoare.“

Mesageţii locuiau spre orientul Mărei Caspiene, la picioarele, Caucazului.

Ciru căută să-i supuie prin arme, dar nu izbuti. Această luptă este descrisă de Herodot.

Pe la anul 722, califul Ulad I] supuse o mare parte din aceste semenţii şi le dete religia musulmană. În timpul răsculărei unor guvernori în contra califilor arabi din Bagdat, acele semenţii veniră în ajutorul califilor ; dar îndată începură să facă cele mai mari nerînduieli prin țară și deveniră aibitrii tronului și vieţii, califilor.

De la 935, turcomanii începură să facă staturi neatîrnate. Oguzianii, una din semenţiile lor, sau turcii de astăzi, mai rămaseră încă spre orientul Măreci Caspiene ; dar cînd se arătă Gingishan, emigrară de frica acestuia, cu şeful lor Soleiman, şi se strinseră în număr de cincizeci mii oameni la Aderbegean, de unde, goniţi de mongoli, se aruncară în Armenia. Soleiman, capul lor, se înecase în Eufrat. Fiul său, Ortogiul, luă comanda şi intră în Asia Mică, unde luă putere, prin cutropiri de ţări. Acest Ortosiul găsi la Iconium pe Ala el-Din, un turcoman din cei veniţi mai nainte spre ajutorul califilor. Acesta dete pămint fraţilor săi și numi pe Ortogiul general al armiilor sale. Fiul său, Osman, ce se afla în marc favor pe lingă moștenitorul lui Ala el-Din, dete ordin ca turcomanii lui să poarte numele său, chemîndu-se osmanlii. Acesta fundă un regat, întărit prin provinciile ce luă de la greci. În anul 1300 iși dete nume de sultan.

Următorii lui măriră încă împărăţia cea nouă, prin cîștigarea altor provincii. Mohamet al II-lea luă Constantinopole. Baiazed, fiul lui Mohamet al II-lea, Selim I cîștigară toată Asia Mică, Siria, Egiptul, formînd o putere unită asupra fărîmăturilor turcomanilor.

Principii arabi din Bagdat se detronară de tătari. Califii de la Cair încă picaseră.

Nu departe de ieșirea din Dardanele, se află locul unde se zice că ar fi fost altădată vestita cetate Troada, a cărei încongiurare face sujetul Iliadei lui Omer, şi unde se află mormintele atîtor eroi celebri.

Spre seară ieșirăm din Dardanele şi intrarăm în Arhipel sau Marea Egee.

Arhipelul se întinde spre nord, între Macedonia și Rumelia, spre vest, către Grecia, spre sud, către Creta ; spre est, către Asia Mică. Se mai cheamă Marea Albă. O mulţime de insule sunt semănate pe fața Arhipelului.

Abia ieșirăm din strimtoare, şi seara se întinse peste cîmpiile de azur, lăsîndu-ne să vedem cele mai frumoase efecte ale naturei, purcese în parte din grămădirea norilor pe urmele soarelui apus. Dar această mulţumire ne costă foarte, căci timpul strică. Vîntul de la sud începu dodată să suflecu iuţime. Căpitanul, prevăzind o mare furtună, dete ordin ca toţi pasagerii ce se aflau asupra podului vaporului să se coboare în pimnița mărfurilor, care atunci cra deșeartă. Vintul se îndoi. O mie de şuierături, pe toate tonurile, făceau prin frînghiile vaporului nişte concerte înfiorătoare şi fantastice, străine încă la urechile noastre. Vasul începu să dănţuiască. Toţi pasagerii de la locul dintii intrară în cabinele lor, unde picară bolnavi de răul mărei sau de frică. Englezul cel limbut, care, înainte de-a începe furtuna, să apucase să-și boiască favoritele cele sivc, ca să placă miss Liei, fu silit să intre să se culce în cămăruţa lui, cu o favorită sivă și alta neagră. Noi rămaserăm încă în salon. În cîteva minute, bănci, scaune, mese bine legate se mișcară, se răsturnară, unele se rupseră ; toate amăruntele din salon începură să sară, să se spargă ; oamenii picară la pămînt ; dar nici acolo nu putură să alfe liniște. Vaporul se pleca la o parte şi la ceialtă; aveam vîntul în coastă. Cu toate că eram toţi trintiţi pe jos, ne arunca ca pe niște obiecte, de la o parte la ceialtă a camerei. La o mare înclinare ce făcu vasul, un pasager strigă :

— Ne-am răsturnat !

