Elena

❖

Dimitrie Bolintineanu

roman original de datine politic-filosofic

1862

Era ziua de mai întâi a anului 1859.

Mai multe familii de boieri dezbrăcaţi la 24 genariu di’ privilegele regulamentare, fugind de capitala revoluţionară, se adunau la o moşie lângă Ploieşti unde, fără cea mai mică temere, puteau să critice lucrurile şi oamenii noi.

Până a introduce pe cititori în mijlocul acestui cerc de desprivelegiaţi, ca să le facem cunoştinţa bărbaţilor şi femeilor de care era compus, să vorbim despre moşia boierească.

Satul ei era situat pe o înălţime de unde ochiul vedea o întindere de două ore, fără să întâmpine decât o luncă lată, coperită de tapete cu diferite colori. Pe aceste tapete se vedea Prahova alergând capricios, făcând abateri, întoarceri, şi vărsând în urma sa nişte gemete sălbatice.

Casa era situată pe vârful dealurilor. Ea domina grădina de arbori prin înălţimea sa. Să nu vă aşteptaţi a vă duce într-un castel ca cele dupe Rin.

Părinţii noştri n-au zidit castele pe la moşii, din cauza nestabiltăţii timpurilor de atunci, invaziunelor de turci şi de tătari, înaintea cărora nimic nu mai putea sta. Mai târziu, sub fanarioţi, când dată cele mai multe familii de astăzi, bătrânii pierdură gustul de a trăi pe la moşii, atât încât unii din cei mai avuţi de multe ori nu ştiau în ce parte de loc se aflau moşiile lor. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rânduri cu un balcon de fier Ia rândul dintâi. Un salon, o sală de mâncare. O bibliotecă, fără nici o carte. Restul era nouă camere mici. În partea dreaptă a casii erau dependinţele, bucătăria, grajdurile etc. În partea stângă era grădina.

Ziua de întâi mai fusese frumoasă până la apusul soarelui; dar de aci înainte, cerul se întunecă. Un vânt repede, o ploaie furioasă începură a bate şi a uda, şi ţinură astfel până aproape de ziuă. Societatea ce se afla aici fuse nevoită a se închide în casă şi a căta distracţiunele sale în convorbiri şi jocuri inocente.

Era zece oare din noapte. Printre vuietul vânturilor şi ploii se auzi deodată strigătele depărtate ale poştaşilor; dar astfel cât o ureche sperimentată ar fi ghicit, dupe strigăte, că caii erau stătuţi. Societatea crezu neapărat că o familie aşteptată aici se îndrepta către sat. Iată dar o distracţiune ce pentru un cerc de oameni Închişi în casă, la ţară, este un mare evenimânt.

Stăpânul casii trimise oameni înaintea postii să se informe.

Salonul era mobilat cu oglinzi, canapele, scaune, fotoliuri. Pereţii tapisaţi cu hârtie cu colori. Societatea de faţă se forma de vreo zece persoane din care patru bărbaţi şi şase dame.

Stăpânul casii se chema postelnicu George; era un om ca de cinzeci de ani, oacheş şi cu părul jumătate alb. Înalt de stat şi puţin încovoiat; figura sa avea trăsuri pronunţate, fără să fie inteligintă. Toate facultăţile sale părea că rămăseseră fără nici o exersiţiune. Judecata la dânsul era totdeauna falşă: toate efectele îl impresionau cu vioiciune, şi niciodată nu-şi da osteneală a slăbi acea impresiune prin cercetarea cauzelor ce le produceau. Sufletul său nu putea a se înălţa niciodată din cercul strimt al intereselor egoiste: nici o idee mare nu putea să pătrunză aici. Avea o mae doză de răutate. Falş, intrigant, şiret, ar fi fost periculos daca natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelectuale.

Lucru ciudat! această natură a făcut o minunată cumpănire: astfel vedem fearele cele mai înrăutăţite supuse la lege ce regulează cu mare avariţiune reproducţiunea lor! fiinţele veninate sunt nevoite a se târî şi lipsite de facultatea de a zbura!

