Noii veniţi

Salonul era plin de lume.

Tălăngiul cu familia, Şer, Tudorina; Zoe Şer cu bărbată-său, şi alţii cu care vom face mai târziu cunoştinţă. Deocamdată să ne ocupăm de o persoană necunoscută ce intră cu Şer.

— Permiteţi-mi a vă prezenta pe dl. Elescu, zise Şer, înaintând către cl-na Elena, însoţit de un june necunoscut. D-nu este român – adăogă el – amic al meu din copilărie. Strein în ţară, căci lipseşte de aici de cincisprezece ani.

Elescu se înclină cu respect înaintea Elenii, Elena îl privi cu bunătate şi îi zise:

— Bine ai venit, domnule! crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi şi intimi amici.

Pe urmă Şer îl prezintă la toate damele şi la stăpânul casei.

Să vorbim puţin despre noii veniţi.

Talangiu este un om politic. O fiinţă bizară… se ţine prin sistemul nervos de natura poeţilor şi femeilor. Susceptibil de a se întuziasma Jndată; exaltat până a nu ţine seamă de linia aşezată între sublim şi ridicol. Fanatic în ideile sale, neuitând nimic, neînvăţând nimic, înclinător, sfios prin temperamânt, vorbind cu un talent natural; clar sofist, nestrălucind decât atunci când este a vărsa veninul său în rănile partidelor politice. Integru alfel, dar de ambiţiune; virtutea la dânsul este o rolă ce a hotărât să joace, este o amestecătură bizară de bun şi de rău; de leal şi de perfid; un lucru neînţeles, neisprăvit, căruia lipseşte foarte puţin a fi perfect, foarte puţin a fi ridicai.

Astăzi aspiră a fi cap de partidă, a reînvia privilegiaţii şi privilegele moarte şi a juca rola profetului Samuel. Sistemul nervos îl înrâureşte până în credinţele sale.

Şei’ este de 36 de ani, natură întârzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puţin el crede că abia acum intră în viaţă. Inima îi lipseşte, spiritul său este comun. Pare a fi născut să strălucească în toate lucrurile mici, este, daca putem a-l numi asfel, geniul nimicurilor’.

Cele două dame, Tudorina şi Maria sunt două tipuri diferite ce recheamă Loreta13 de la Paris. Una frumoasă, tăcută, gravă; spirit mărginit; inimă seacă de orce simţimânt. Iubind plăcerile pentru că s-a întâmplat să fie aruncată în curentul lor; ceialtă, spirituală, viicioasă, seamănă a fi venită ca să facă a se iubi plăcerea.

Soţul său, un hon ev. Fant14.

Un june de 30 de ani ce veni cu aceste dame, deşi de o naştere cu totul obscură, dar averea mare ce-i rămase de la părinţi făcu să fie priimit cu oarecare egalitate în societatea privilegiaţilor; aceasta îl costă mult, el caută să-şi plătească intrarea prin nenumărate prezinte oferite damelor. Către acestea el are spirit plăcut, ce este o justă eompensaţiune pentru fizicul său.

Vom vorbi încă de un nou sosit cu femeia sa, de Şeni, un boier mare, care nu a fost totdeauna mare, în junia lui era sărac, şi dat cu totul la desfrânări. Era un fel de Lovelas; aceasta dovedeşte c-ă în junia sa avea o figură plăcută. Tânăr încă, se însură, maritagiul îl făcu să se apuce ele comerţ, oâştigă, făcu stare colosală.

Astăzi casa sa este cel dintâi salon în Bucureşti, nimeni nu ştie nici să trăiască, nici să priâmească mai bine pe streini decât dânsul.

Soţia sa, Zoe, uită numărul anilor ce se scură sub picioarele sale şi se crede încă tânără şi proprie tutulor ideilor tinere.!

Conversaţiunea ce începu acest cerc era plină de inf teres; mai întâi întrebară noutăţi din capitală.

— Să ne ferească Dumnezeu de mai rău, zise Talangiu.