La aceste vorbe neplăcute, pasagerii căzuţi în cabinele lor răspunseră prin strigăte de spaimă, dar nu putură ieși din cuiburile lor. Cîţiva turci, crezînd în adevăr că ne pierdem, începură să plingă cu lacrimi și să-şi ia adio de la rudele lor. Din norocire, căpitanul, răzbind aici, îi ameninţă că-i aruncă în mare, dacă nu vor înceta din tinguielile lor cele ridicule. Paşa turc, care ţinea la mare și cu care stam la vorbă așezați grecește pe planșete avu nenorocita idec să se scoale în picioare, zicind că el poate sta. Dar abia se ridică, şi căzu pe o sobă de fier, apoi de aici pe planşete, trăgind după dinsul soba în braţe. Machina vaporului lucra cu puţin foc. Marea nu putca fi mai turburată ; valurile ei, mai mari decît vaporul, treceau unul după altul, lăsind între ele un abis. Adesea vasul părea ameninţat să se învălcască sub unul din acești munţi de apă

Trecurăm astfel toată noaptea.

Venirea zilei nu linişti undele. Vederea mărci, cu lumină, era mai mult înspăimîntătoare.

Atunci văzurăm că nu eram departe de insula iMitilena, vechea Lesbos. Această insulă îmi aduse aminte de poeta Safo ce se născu aici. Era frumoasă și inteligintă. Grecii o numiră a zecea muză. Compatrioţii săi îi bătuseră chipul pe medalie. Versurile ei se deosibesc prin delicateţă, dulceaţă, armonie, tinereţă şi graţie nemărginită. Din tot ce a compus a rămas de la ea numai două poezii, ce se află tipărite cu versurile lui Anacreon. Safo se înamoră de Faon de la Lesbos, care nu o iubi, şi, desperată, se aruncă în mare de la insula Leucadia. Safo fuse mărilată după un cercal din insula Andios ; trăi pe la 600 inainte de Isus Cristos.

Cînd ajunserăm la intrarea în golful Smirnei, îngrijirea ofiţerilor se îndoi, căci pe aici se află un prunt de năsip sub faţa apei și pe care adeseaori se zdrobese corăbiile. Spre seară intrarăm în portui Smirnei. Aici valurile se îmblinziră, pasagerii ieşiră toţi pe podul vaporului. Atunci se arătă şi figura englezului cel limbut cu o favorită albă și alta neagră, cum se aflase în minutul cînd începu furtuna.

Atunci văzurăm pe podul vaporului un pasager de care unii se mirau, alţii se înspăimîntau. Cîţiva greci făcură semnul crucii, suflînd în aer; —Iată, ziceau ci, pentru ce am avut furtună: diavolul era cu noi.

Unul îmi spuse că în magazin, unde toţi acesti pasageri trecură noaptea, ciţiva fanatici creştini şi musulmani ziscră că acel om curios cra cauza vijeliei și a fost propus să-l arunce în mare.

Acest om era un iezid sau închinător către Satan. Un imam turc îmi spuse să iczidii sunt un popor din împărăție, dar nu cunoaşte bine din ce parte de loc. Acesti oameni, mai zise el, cred şi se închină la Satan, fiindcă faptele lor sunt atît de rele, încît numai diavolul poate să priimească închinăciunile lor.

Acesti iezidi se află pe lîngă muntele Singerdag, spre sudul Mardinului (vechea Marda), în Mesopotamia. Acel munte se mai cheamă Gingistan sau ţara diavolului. Poporul iezid este războitor şi pămîntul ce locuieşte, foarte roditor. Toată populaţia se urcă la două sute mii suflete. Se crede să sunt o rămășiță din vechii mardi, pe care Arsas, rege al Persiei, îi strămută în Mesopotamia şi care dete numele lor cetăţei Marda (astăzi Maţdin). După Strabon şi Pliniu, încă de atunci ei se închinau lui Ariman, geniul răului. Numele lor de iezid le vine de la un general arab, ce se chema lezid şi care ucise pe Husein, nepot al lui Mahomet profetul, De aici vine, zice d. Poujoulat, ura lor în contra turcilor.

Adoraţia iezidilor pentru Satana este foarte mare. Ei nu pronunţă niciodată numele împăratului întunecimelor cu dispreţ, cum fac creştinii şi alţii ; din contra, cu mare respect. Pe Satana ei il numesc Şeic-Mazan, adică marele-şef. Amar celui ce, aflîndu-se în ţara lor, ar zice o vorbă de rău în contra diavolului ! Acela s-ar ucide de cel întîi iezid care îl va auzi. Iată că şi Satana are poliţie în lume!