El moştenise o mică avere de la tatăl său. Când intrase în serviciul statului era sărac. Retribuţiunea cunoscută i-a fost atât de puţină încât nu numai nu i-ar fi permis a-şi mări averea; ba încă nu i-ar fi ajuns nici la întreţinerea vieţii; cu toate acestea ieşi din serviciu, dupe doisprezece ani, cu şase mii galbeni venit în moşii. Nimeni nu se miră de aceasta, căci asemenea fapţi sunt deşi în această ţară.

Când se retrase din serviciu cu începutul guvernului interimar al principelui A. Ghica, îi veni ideea de a însura. Postelnicul George era o partidă strălucită în luciir şti. Kra bogat şi boier mare. Aceste calităţi sunt ilf ajun; pentru un bărbat ca să ceară mâna celei dintâi tete din ţară. Kra bătrân, răucrescut, fără spirit, fără învăţătură, încărcat de defecte fizice şi morale; însă în ţara noastră, în căsătorie, nu se cere decât avere şi un nume.

Avea dar drept să caute o fată de 16 ani, frumoasă, binecrescuţii, cu spirit, eu inimă şi cu avere mare. El trimise În toate părţile de ştire să i se găsească o mireasă u toate aceste calităţi. Până a nu se găsi mireasa, se puse.’., i şi cumpere cai, calesci, case. Şi scrise la trei cabinete o petiţiune circulară, cerând a i se da o decoraţiune pentru serviciile ce a făcut în timpul ocupării ţărilor de streini.

Iupe trei luni de cercetare pe ici pe colo, întâmplarea făcu să găsească o mireasă, şi cu toate calităţile ce dorea el.

Sunt trei. Ani, era în Bucureşti o fată, o minune, o perfecţiune sub toate raporturile. Junie, frumuseţe, spirit, creştere, simtimente delicate, toate le poseda în puntul cel mai înalt; în fine, era una din acele fiinţe rari, unici poate, ce Dumnezeu din timp în. Timp face să nască în unele societăţi degenerate, ca cum ar voi ca oamenii să-şi aducă aminte că nu i-a părăsit.

Asfel era femeia ce se găsi demnă a fi sacrificată acestui om. Legenda şearpelui din fântână, căruia se da pe toată ziua câte o vergină să devore, numai ca acesta să lase pe locuitorii cetăţii a lua apa, este o ingenioasă metaforă a istoriii unor bărbaţi cărora, pentru interese oarecare, li se sacrifică aceste dulci şi inocente fiinţe. Nu s-a găsit încă un sântul George ca să învingă trufia acestor bălauri.

Se înţelege că fata priimi bucuros a da mâna acestui om; dar părinţii stăruiră serios. Educaţiunea sa superioară, unită cu simţămintele cele mai nobile de abnegare, fuse cauza pierderii junei Elene. Ea priimi, căci asfel voiau părinţii săi, priimi precum ar fi priimit să meargă într-o mănăstire sau să moară, ca să facă plăcere părinţilor.

Nunta fuse splendidă. Lumea vorbi mult despre acest menagiu. Cei mai mulţi fericiră pe Elena pentru un asfel de consorte şi mai toate mumele îşi urau pentru fiicele lor partide ca postelnicul George. Toată societatea din Bucureşti, în timp de zece zile, nu vorbi decât de darurile ce se trimiseră miresii.

Lumea văzu timp de două luni aceşti însuraţi arătându-se la grădina de la barieră, sau la operă italiană, apoi însuraţii dispărură, se duseră să trăiască la ţară, şi fură uitaţi.

Elena nu iubea pe soţul său, căci nu putea nici să-l stime, nici să-l admire; din contra, toate faptele soţului său în timp de trei ani erau de natură ca consoarta sa să-l despreţuiască.

