Cina

Oaspeţii coborâră în sala de mâncare. O Curăţenie eschisă domnea în sală şi pe masă. Sala nu avea nimic straerdinar. Pereţi tapisaţi, un plafon de lemn sculptat şi zugrăvit. Scaune simple; dulapuri cu argintării de serviciu şi vase de porţelanuri imitate. Pe masă candelabre cu luminări aprinse. Două mari buchete de flori fragede.

Elescu se puse lângă Caterina, care şedea la stingă postelnicului; în faţă cu dânsul, puţin mai în dreapta, era Elena. Convorbirea devenise parţială. Şer vrbeâ cu domnişoara Sereasca.

— Se înţeleg de minune, zise Tudorina vecinului său George, desemnând pe Şer şi pe domnişoara Sereasca.

— De ce nu? părinţii sunt capabili să-i înlesnească mijloacele a deveni metresa lui, numai pentru că este Şer…

— Ce oroare!

— Cronica scandaloasă pretinde că aceasta ar fi un fapt împlinit…

— Taci, pentru D-zeu!

— Se zice că în anul trecut La M…

— O, taci! nu se poate…

— Un…

— Mă scol de la masă…

— Atunci lac… cronica zice…

— Dar d-ta nu e bine să repeţi.

— Iată domnişoara Caterina! … Ia un mare interes a vorbi cu Elescu… -

— Stratageme de femeie?

— Ce fel?

— Să exalteze amorul propriu al lui Şer… să-l facă gelos…

— În deşert umblă… n-o mai iubeşte nici cât ar iubi calul arab ce i-a trimis la tară în spital de bătrân.

— I-am spus. Ea nu crede…

— Se vede că îl iubeşte?

— E încă nebună! … Dar, ia spune-mi, acest Elescu se vede un om de spirit… Are avere?

— Zece mii de galbeni venit din moşii.

— Când a venit?

— De câteva zile. A trăit tot prin ţări streine.

— E om foarte frumos şi are manieri distinse…

— Ce îl distinge mai mult este o originalitate în fru”j moş, ce mulţi oameni nu pot să aibă.

— Spre exemplu?

— Jumătate venituî său îl cheltuieşte în faceri de bine, trimite pe tot anul băieţi şi fete la Paris în pensionate cu cheltuiala sa.

— Ce idee! se vede în adevăr că este original!;

— Este o faptă bună.

— E nebun! … li plac femeile?

— Ca să le aibă metrese şi să le plătească… în viaţa lui nu a iubit.

Elena devenise gânditoare. Din timp în timp ochii săi se îndreptau către Elescu, ca şi cum el era singurul om care ar fi trebuit să nu cunoască nişte răni ce se descopereau atunci. Elescu găsea o plăcere involontară a-şi odihni ochii asupra Elenii. Elena era o frumuseţe perfectă: albă şi cu părul umbros; gâtul ei părea tăiat de cel mai mare artist al antichităţii, în marmura cea mai fină a Italiei; gura mică, rumenă, se deschidea surâzătoare pe două rânduri de dinţi mici, bine înşiraţi şi albi ca laptele; o frunte potrivită; sprâncene bine pronunţate, ce mureau pe nesimţite în vârfurile despre tâmple; gene lungi, încreţite uşor, ochi tăiaţi în forma migdalelor, totdauna înrouaţi de lacrimi şi înecaţi de melancolie voluptoasă.

— Cum găseşti pe Elena? întrebă Caterina pe Elescu.

— O fiinţă perfectă. Nu poci a face decât cele mai sincere elogii sub toate raportele.

— Ai dreptate… şi pe lângă toate acestea, cu tot dispreţul ce ar trebui să aibă pentru bărbatul său, care o martiriză, este un înger de bunătate, de blândeţe, de virtute…

— O să mai şezi aici la ţară?

— Toată vara. Dar d-ta?

— Eu crez să plec cu Şer… Cum petreceţi timpul aici?

— Cum vezi… adesea facem înturnări prin satele vecine, pe la târguri, pe la ocne, pe la mănăstiri… o dată pe vară ne ducem la munţi, la o moşie a postelnicului… Se fac partide de vânătoare. Crez că o să mai vii!