În imaginaţia lor, Satana se înfățișează sub figura de arhangel, precum era înainte de a se revolta. Este frumos, majestos, nu a pierdut nimic din vechea strălucire, dar poartă în fizionomie ceva trist și ginditor care arată o suferinţă adîncă. Satana mai este adorat de iezidi sub forma unui şarpe. Pe fiecare an o dată, ei au un fel de sărbătoare în onoarea diavolului, a zecea noapte din luna lui august.

Din locurile cele mai depărtate ale ţărei locuite de iezidi, se adună locuitorii în noaptea de sărbătoare, aproape de un munte înalt, Abdul-Azis, la treisprezece leghe departe de Mardin, cu nevestele şi fetele lor. La picioarele muntelui Abdul-Azis este o peşteră foarte adîncă. Ei cred că această peșteră are comunicaţie cu iadul. Cînd vine miezul nopţci, toţi se așază pe marginile peşterii și aruncă în adincime daruri, adică berbeci, boi, capre, bani, vestminte, pîine, ca să facă plăcere Satanei, care le adună pe toate. Pe urmă, la sunetul muzicei, ei dănțuiesc niște danţuri sălbatece şi înfiorătoare împregiurul gurei peşterii. După aceste danţuri, mulțimea iezidilor se duce către altă peşteră, nu departe de aceea a iadului. Oameni, femei, fete se coboară aici. Mănîncă, beau, la lumina făcliilor : apoi la un timp hotărit sting toate făclile. Atunci orgiile cele mai spăimîntătoare încep ; fiece om se dezmiardă cu cea întii femeie ce-i cade sub mînă.

Ei onoară pe Moise, pe Isus, pe Mahomet, ca oameni aleşi ai Domnului și cred că o să vie timpul odată ca acesti trei să-i proteagă.

Printre ei se află o seminţie, căria este încredințată garda mormîntului lui Iezid, fundatorul acestei secte. Șeful seminţiei este ales totdauna din cei ce se coboară din neamul lui Iezid. Acest şef este privit ca un sînt; iar el, ca toți ceialţi, crede că are un loc în rai, însemnat mai dinainte. El are pe lingă el un om, căruiâ se dă nume de coşec. Acesta se crede că priimeşte revelații de la Satana, că numai lui se arată diavolul şi îi spune voinţele ce are. Fără voinţa acestui coşec, nimeni nu face nimica. Unii cumpără cu bani, sau cu alte favoare, de la coșec, un loc în rai.

În războaiele cruciaților, iezidii luară o parte în contra și se purtară cu mare cruzime. Gauthier, istorianul războaielor lui Antioh, îi numește parti. Partea aceasta a Mesopotamiei este locuită de multe popoare curioase. După iezidi, populaţiile cele mai curioase sunt : sekiisbekii, ce se închină la cîini negri, nestorienii, iunisii, şiisii, ghebrii sau închinătorii la foc, manişeenii ce se închină la soare; apoi adoratorii părței femeiești, despre care vom vorbi mai tîrziu.

Dar lăsarăm pe iezid şi pe Satana şi, chemînd o barcă, ne coborîrăm în Smirna.

Smirna se află situată în amfiteatru în fundul golfului ei celui mare și încongiurată, de trei părţi, de munţi înalţi și sterpi. Populaţia Smirnei se urcă, după cea mai nouă statistică, la o sută cincizeci mii locuitori, din care optzeci mii turci, patruzeci mii greci, cincisprezece mii ebrei, zece mii armeni și cinci mii franci sau streini europei.

Golful Smirnei este de douăsprezece leghe, patruzeci și opt kilometri de lungime şi de doi pină la cinci de lărgime. Smirna se chema cu acest nume și în timpii antici. Ea se fărimă de mai multe ori și iar renăscu din cenușa ei. Locuitorii cei mai vechi, cunoscuţi, se crede că ar fi fost coloni efesieni. Eolienii o luară în domnia lor, de la care trecu sub ionieni, mai în urmă sub lidieni. Smirna era situată la început pe lingă schela de astăzi de la Burnabat ; Smirna de al doilea se zidi de Alexandru cel Mare, ca să realizeze un vis ce avu, cînd adormi odată pe vîrful muntelui Pagus. În timpul lui Strabon, Smirna de al doilea cra în toată strălucirea ei. Smirna a treia, a evului de mijloc, sc aşeză pe ruinele celii de al doilea. Împăraţii romani şi greci o stăpiniră unii după alţii; apoi veniră latinii, cavalerii Rodului, genovezii.