— Iar a mai făcut ceva liberalii? întrebă postelnicul George…

— Liberalii! liberalii! mai este vorbă de liberali? … ţ credeai d-ta că ai noştri or să meargă până să priimească nu numai a rămânea în minister, ba încă să serve interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de putereâe garante şi să dea asfel mai multă tărie regimului de as tăzi; dar ce aştepţi de la K… înţeleg ei ceva? … în curând are să fie pe aici în vecinătate o tabără ostăşească, ştiţi ce va să zică aceasta? că dacă puterile nu vor recunoaşte votul de la 24 genariu, ne vom lupta cu armele în mână. Sunt fini, nu este îndoială. Europa nu se află în poziţiune de a permite nici unei puteri vecine să ocupe ţara, pentru un mic lucru, ar face-o când ar izbucni o revoluţie… Şi nu este de mirare să vedem că se recunoaşte acel vot monstruos! … Avem să ne aşteptăm la lucruri triste, arhon postelnice…

Astfel vorbi Talangiu. Cei mai mulţi bărbaţi îl înconjurară.

— Triste triste! zise postelnicul George. Revoluţii, ucideri…

— Toate acestea nu sunt nimic, răspunse Talangiu… Eu, unul, nu mă tem de ele; dar le doresc, căci ele vor aduce cu voie, fără voie, ocupaţiuni streine, şi ocupaţiunele vor aduce vechiul regim de ordină legală, dar din nenorocire nu mă aştept la acestea, şi iată pentru ce sunt în adevăr supărat.

— Aşa este! strigă Serescu şi principele lordache.

— Dar revoluţionarii de meserie – urmă Talangiu – pare că au înţeles lucrul, căci ei acum propagă contra revoluţiunelor.

— Daca îmi este iertat – zise Elescu – voi face o mică obiecţiune la toate acestea. Ştiţi că lipsesc de mulţi ani din ţară; nu am luat parte în certele de partide… Prin urmare văd lucrurile cu sânge rece – înţeleg aceste certe, înţeleg dar şi existenţa partidelor. Ele sunt naturale, le vedem în toţi timpii, la toţi popolii, şi nu numai că nu mi se par periculoase, dar încă le cred utile în interesele generale ale naţiunii: ele sunt care fac de naşte lumina, dau vigoare şi energie cugetărilor şi acţiunelor. Dar nu trebuie a pierde din vedere că aceste certe, ca să aducă rezultate binefăcătoare, caută să rămâie în cercul opiniunelor în chestiuni ordinare. Văd însă că ele la noi trec linia ce le este însemnată; şi atunci devin două tabere, una a ţării, alta avangarda streinilor în ţară; una voieşte mărirea, fierea, neatârnarea naţiunei; ceialtă neapărat o să vie a combate, prin urmare a cere contrariul. Iată dar că aceste partide devin periculoase intereselor generale.

Dl. Talangiu ne zice că aşteaptă mântuirea în ocupaţiuni streine. Insă care mântuire? a unei clase sau a ţării? ocupaţi unele streine pot să fie favorabile unei clase, însă niciodată intereselor unei ţări. De câte ori streinul calcă pe acest pământ) este o consecinţă naturală să răpească câte un drept din cununa acestui popol. Cât pentru mine, condamn aceaste tendinţă către ocupaţiuni streine, căci, o repet, ele favoară interesele, unei clase şi lovesc interesele ţării. Dar trebuie o filosofie cu totul rece ca să nu cădem în asemenea erori.

Aceste cugetări generoase ale lui Elescu nu puteau să fie de gustul unei societăţi care nu le înţelegea. Cei mai mulţi suriseră cu pietate, unul şopti în ridicul: „De unde ne-aţi adus pe acest filosof?”

Era acolo un suflet care îl înţelegea: Elena. Vorbele lui atinseră inima acestei femei; ea auzi vorbindu-se un limbagiu care îi era cunoscut. Astfel ca un prizonier care, după ce a trăit mai mulţi ani într-o ţară streină, aude deodată limba sa natală. Nici o recomandaţiune nu putra fi mai bună pentru Elescu înaintea Elenii decât simţimântele sale. Ea intră în convorbire şi zi’Se:

D-nu Elescu are dreptate; noi suntem prea împătimaţi ca să rezonăm în chipul în care rezonă d-lui.

— Nu are dreptate, strigă Talangiu.

— Dar, domnul meu – răspunse Elescu – nu vei respinge că certele de partide de astăzi, pe tărâmul pe care sunt puse, nu fac să câştige ţara nimic?

