Temerea domnește peste București;

Poporul îneacă curțile domnești;

Căci doi soli veniră de la-mpărăție

Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie.

Toți boierii țării veseli însoțesc

Și cu pompă mare spre palat pornesc.

Țepeș îi primește într-a sa mândrie.

Solii-naintează... — „Doamne, pace ție!

Însă încetează de a mai domni. 

Sau te pregătește astăzi a muri!”

La aceste vorbe toți sunt în unire

Și toți trage pala spre a lui lovire.

— „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat,

Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat?

Ascultați, voi, care mai aveți simțire

De români și lacrimi în nenorocire!

Viață și domnie le nesocotesc

Ale mele lupte vouă-o dovedesc;

Însă țiu la țară, țiu la neatârnare;

Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare!

Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini

Au vărsat atâta sânge de români!

Dar al vostru sânge ce mi se tânjește,

Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește. 

În mijlocul celor ce mă-nconjurau.

Și pe o coroană țara lor trădau,

Nu puteam într-altfel face eu unire,

Ca să scap românii de a lor robire.

Dară, brațu-acesta este sângerat,

Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!” 

La aceste vorbe, ceata ostășească

Strigă cu poporul: „Țepeș să trăiască!”

Speriați, boierii prin ferestre scap;

Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.