Tamerlan o surpă, dar ea renăscu a doua zi din cenuşă. Douăzeci şi patru de ani mai în urmă, adică pe la 1426, sultanul Amurat al II-lea o luă în stăpinire, De atunci se află în puterea turcilor.

Se zice că Smirna fuse patria lui Omer şi că pe malul rîulețului Meles, Critea născu acest fiu. Se arată încă credulilor călători o peşteră, cale de o oară de la satul Burnabat, ce se numește peștera nimfelor și în care Omer ar fi scris frumoasele sale inspiraţii. Mai în sus de vechea cetate este un munte, pe care se zice că era zidit templul cel faimos al Cibelei. Aici se arată încă urmele acelui templu. Mai jos de acest munte, către schela de unde se îmbarcă pentru Burnabat, se vede un tumul, unde se crede că ar fi mormîntul lui Tantal. Este, după contele Joseph D' Estourmer, de trei sute picioare de giur ; de piatră brută ; virful lui, ce a fost rădicat mult, a căzut de cutremure de pămînt' flagelce fatale la care este supusă Smirna. În temelia acestui mare mormînt s-a găsit o cameră mortuară cu o boltă ascuţită. În vecinătate cu Smirna, se mai află încă urmele templului Fortunei, templul lui Joe, ruinele unui teatru cete.

În dosul cetăţei Smirna de astăzi, se rădică un munte ce se cheamă Pagus. Fortereţa este părăsită și se află zidită pe tot creștetul muntelui lătăreţ, din ordinul lui Alexandru cel Mare, pentru întîia oară, sau pe ruinele unei mai vechi cetăţi, nu se știe sigur; dar după tradiţie. se zice că la poarta acestei fortereţe era aşezată statua amazoanei Smirna, fondatoarea cetăţei celei vechi. Cetatea ruinată, ce se vede astăzi, este zidită din fărîmăturile celii vechi a lui Alexandru, de Ivan Duca.

Am zis mai sus că Smirna este supusă la cutremure de pămînt, căci tărîmul este vulcanic. Cel mai mare cutremur, care o surpă, fuse cel din anul 1778.

Locurile cele mai plăcute, unde se adună locuitorii, sunt podul caravanelor și malurile riului Meles. În vecinătate se află satul Burnabat, Bugea şi Sedienii, unde sunt casele de ţară ale locuitorilor celor avuţi.

Smirna înuntrul ei este un oraș ca toate orașele din Turcia. Partea locuită de franci e mai frumoasă și întrece, sub toate raporturile, Pera din Constantinopole, Strada Rozelor, ce și-au luat numele de la frumoasele femei care locuiesc aici şi care se arată în ferestre printre glastrele cu roze, este una din cele mai frumoase.

Atît pe strada Rozelor, cît şi pe altele ce se află în vecinătate, văzurăm la toate ferestrele o mulţime de capete feminine. Nu este vedere mai plăcută pentru un călător ce iese din sînul undelor şi întră aici, ca vederea acestor femei, de felurite nații și religii, arătindu-se la ferestre, în costumul lor pitoresc şi elegant, visătoare și melancolice, cu capul plecat pe mînile lor albe, și aruncînd asupra străiniior cîte o căutare distractă, purcesă din ochii cei mai frumoşi care pot să fie... se arată la ferestre și la porţi. Se zice că aceste frumoase creaţii, obicinuite încă din copilărie să se uite după ferestre şi să se plece, uitindu-se, sunt toate plecate. Nu ştim pină la ce punt poate să fie adevărat ; dar ştim că cele mai frumoase femei din Orient locuiesc această cetate. Societatea europeană de aici este tot de origina societăţii europene din Constantinopole ; felurimea între ele este mică ; dar, ca să o cunoaştem mai bine, vom da o repede idee despre cea din Pera.

Pera este o parte din Constantinopol situată pe o înălțime și despărțită, spre sud, de Constantinopol, prin golf şi prin Galata. Este locuită de trimişii puterilor străine şi de creștini, greci, armeni şi îranci, care se cheamă peroți.