— Poate… Dar nu mi-ai spus cine este acel domn pestriţ pă faţă ce tace şi tot să uită înapoi.

— Ha! … nu mă întreba.

— De ce?

— E nesuferit.

— Dar pentru ce?

— Este Bar, acela ce mă cere de nevastă… s-a desperat şi acum caută să se consoale pe lângă domnişoara Serescu.

— Ah! iată lumea!

Elena dete semnul de ridicare. Fiecare din oaspeţi luă braţul damei sale, Elena trecu pe lângă Elescu cu cavah i”11 s.‘m şi aruncându-i o căutătură repede:

Nu mai e trebuinţă a-ţi aduce aminte de datoria către duma d-tale.

Ka apăsă pă vorbele: nu mai e trebuinţă. () aspet îi se urcară în salon.

Elena se puse la piano, îndată ivoriul începu să tremure şi să verse sunete desfătătoare sub minele albe şi graţioase ale Elenei. Ea dispăru din societate; sufletul ei se aruncă cu voluptate într-un torent de armonie ce îl răpi şi îl rătăci într-o lume de extaz. Nemuritoarea serenadă a lui Şubert, executată cu perfecţiune, răpi toate sufletele ascultătorilor. Sufletul ei însuşi părea răpit. Din timp în timp înturna ochii către adunare şi o lacrămă misterioasă strălucea sub genele ei.

Fiece sunet exprima o idee, o idee dureroasă şi sublimă ce o îmbăta cu voluptate.

Ea căută să se scoale de la piano şi chemă pe Caterina să-i ia locul.

Inima sa palpită, sufletul îi era zdrobit. Fără să ştie ce face, s-a aruncat pe un fotoliu lângă Alexandru, unde rămase câteva minute fără să poată zice o vorbă.

La urmă, îndreptându-se către acesta:

— Sufer totdauna de câte ori caută să joc câte o arie serie! este o mare nefericire…

— Simţi aceea ce execuţi mai bine decrt însuşi compozitorul.

— Nu ştiu, cred că cauza este în sistemul nervos…

Apoi, schimbând repede vorba:

— Erai distract la masă?

— Distract? Nu! pentru că vorbeam cu o copilă frumoasă? … aceasta nu-mi face nici o împresiune! inima moartă…

— Eşti nesuferit cu aceste idei de romanuri! nu poci zice că eşti o monstruozitate, şi atunci afectezi.

— Crede-mă, doamna mea, daca am admirat ceva în lume de o admirare ce am avea pentru fiinţele divine din visele noastre, permite-mi a-ţi spune că eşti d-ta. Ei bine! permite-mi încă a-ţi spune că cu toată frumuseţea perfectă, spiritul, simtimentele, manierele, graţia ce ai, nu ai putea să mişti accastă inimă îngheţată.

— Eu! …

Elena deveni roşie ca o vişină: înturnă capul şi puse mâna pe faţă-i.

— Crezi dar că ai face această minune?

— Eu? … oh! nicidecum! … nu voi să zic aceasta., nici nu am gândit, nici nu voi să am acest merit… nici nu-l privesc ca un merit… apoi daca aceasta s-ar întâmpla, negreşit că eu nu aş şti-o, nu aş voi să o ştiu…

Ea se sculă şi mai mult de o oră nu reapăru în salon.

Vorbele lui Alexandru o emoţionară atât, încât îi trebui o oră de singurătate ca să revie liniştită.

„Doamne! îşi zicea ea. Ce este acest om a cării cătare mă turbură, ale cărui vorbe fac de tremură toate nervele mele? amicul sărmanului meu frate… Nu poci să-l privesc fără să-mi aduc aminte de cel ce nu mai este… Numai astfel poci explica impresiunea ce îmi face… Oricum, aş fi ferice daca ar pleca de aici mai curând, mâne, îndată de se poate. Trebuie să aflu când o să piece”…

Astfel cugeta Elena când intră în salon. Se apropie de Caterina ce se sculase de la piano.

— Ştii, draga mea, daca noii veniţi rămân sau se duc mâne?