— Şi, prin urmare, doreşti să ne împăcăm? zise Talangiu. Şi cu cine? cu revoluţionarii de meserie, enimicii proprietăţii, familiei, religiei? cu bandele de desculţi ce se hrănesc în vise cu sângele boierilor, până când vor începe aievea să-l soarbă? … Să ne înfrăţim cu călăii noştri. Vezi, domnule, că ideile d-tale sunt utopii.

— Nu voiţi pace cu partida adversă, căci credeţi că oamenii care o compun v-au atacat privelegele de clasă; dar preferaţi amicia streinilor, care, tolerându-vă acele privelege parţiale, vor să răpească independinţa ţării! Iertaţi-mi a Vă spune că nu vă înţeleg şi că politica dv. Este egoistă.

— Mă prinde mirare să te aud vorbind asfel, zece zile după venirea d-tăle în ţară! Sunt sigur că ai căzut îndată în cursele lui Rusetaehe, Brătieni, Goleştii şi companie!

— Îi cunosc din nume, n-am nici un cuvânt nici să-i urăsc, nici să-i despreţuiesc. …

— Sunt sigură – zise Elena – că la Bucureşti aţi vorbit destul politică. Vedeţi, damele sunt nerăbdătoare să asculte alte lucruri.

— Lasă-ne în pace! strigă postfelnicul George. O să vorbim politică, căci de aici atârnă moşiele şi capetele noastre.

— Hei, domnule Elescu! zise Talangiu, răsturnându-se pe o canape. Nu cunoşti ţara aceasta! … Află că tot ce este mai bun aici este clasa privilegiată. Aici este patriotismul, cunoştinţele, experiinţa, onestitatea, sacrificele. Afară de aici nu mai este nimic bun. Ceea ce se cheamă clasa doua se compune în genere de ciocoii noştri. … Numai clasa nobililor a rămas nebântuită de corupţiune. Nici un boier mare nu a speculat în foncţiunele publice. Vezi cum din zi în zi se ruină stările lor? dovadă că sunt oneşti. Pe când cei de a doua clasă se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăţi nemişcătoare pe toată ziua. Numai claia nobililor a dat până astăzi oameni învăţaţi, literatoi’i, oameni politici, oratori. Ne spun unii că am dănţuit cu streinii prin baluri? că purtăm decoraţiunele lor. Dar în starea de slăbiciune a ţării, redusă a fi ocupată de streini, prin însuşi nebuniile revoluţionarilor de meserie, spune-mi, nu era un act de patriotism a priimi streinii cu flori, a le da baluri? care era scopul? nu era a scăpa ţara? nu este o faptă de tărie de caracter a purta decoraţiunele streine, când ştim că mulţi ne critică? Aceasta numai noi avem curagiul a o face. Se zice încă că este o mare corupţiune? unde se află? în mulţime, în clasa doua, în burghezie, în ţărănime. Nu în clasa nobililor. Vedeţi ce se întâmplă în familii mai jos de noi. Şi comparaţi cu moravele familiilor noastre. Între noi abia să fie două sau trei familii puse la index, două sau trei femei care printr-o conduită neregulată au dat ocaziune oamenilor să critice, în jos de noi ele sunt cu miile, toate pot zice.

— Ce bine vorbeşte! strigară unii.

— Voi să expui lucrurile cu imparţialitate, zise Elescu. Mai întâi voi. Zice că nu mai sunt clase în ţară, că sunt numai români ‘. Daca este vorba de clasa privilegiată, eu însumi sunt din această clasă. Aceasta îmi dă drept a vorbi aici contra acei clase pe care o numeşti nobilă şi îi dai atâtea nemeritate calităţi. Încă din timpii eolonilor romani, şi în urmă de timpii celor dintâi domni români, şi mai noi, au rămas mai multe familii istorice… în timpii vechi numele familiei nu exista „titrurile erau pe viaţă, şi se vede că tot meritul se punea pe acele titruri, căci ele ţineau locul numelui de familie, precum dovedesc hrisobulcle vechi, titrurile neputând trece moştenire la copii, căutau a-şi cî. Ştiga titruri noi ei singuri prin fapte frumoase, şi pentru aceasta puneau atâta preţ pe titrurile lor şi nicidecum pe numele familiei. Unii copii ajungeau, alţii piereau în întunerec, rămâind cu lirisobulele familiei şi jfisând locul lor altor oameni noi.

Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu; şi mai tare decât toţi Serescu parvenitul.

— Cine a adus aici pe acest roşu? întreba principele lordache.

— Ah, unde te duci găseşti de aceşti oameni! zicea principesa. Daca aş fi ştiut, nu aş fi venit.

— Merită să i să zică a pleca de aici! zicea Serescu. Să atace asfel boierii! trebuie să fie nebun!

— Ne-a lovit rău, zicea postelnicul George.

Dar Elena se apropie de bărbatu-său şi îi zise:

— Nu lua lucrul ca ceialţi. El însuşi este boier. Ceea ce zice este adevărat. Acest june are zece mii de galbeni venit, un om atât de avut nu poate fi un revoluţionar.

— Are zecâ mii de galbeni venit? … zise el, şi îndreptându-se către societate: Ei, bine! Iată cum îmi place să vorbească românul! Are dreptate dl. Elescu. Ce tot îmi spuneţi de nobleţă? Şi noi suntem nobili; dar nu ne îngâmfăm cu nobleţă… oamenii de spirit şi de inimă caută să cugete ca noi. Apoi ce mi-a făcut această nobleţă pentru ţară? Se cheamă că ne cunoaştem.

Acest discurs făcu pe toţi să se mire, damele râseră.

— Ce l-a găsit pe postelnicul George să spuie aceste vorbe, care nu sunt ale lui? întrebă Şer pe Talangiu.

— Se vede că nevasta i-a şoptit ceva la ureche.

— Domnilor, zise Elena. Să decidăm a nu mai vorbi politică, căci prevăz că o să ajungem la discuţiuni violente, care nu sunt iertate adevăraţilor nobili.

Elescu se puse pe un scaun lângă Elena. O oră de întrevedere fuse destul să înţeleagă că singura femeie ce se afla aici era numai Elena. Către acestea ea era regina societăţii nu numai prin maniere, prin spirit, prin simţimânte; dar încă şi prin frumuseţe.

— Mărturiseşte, domnule, că politica a devenit o boală în ţara noastră! îi zise Elena.

— Aveţi dreptate.

— Nimeni nu se mai ocupă decât de politică, de la miniştri până la ţărani. Miniştrii fac politică, Adunarea face politică; foneţionarii fac politică, şi administraţia ţării este părăsită. Politica este puntul de plecare chiar al particolarilor, orice faptă este calculată pe o idee politică! literatura cade; nimeni nu mai citeşte decât gazete; cărţile de literatură nu se mai vând. Comerţul lâncezeşte; artele, ştiinţele au amorţit. Artiştii fac tablouri ce reprezintă scene de la Adunare; figuri de deputaţi unde nici arta, nici artiştii n-au nimic de aflat. Profesorii părăsesc clasele ca să dezbată chestiuni ministeriale…/femeile… se văd părăsite pentru politică… Politica este cea mai mare rivală a noastră, şi încă vă plângeţi de noi că nu îmbrăţişem ideile cele noi! … este o mare schimbare în această ţară… Lipseşti de cincisprezece ani? Erai amic cu frate-meu Constantin, care a murit… dar atunci eraţi amândoi copii… mi-aduc aminte încă… eram copilă…

— Îmi pare că vă văd în braţele doicii… Erai frumoasă.

— Ah! …

— Regina tutulor acelor îngeri mici şi graţioşi ce surâdeau atunci la viaţă.

— Prin frumuseţe, nu este aşa? atunci, poate! …

— Dar nu aţi încetat a fi regina micilor şi graţioşilor îngeri ce acum s-au făcut mari, de o sută de ori mai graţioşi.

Vorbe de feâul acesta Elena niciodată nu auzise, adresându-i-se ei. Roşeaţa înecă faţa sa; şi luând un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic şi urmă:

— În adevăr, toate animalele sunt gentile când sunt mici, cele mai nesuferite mari, mici sunt pline de graţie.

— Afară de şerpi şi de câteva persoane ce sunt aici… mai zice Elescu.

— Ce răutate! … Nu-ţi plac oaspeţii noştri?

— Unii nu-mi plac! îi cred nişte suflete uscate de orice idee mare, generoasă.