Peroţii sunt de origină din toate ţările Europei, veniţi aici din deosibite timpuri și împrospătați sau prin prăsilă, sau prin venirea altora. Cei mai mulți sunt neguţători ; o mică parte, împiegaţi pe la ambasade. La dinşii nu există simţimîntul de naţionalitate : dacă întrebi pe vreunul din ei de ce nație este, răspunde : catolic. Pare că ar fi o nație catolică în lume ! Simţimîntul religios ţine locul naţionalităței. În mijlocul musulmanilor și grecilor, tot atita de fanatici, peroţii nu puteau să -rămiie în urmă cu fanatismul, Astfel este în toate lucrurile : acolo unde locuitorii îmblă armaţi, călătorii încă se armează La aceste cauze se mai adaogă înrîurirea ce are asupra spiritului lor propaganda iezuită italiană și face din ei oamenii cei mai neiertători către ceialţi de alt rit. Peroţii pri_vesc ca un mare păcat alianța în căsătorie cu o persoană de ritul grec sau altul. În spitalurile lor publice, bolnavii nu sunt priimiţi, dacă nu sunt catolici. În Franţa, catolicismul s-a nobilat prin toleranță ; prejudecățile din veacul de mijloc a pierit ; dar catolicismul în Orient se află cu mui multe veacuri în urma veacului nostru.

Peroţii, în relaţiile lor amicale, sunt foarte reci : rareori vor face cunoștința unui străin, fără un interes material. Casele lor sunt niște fortereţe, în care străinul călător, cu cele mai bune recomandaţii, nu intră niciodată ; dar primesc totdauna cu plăcere o invitare la masă, la bal ete. Din fericire se află încă niște rari excepţii printre cei mai civilizaţi, sau printre rarele familii ce păstrează încă obiceiurile vechei lor patrii. Românii rătăciţi pe aici de treizeci — patruzeci de ani, au pierdut pînă şi limba lor, dar nu au putut pierde o virtute ce este a neamului lor : ospitalitatea. Bătrînul român Isailă este un exemplu.

Numele de perot nu sună cu plăcere la urechile locuitorilor. Dacă vorbeşti cu dispreţ de peroţi către peroţi, ei vor vorbi cu mai mare dispreţ de cei ce poartă acest nume şi nici unul din ei nu crede că face parte din corpul perotesc.

Platon a zis că virtuțile trag în cumpănă deopotrivă cu aurul. La peroţi, virtutea nu are ni:i greutatea ce îi da filozoful atenian ; meritul personal nu însemnează nimic. Acolo unde aurul singur domnește, muzelor le rămîne să se spînzure. Această maximă poate să se aplice aici. Soţietatea Perci nu produce oameni de talent, nici în artele frumoase, nici în litere. Ciîţiva păminteni, armeni sau greci, se ocupă de piclură; dar mai puţin pentru amorul artei, decit ca să se puie în stare de a face portretul sultanului. Sultanul priimeşte totdauna cu plăcere dedicaţii în fel de tablouri ce produce geniul armenesc ; dar îl costă mai mult decit tablourile maisterilor celor mari.

În literatură, aceeași secetă ; dar toate declaraţiile erotice ale tinerilor eleganţi către dulcineele lor se scriu în versuri : astfel este obiceiul. Iată o declaraţie ce mi-a căzut în mină şi pe care am tradus-o în româneşte vorbă cu vorbă. Cititorii vor înţelege că amantul era comersant.

Peroţii vorbesc toate limbele pe care le învaţă fără să înveţe.

Oricare locuitor de aici seamănă că naşte cu galoşii în picioare şi cu un fanar în mînă, două antidote puternice în contra tinei şi a întunericului. Stradele Perei sunt strimte, necurate. A ieşi fără galoși în zile de iarnă, este cu nepuţinţă; trăsurile lipsesc ; fanarul este neapărat, din două cauze, una căci astfel este ordinul poliţiei ; alta, mai scrioasă. căci, fără fanar, riscă a-şi fringe picioarele. Fanarul oamenilor de rind este de hîrtie, cu o singură lumină : cei bogaţi îmblă cu un fanar de sticlă cu trei lumini, pe care îl poartă un fecior ce merge înainte. Accasta este aici ceea ce însemnează la Paris o trăsură cu doi cai. Cînd trece un asemenea fanar, onorabilul public se dă la o parte să treacă înalta nobilime, care, în lipsa trăsurilor înoată prin tină. Mai este un mod de transport prin oraș : scaunele închise, ce le poartă oamenii pe braţe.

