Dochia

Candela licurătoare

Strălucește-ncetior,

Ascultați?... Un pas ușor!...

Luna mai dând o vulvoare

Se ascunde într-un nor. 

Umbra Dochiei ușoară,

Pătrunzând închise porți,

Vine, -apare, se strecoară

În cămara-acestor soți. 

E frumoasă, biata fată!

Însă chipu-i e pălit,

Într-un giulgiu e înfășată,

Ca un om ce a murit; 

Umbra, candela aprinse,

La oglindă se-așeză,

Și din suflet suspină;

Apoi fețele ei stinse

Ea cu lacrimi le spălă. 

Domnul se deșteaptă-ndată

Și deodată-a tresărit

Ca tot omul fericit

Ce al morții glas deodată

Împrejur a auzit. 

— „Fugi, o, umbră întristată!

Fugi! Eu nu te mai iubesc.

Ah! mă lasă să trăiesc.

Iată, ziua se arată,

Umbrele se risipesc!” 

— „Dar eu sunt a ta Dochie;

Lângă tine-i locul meu...

Scoală, dragă; eu sunt, eu...

Pe-a ta viață și junie

Mi-ai jurăt, sufletul meu!” 

— „Fugi, o, umbră! și mă lasă;

Să nu scoli mireasa mea.

Ți-oi da aur cât vei vrea;

Dar te du din astă casă

Să nu se sperie ea.” 

— „Morții nu au trebuință

De-avuție pre pământ.

Viu din tristul meu mormânt

Ca să-ți cer a ta credință,

Al tău dulce jurământ.” 

— „Fugi! și peste piatra-ți rece

Candele voi atârna;

Mândre flori voi semăna,

Încât cela ce va trece

S-a opri și-a lăcrima!” 

— „Oh! nu! Eu voi, drăguliță,

Lângă tine să trăiesc;

Mi-este frig, ș-acum voiesc

Înghețata mea guriță

La-al tău foc s-o dezmorțesc!” 

Zise și cu-o mânușiță

Ea vestmintele-și strângea,

Să se culce se gătea;

Și din mândra ei cosiță

Floricelele scotea. 

— „Fugi, o, umbră fericită!

Nu e aici locul tău,

Du-te în mormântul rău!

Pe-a mea inimă răpită

Alta-nclină capul său.” 

— „Nu-ți mai sunt eu dragă ție,

Viața sufletului meu?

Ah! dar ce ți-am făcut eu?

Doamne, doamne, spune-mi mie

Care fu păcatul meu? 

Dar tu plângi, o, mândrioare?

Ah! tu plângi? mai zise ea.

Pentru ce, inima mea,

Curg aceste lăcrimioare

Ce-ard ca focul mâna mea?... 

Te mâhnește-a mea mustrare?

Nume dulce ce iubesc!

Spune, să nu-ți mai grăiesc

Vorbe aspre și amare,

Lucruri care te mâhnesc? 

Vino, vin'; să ne cunune,

Drăgușorul meu bărbat!

Ah! tu nu știi ce-am răbdat,

Al meu mire drag și june,

Să te văd tot depărtat! 

Când gândesc că o femeie

Capul ei și-a odihnit

Pe-al tău sân, al meu iubit,

Soare, stele-aș vrea să pieie

Într-un ceas nefericit! 

Martori sunt în nopți senine

Stelele la al meu dor;

Morții care mă-nconjor 

Și la tristele-mi suspine

Se deștept din somnul lor. 

Moartea cea fără-ndurare,

Văzând cât am suferit,

Însăși ea s-a îmblânzit;

Ca să curme-a mea-ntristare

Către tine a venit. 

A venit... Ea ne cunună...

Vino, scumpul meu bărbat!

Vin', căci ora a sunat,

Să trăim d-aci-mpreună

În al mormintelor pat. 

Vin', căci umbrele se-ndeasă...

Vezi? ce bine m-am gătit!

Cum mi-e părul împletit!

Vezi ce tânără mireasă

Ai tu, mândrul meu iubit!” 

Ea vorbește cu căldură

Și pe sânu-i se pleca,

Calde lacrimi revărsa.

Iar micuța-i rece gură

A lui frunte săruta. 

Dar cocoșii-n luncă cântă...

Umbra-atunci a tresărit...

— „Ah, te las, al meu iubit!

Căci se-arată ziua sfântă

Și-n cer zori au rumenit!”

Share on Twitter Share on Facebook