— Şi ce numiţi un om cu idei mari şi generoase? Ce le-ar servi aceste calităţi în societatea noastră, unde aceste simţiminte sunt proscrise? sunt ridiculate sau văzute rău? Societatea nu câştigă nimic, şi cei ce le-ar15 avea ar deveni nefericiţi…

Elena lăsa sufletul său să vorbească. Apoi, aducându-şi aminte că poate vorbele ei să fie interpretate în simţul cel adevărat, zise:

— Îmi place însă aceste frumoase simţiminte! şi poate că sunt în eroare…

— Pentru ce această îndoială?

— Vai! sunt o expresiune a societăţii în care trăiesc!

— Aşadar te îndoieşti de toate?

D-nu Georges, junele introdus în societate pentru averea sa, se apropie de dânşii.

— Ce ştiri de la Bucureşti? îl întrebă Elena.

— Se mărită domnişoara S… cu M… îi dă două mii galbeni în moşie venit şi douăzeci mii galbeni numerar. Minunată partidă pentru un om cu spirit.

— Vei să repetezi ce ai zis? întrebă Elena. Pentru că ia o zestre mare’este o partidă minunată pentru un om cu spirit!

— Vai! zise George, asfel este de când simţimântuî a părăsit inimile românilor şi a intrat în casele cu bani. Nu mai faci nimic fără bani astăzi. Toţi amatorii de însurat sunt datori şi toate fetele care au ceva stare se mărită ca să cheltuiască zece mii de galbeni pe an.

— Toţi bărbaţii şi toate fetele nu pot să fie asfel. Pentru ce descriţi atât de crud această sărmană societate? Ne aduceţi câteva picături din Dunăre şi ne ziceţi: „lata, Dunărea!” Ne daţi câteva persoane şi ne ziceţi: „Iată societatea”.

— Dar aceste persoane sunt atât de numeroase – zise George – încât formează majoritatea. Puţini sunt care nu gândesc la bani. Să nu mergem mai departe: chiar în acest salon. Domnişoara Caterina şi Şer. Ea este săracă; el foarte bogat. Şi cu toate astea nu cutează să o ia de nevastă; dar spune-i că un unchi bogat îi dă acum o zestre colosală, mâne îi cere mâna. Eu zic că faptul este rău; dar oare nu are nimic care să-l scuze?

— Lăsaţi-mă. Nimic nu-i scuză, afară numai de lipsa de inimă…

Elescu, auzind pe ginere vorbind de această particularitate, întrebă pe Elena ce este cu aceşti doi tineri.

— Un amor – zise ea – o copilărie… Amorul triumfă totdeuna chiar asupra banilor. Anacreon16 a dovedit-o în versuri foarte graţioase. Dar în cazul de faţă junele a rămas neînvins.

George trecu la altă grupă.

— O să şedeţi mai multe zile aici? întrebă Elena pe Elescu.

— Acest locaş este îneântător, doamnă, şi singurul cuvânt care m-ar face a-l părăsi este numai temerea de a nu mai putea să mă despart de aici.

— Sunteţi nesuferit cu complimântele franceze!’… E un mare defect aceasta… învăţaţi pe lângă femei a minţi mai târziu în viaţa politică…

— În adevăr, doamna mea, unde am găsi un cerc compus mai bine decât acesta? Poci zice aceasta fără a roşi. Nu am minţit. Şi trebuie să am o mare putere asupra admiraţiunei mele ca să nu zic mai mult decât ceea ce am zis.

Elena tăcu, apoi după câteva minute:

— Cum găseşti pe domnişoara Caterina?

— Foarte frumoasă. E tot ce poci a vă spune până acum.

v – Vei sg te prezintez, 1 – Elena chemă pe Caterina şi îi prezintă pe Elescu.

Cea din urmă răspunde la prezintare cu o familiaritate franşă.

— Îţi place mult politica? îi zise ea.

— Eu nu mai vorbesc politică…

Caterina era frumoasă, o talie fină şi înaltă, un cap frumos; faţa albă şi palidă; părul negru, ochii mari, negri, plini de langoare, rechemau ochii fecioarelor în rugăciune, asfel cum iinaginaţiunea melancolică a pictorilor se place câteodată a ne prezintă.