Damele ce ţin de corpul diplomatic. silite să îmble pe jos şi voind să se distingă de ceialţi muritori. au cîte un cavaz ce merge înainte şi face loc, dînd cu toiagul, ca Moise cînd trecu Marea Roşie; undele popolului se despică îndată sub pașii lor şi, mai ales, sub loviturile toiagului și se închid după ei. Aceasta s-a făcut obicei, astfel încît acele persoane nu pot să mai îmble fără cavaz. Se zice că o damă sc plingea într-o zi că toate consolesele şi altele de rang mai mic se însoțesc de un cavaz și, ca să se deosibească de aci înainte neghina de grîu, ar fi bine fiece cavaz să poarte în spinare un stindard cu armele puterei de care ține fiece damă.

Saloanele deschise străinilor sunt acelea ale ambasadelor. Se cheltuiesc adeseaori sume mari, ca să dea mese şi baluri locuitorilor din Pera. Întrebind una dată pe un diploma despre scopul acestor baluri, îmi răspunse că trebuie să-și facă clacori. Nu ar fi mai bine, ca să ajungă acolo, în loc să le dea baluri, să le dea haciș, cum făcea bătrinul munţilor ? Prin baluri se vede totdauna aceeaşi lume.

Să vorbim de cîteva familii care fac nişte grațioase excepţii prin obiceiuri mai delicate. Salonul d-nei... Baltagi este unul din cele mai plăcute ; aici strălucesc mai multe fiori din grădinele Bosforului ce, pierdute în umbra ciparoșşilor, se uită de ambasade. Dar încă de ar lipsi aceste creaţii suave și poetice, amabilitatea, graţia, delicateța d-nei Baltasgi ar face să sc uite cele ce lipsesc.

În lumea înaltă frumuseţele sunt rari şi aceasta se înţelege foarte lesne, căci doamna ce ţine sceptrui frumuseţei orientale de douăzeci de ani nu a păsit încă o rivală în mîna cării să-l depuie.

Amorul de multe ori vine în societatea Perei de loveşte în cîte una din inimile damelor, dar săpeţile lui alunecă pe inima lor, și atunci junele Cupidon iese ruşinat. Cu toate acestea, cînd află cîte o inimă slabă, el îşi răzbună pentru toate înfruntările ce a priimit. Mulţi a scris și a zis că clima Orientului, apa, aerul, soarele, au o mare înriurire asupra simţurilor și duce pe oameni la urmări neprevăzute. Pot să dovedesc din contra; dar fiindcă sunt silit să întrebuinţez termini de știință, ce ar supăra delicateța estetică, mă mărginesc a zice că, sub acest raport, cele ce se întimplă în toate zilele aici, vorbesc în contra acei opinii: oameni, femei aici iubesc cu capul, iar nu cu inima. Să luăm de exemplu fetele, fiinţele cele date spre poezie. Cînd o fată iubește pe cineva, cunoaște mai dinainte cifra exactă a stărei iubitului ei. Dacă socoteala se întîmplă greşită şi mai în urmă află că se amăgisc, amorul rumpe arcul și zboară. Ele preferă pe străini, căci cred să fie ceva mai mult decit neguţător. Astfel, pentru ele orice englez este un lord, orice francez are în sin epolete de general, orice român, un prinț de Moldova sau de Valahia în perspectivă. Iată clima Orientului.

În toate duminecile şi sărbătorile, tinerii curtezani se adună pe calea cea mare din Pera, înaintea unei biserici, ca să vază ieșind femeile. Graţioasa turmă, din parte-i, văzîindu-se obiectul admiraţiei tutulor, saltă în graţia ei. Pe această cale nu mai poţi trece atunci de mulţimea curtezanilor.

Damele perote în general nu au gust pentru muzică, puţine joacă pe piano ; în cele mai multe case, jocul cărților ţine locul conversaţiilor spirituale.

Astfel este pe scurt soţietatea francilor din Pera Cea din Smirna este tot aceea, afară de puţine deosebiri. Smirnioţii sunt mai ospitalieri și mai poliţi cu străinii și au mai multă pornire spre civilizaţie. Cine voiește să aibă o idee mai întinsă asupra Perei, citească ingenioasele observaţii ale d-lui D. Ralet asupra Perei.

La Smirna aflarăm un compatriot ce de mai mulţi ani trăieşte aici, ocupat cu creşterea copiilor săi. El ne priimi cu bucuria care simțea un român în țară străină la vederea altor români, atunci cînd civilizaţia rău înţeleasă nu schimbase încă obiceiurile lui.

A doua zi lăsarăm Smirna și, îmbarcîndu-ne, pornirăm tot cu acel vapor inainte.