Ea însă nu i-o arăta nici lui, nici celoralţi oameni.

Dumnezeu, ca să o console, îi dete o fetiţă.

Suferinţele daseră frumuseţelor sale o graţie cu totul rară, sufletul său se înnobilase şi mai mult în aceste suferinţi. În vocea sa, în expresiunele sale, în privirile sale, în mişcările sale, era un parfum de melancolie atât de suav, atât de ideal, că cei care o vedeau credeau să vază ceva dulce şi ceresc ce ar fi zărit într-unul din visele vieţii.

Bărbaţii erau preocupaţi cu politica zilei, care îi dezmoştenise. Unul se chema logofătul Constantin. El însuşi număra cincizeci de ani. Acesta începuse cariera sa politică sub Regulamânt. Trimis să înveţe legile la Paris, să înturnase licenţiat, abia venise şi se numi profesore de drept. Mai târziu părăsi profesoratul şi intră în magistratură, cu gând a se face într-o zi ministru, servi pe cei trei domni regulamentari şi înaintă; dar nu se lipi cu inima decât de cel mai rău dintre cei trei domni. Cât pentru al patrulea domn, îi era enimic declarat. O n cu învăţătură, cu inteliginţă, cu voinţă foarte; dar dintr-o margine în ceialtă a fiinţei sale fizice, intelectuale şi morale, ca să găsim vorba cea mai justă: anost, cum se zice la Bucureşti în stilul familiar. În fine, unul din acei oameni pe care nimini nu poate să iubească, nici însuşi amantele lor.

Unul din ceialţi doi se chema lordache, se trăgea din viţă de domn, tată-său sau moşe-său fusese fiu de clo” n, beizade. Toţi îi ziceau principele lordache, el însuşi îşi dădea acest titru cu îngâmfare. Soţia sa mai ales era în stare să rupă relaţiunele cu cei mai buni amici care nu i-ar fi zis principesă. Aveau un fiu de şase ani, căruia părinţii, ei însuşi, îi ziceau principe! maladie ridiculă ce bântuie de la un timp încoace multe capete seci; fruct al moravelor streine ce unii români în călătoriile lor în Europa au putut să culeagă în căile ferate, în birturi, în baluri publice, pe unde au lunecat. Ea va trece prin propagarea ideilor luminate şi serioase.

Consoarta sa era fiica unui neguţetor avut; această condiţiune mai mult contribuise a prezintă în ochii Săi titru de principe cu o valoare mult mai însemnată. Averea sa făcuse pe lordache să o ia de consoartă. Lordache risipise averea părintească împreună cu toate câştigurile de mare foncţionar ai statului în timp de mai mulţi ani şi acum trăia din averea femeii sale.

Mai venea unisl, un bădăran înavuţit şi boierit, un om de şaizeci de ani, cu părul siv. Acesta începuse cariera sa ca bărat în casă la un boier mare, mergea dupe caleaşcă şi ducea ciubucul boierului. Dupe un serviciu de mai mulţi ani, fuse numit copist la o cancelarie, unde, prin protecţiunea stăpânului său, în câţiva ani ajunse la cele mai înalte foncţiuni şi îşi făcu o avere în moşii de optsprezece mii galbeni venit pe an. Acest om are facultatea excepţională de a deveni instrumânt răufăcător. Viaţa lui politică şi socială este un şir de trădări, de intrigi, de laşităţi, de abuzuri. …

Femeia sa, tip de bădărană parvenită, pare că a născut în lume ca să formeze această pereche fără rival.

Fiica lor ce se află acolo e frumoasă, alt nu are nimic. Această familie de parveniţi purta numele Serescu, şi, ca să-şi dea mai mult lustru, adăuga pe cărţile de vizită, sub coroana de comite, prepoziţiunea de.