— Nu ştiu.

— Ce este? întrebă Alexandru.

— Daca o să mai şedeţi mâne? întrebă Caterina.

— Nu ştiu, răspunse Alexandru.

Elena surâse cu voioşie.

— Nu ştiu pentru ceialţi; cât despre mine, „ oi pleca la o moşie a mea unde mă aşteaptă hotarnicul.

Elena deveni palidă. Simţi un fior în tot corpul.

— Aşa curând – zise ea gongonind – aşa curând?

— Domnul Elescu nu se place în societatea noastră

— Zise Caterina – se duce acolo unde va putea vorbi politică în libertate.

Caterina devenise familiară cu Alexandru: nu se mai sfia a-l satira.

Alexandru surâse cu delicateţă, luând această mică epigramă ca o răsfăţăm ce Caterina nu da la toată lumea.

Hiena însă tresări.

Ce zici, Caterino? nu cunoşti destul pe dl. Elescu ca… I i vorbeşti astfel.?

Daca va să fugă de noi atât de curând! … dar mâne am încă să plouă, căile sunt rele; caii de poşte ai întreprinzătorului de faţă, dl. Bar, au ei însuşi trebuinţă de a fi purtaţi în trăsuri… şi astfel nu vei pleca.

— Cine vorbeşte de cai de poşte? strigă principele lordache. Vă încredinţez că de vei privi bine printre coastele lor, ai să vezi că sunt transparinţi.

— Poştele, zise logofătul Şeni, sunt de plâns. Pleci cu opt cai şi ajungi la staţie cu doi, de multe ori rămâi în cale. Hamurile sunt cu o mie de noduri, şi plăpânde ca tiriplicul; se rup la fiecare zece paşi. Cât pentru serviciul scrisorilor, e lucru cu totul comic! O scrisoare de Ia Bucureşti la Focşani ajunge mai târziu decât la Boston. Pasagerii particulari duc de multe ori geanta cu scrisori. Ştafetele nu ajung mai curând la locul destinării lor. Iată regimul nou! iată oamenii noi! Să ne fie de bine!

— Dar contractul cu antreprenorii – zise Georges – este făcut sub regimul vechi, sub oamenii vechi, şi este o notă în contract în privinţa deligenţelor.

— Te-ai găsit şi tu isteţ să vorbeşti! zise principele lordache, plimbându-se prin casă.

— Ai auzit? mai întrebă Caterina pe Alexandru, pleci cu opt cai şi ajungi cu doi şi câteodată rămâi în cale, şi aceasta pe timp bun!

— Trebuie neapărat să plec, zise el. Dar daca d-na Elena a găsi cea mai mică plăcere. A mă înturna, voi veni după trei zile.

— În adevăr acea plăcere va fi mare – răspunse Elena – şi astfel vei fi aşteptat.

Logofătul Şeni şi Zoe, consoarta sa, se retraseră scuzându-se că sunt foarte osteniţi.

Ceialţi rămaseră.

— A început să îmbătrânească frumoasa noastră turturică, zise postelnicul.

— Dar asta nu o opreşte în iarna din urmă să dănţuie la toate balurile.

— Cu toate astea, a început să-i slăbească balamalele, zise Georges.

— E tot tânără, precum e tot mândră, zise Tudorina.

— Mândră? pentru ce? întrebă Sereasca.

— Se crede ieşită din cea mai veche familie, este aristocrată în toate, zise principesa lordache.

Georges, ce se afla la spatele postelnicului, îi şopti la ureche:

— Afară în ceea ce priveşte amanţii săi.

— Afară din ceea ce priveşte amanţii săi, strigă postelnicul.

La aceste vorbe toată lumea râse. Postelnicul, văzând impresiunea ce produse vorbele sale, repetă acele expresiuni.

Elena îi făcu mustrări şi el nu înţelegea pentru ce. Elescu încă nu înţelese bine simţul acestor vorbe. Georges îi spuse la ureche:

— D-na despre care este vorba are un amant un om de jos.

Astfel se termină această serată. Oaspeţii se retraseră în camerile ce le erau destinate. Elescu avu aceeaşi cameră cu Georges.