Elena se duce să vorbească cu celealte dame şi lasă cu Caterina pe Elescu.

Elescu era tot atât de comunicativ ca şi Caterina. Ei păreau că erau amici de mulţi ani. Făcu Caterinii întrebări de natură ce un vechi amic încă nu cutează a face linei fete. (‘atorina din parte-i nu rămase înapoi.

Am auzit că te cere în căsătorie d-nu Bar?

— Este adevărat; dar nu voi să consimţ; şi nu că este de o vârstă a-m’ fi tată; dar, după cum se zice, este un om ce nu poate să-mi convie…

— Dar dl. Bar este foarte avut…

— Poate; dar nu-mi place… nu-mi mai vorbi de acel om

— Ah! domnişoară! înţeleg… inima nu-ţi este liberă? …

— Poate… dar ştii că eşti indiscret!

— Îmi place a spune totdauna ceea ce gândesc.

— Dar când te gândeşti rău?

— Spui rău.

— Nu este bine… poţi să superi pe ceialţi.

— Atunci îmi cer pardon.

— Dar de la mine nu ai cerut?

— În adevăr te-a supărat?

— Nul… Dar d-ta pentru ce nu te însori? Cred. că nu mai e vârsta care te opreşte!

Elescu începu să râză eu plăcere. Această naivitate în gura Caterinii avea un farmec deosebit.

— Nu, în adevăr… am trecut de treizeci de ani… aş voi să mă însor, dar nu găsesc pe nimeni să mă va…

— Cu atâtea fete nemăritate? nu cauţi, nu vei… însoară-te cu politica!

— Râzi de mine…

— Nu! … îmi răzbun.

Călătoriile sale afară din ţară făcuseră pe Elescu să nu se gândească încă la însurătoare; bogat, independinte, tânăr, el trecuse juneţea sa ca cei mai mulţi turişti în cele întâi capitale ale lumii, înconjurat de o lume cu totul voioasă şi uşoară, în mijlocul tutulor petrecerilor, cu amante pe care le schimba atât de des ca şi caii săi, ca şi cânii de vânătoare. Cumpătat în cheltuieli, nu risipea decât venitul şi acest venit era cheltuit cu ordin, nu avea nici o datorie; prin urmare nu avea nici o grijă: era mulţumit. Nu iubise nici o femeie, căci numeroasele sale amante, prin spirit, prin stima ce ar inspira, pentru delicateţa simţimântelor, puritatea moralităţii, erau aşezate foarte jos pe lângă sufletul său superior. El le privea ca nişte obiecte de plăcere şi, cu toate că Ie cultiva, dar le păstra cel mai adânc dispreţ.

Abia se înturnă în ţară şi gândul său fuse să facă o nouă călătorie.

„Curios lucru! îşi zise el în acea seară. Daca în loc să iau din nou lumea în cap, rămâneam aici, mă însuram? … Această fată este tot ce mi se cuvine, tânără, frumoasă, spirituală. E săracă; dar eu sunt bogat… apoi anii trec, se adaogă; gusturile au să se schimbe… cu vârsta vin trebuinţele unei vieţuiri liniştite; din boale, trebuinţele unei fiinţe care să vegheze asupră-mi; vine în fine trebuinţa de a avea o companie… Negreşit, măritagiul cată să aibă mulţumirile lui, de timp ce toată lumea se supune legilor sale; trebuie să fie o mare fericire a vedea împrejuru-ţi copilaşii jucându-se… O viaţă cu totul nouă, o vată intimă, liniştită, o viaţă de moralitate… Nu cunosc simţimântele acestii fete; simţimântele sunt adesea fapta creşterii. Nu cunosc creşterea sa; dar oricare ar fi, o femeie măritându-se, începe o altă creştere. Sper că o să înrâuresc asupra inimii sale. Daca mă cunosc destul de bine, crez că poci a mă număra între oamenii cu inimă, cu educaţiune.”