Mai era o damicelă, dintr-o familie cunoscută. Deşi părăsită de îngrijirea unei mumi, Caterina era înţeleaptă; lipsită de o educaţiune strălucită, natura îi fusese favorabilă, spirit, frumuseţe, graţii se disputau care să-i aducă mai multe omagine. Era pe atunci damicela la modă. Calităţile ei erau lăudate de toţi.

Iată cele dintâi noţiuni despre persoanele de faţă.

Să ne înturnăm în salonul postelnicului George în momentul când se auziră în depărtare strigăte de postaşi.

Cea dintâi ce dete alarma şi alergă către fereastră fuse Caterina. Ana, fiica parvenitului celui avut, o urmă după datina damicelelor ce se ţin una de alta şi care fac de surâd cu maliţie bărbaţii.

— Cine poate să fie? zise ea. Tudorina Corlească, Mariţa şi Zoe Şeni cu bărbată-său. Era vorbă să vie! …

— Aş dori mult să văz pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Şeni, deşi nu aprobez purtarea lor în timpul carnavalului.

— Ho! ho! strigă principele lordache, ce, credeaţi că noi am rămas în urmă cu moravele parisienilor?

— Au jucat pe dracul pe vârful degetelor! zise post. George. În toate nopţile, dupe bal, se duceau ele, şi altele, cu atâţi crai, la birtul lui Hug, unde se puneau pe mâncare şi băutură până la ziuă; şi…

— Şi ce? răspunse Elena, negreşit, nu poci aproba această purtare; dar nici nu poci a-i da un caracter culpabil.

— Aşa sunt muierele, zise postelnicul contrariat. Se apără una pe alta!

Elena deveni roşie.

— Dar când ţi-oi spune – urmă el – că această bandă uşoară de muieri, dupe cină se puneau de cântau şi jucau cu Blanşa franceza tontoroiul de gât? …

— Nu ştiu, răspunse Elena.

— Nu ştii?! dar eu însumi le-am văzut, cu ochii mei, eram la Bucureşti, trăsesem la otelul lui Hug, dormeam; m-am deşteptat de chiotele lor… am deschis uşa camerii să văz doare s-a aprins birtul. Ce am văzut? acele muieri strigând şi sărind împrejurul mesii, cu un cârd de golani. Gândeşti că s-au ruşinat de mine când m-au văzut? hop! hop! m-au chemat să iau parte cu dânsele. Nene George! vin’ aici! …

— Şi nu te-ai dus? îl întrebă principele lordache.

— Eu!

— Eu m-aş fi dus, aş fi cântat şi jucat cu ele tontoroiul.

— Nu-mi spui? zise principesa, ai şi mutră de asfel de petreceri! …

— Eu! hei! hei! … Când ai şti…

— Tocmai că ştiu…

Nu ştii nimic! … Dar ascultă, or să vie aici… Să le facem curte…

— Era vorba alaltăieri la Bucureşti – zise Serescu – să vie şi Talangiu, cu familia.

— Şi Şcr, zise principesa.

La-aceste vorbe Caterina tresări şi un văl de purpură trecu pe faţa sa; nimeni nu băgă în seamă această turburare.

— Minunat orator este Talangiu! … zise Serescu, când vorbeşte se face tăcere adâncă, ar zice cineva că vorbele cură din buzele lui ca mărgăritarele.

— Nu sunt de această părere, arhon logofete… Şer vorbeşte mai bine! … în Adunarea de sub Bibescu erau oratori buni! … hei, ce timpuri! … Eram deputat… nu m-ai auzit vorlâind în Adunare niciodată? îmi aduc aminte încă cum fulgeram într-o zi opoziţia! nimeni nu mai ceru să vorbeaspă în seanţa aceea. … Grozav băturăm, pe opoziţie… a doua zi închiserăm Adunarea…

Strigătele poştaşilor se auziră acum în curte. Oaspeţii alergară în capul scării, servitorii veniră cu luminări. Erau patru trăsuri închise. Călătorii se coborâră, apoi urcară scara, îndată se auziră mulţime de voci zgomotoase de femei.