Asfel cugeta Elescu, căutând la Caterina, ce o găsea din ce în ce mai frumoasă. Apoi, aducându-şi aminte de convorbirea dintre Elena şi George, îşi zise încă: „Aş face un fapt înţelept daca m-aş pronunţa îndată pentru o fată ce nu o cunosc decât de două oare? Nu ar fi mai bine să o studiu? … Ştiu eu ce poate să iasă? … o cochetă, poate, şi atunci orice fericire piere… nu numai atât, dar independinţa mea? Voi fi silit a deveni sclav! sclavia este nesuferită chiar în lanţuri de roze. Femeile sunt capricioase; nervoase… de multe ori slabe… cată a se aştepta la toate. Nebuni sunt bărbaţii care se reazămă pe virtutea femeilor! Ele au inimă ca şi dânşii… daca le citeşte un preot la cununie, cred că este destul ca aceste fiinţe să nu mai simţă niciodată… legile oamenilor egoişti le încrimină, le condamnă când ele încetează de a mai iubi un bărbat urâcios… Plăcerile ce simţim a vedea copiii noştri sunt dulci; dar grijele părinţilor când copiii se bolnăvesc sau mor sunt atât de mari! … Ce trebuie o companie la bătrâneţe? când eşti bogat, nu eşti niciodată părăsit. Ce este însurătoarea dacă nu un pact de a trăi toată viaţa cu un amic împreună, fără a-l urî niciodată şi fără a putea a face alt amic, utopie! nu înţeleg a se însura decât într-un moment de exaltare, căci cată a fi exaltat ca să faci astfel de pas. Eu nu iubesc pe această fată… Nu voi face astfel de nebunie! …”

Astfel cugeta Elescu când Elena veni lângă dânsul şi îi zise:

— Ai rămas pe gânduri? oare frumoasa noastră fată a făcut aceasta?

Elescu surise.

— Nu este scris! răspunse el.

— Ce fel nu este scris? Crezi în predestinare?

— Nu poci a-ţi zice nici că crez, nici că nu crez… am avuţ însă de multe ori cuvinte a crede. Omul are facultatea de a voi, dar această voinţă ea însuşi e supusă la nişte’legi independente de dânsul. Hazardul are o mare parte de înrâurire în lucrurile omeneşti. Poate această. Înrâurire este pe care o luăm pentru acea putere care ar prezida şi ar decide de mai nainte la toate faptele în viaţa omenească? De multe ori ocaziunea hazardoasă devine cauza unui şir întreg de fapţi şi decidă de toată viaţa unui om; altă dată rezonul, sprijinit de voinţă. Nu poci aşeza nimic de absolut în această materie. Scriptura are altă doctrină, totul purcede de la providinţă. …

— Nu eşti hotărât în nimic?

— Oh! filosofia şi-a făcut timpul. Ea a fost proza poeziei, ca să zic astfel. Este o altă filosofie de care umanitatea are nevoie astăzi. Nu ştiinţa ideilor abstracte; dar ştiinţa cauzelor mizeriii socetăţilor omeneşti, în raport cu trebuinţele lor materiale şi morale. Nu mai este dat ştiinţelor a se ocupa cu cauza efectelor cereşti, nici eu viitorul sufletelor în alte lumi. Aceasta este treaba religiei.

— Vei a materializa tot.

— Să nu despreţuim materia. Daca sufletul este căldura, materia este flacăra; starea materială decidă de multe ori de starea morală. Să venim spre exemplu la popoli. Toţi popolii a căror stare materială este mizeră nici nu cugetă, nici nu sunt altfel decât sub inspiraţiunea mizeriei. Acolo nu este nici instrucţiune, nici cugetări înalte, nici morală. Din contra, acolo unde starea materială este înfloritoare, domneşte civilizaţiunea. Ea dă toate mijloacele de perfecţiune intelectuală şi morală. Astfel este şi cu indivizii în parte. Omul care lipseşte de mijloacele vieţii îşi lasă spiritul fără cultură. Vestejeşte, depiere; inima i se oţeleşte, vede toate în rău, în amărăciune. Cel ce are mijloace se cultivă, tot îi surâde cu plăcere, sufletul lui e împăcat, devine generos… Iată, doamna mea, ce trebuie să dorim. Iată filosofia ce trebuie să medităm, adică care sunt cauzele mizeriei omeneşti pe pământ.

În acelaşi timp un serv anunţă că cina era gata.

D-na Elena luă braţul Talangiuluî. Postelnicul dete braţul principesei lordache. Elescu ieşi cu Caterina, ceialţi dupe întâmplare.