Armia de țară de trei zile bate,

Arde și fărâmă străinii-n cetate.

Prin pulberea deasă vine-un cal ușor.

Astfel trece-un vultur învelit în nor.

Către domn se-ndreaptă... Cavalerul sare...

E Ziorina, fiica-i, dulce la cătare. 

Ea ridică coifu-i; păru-i grațios,

Ca lung fluviu d-aur se revarsă-n jos,

Pe sub gene-i scântei două lăcrimele

Cum sub nori lumină două dalbe stele,

Și râuritoare, p-al ei chip senin,

Cad din roză-n roză și din crin în crin.

Bunul domn o mustră pentru ce să vie

Să-și expuie viața... Să se-nturne-o-nvie.

Rara-i frumusețe reunea, răpiți,

Împrejuru-i bravii cei mai străluciți.

Ea pricepe lesne cât era dorită.

Despre-a lor simțire grațios profită.

Smulge de la sânu-i o plăpândă floare

Umedă d-a sale line lăcrimioare

Și cu niște termeni dulci și răpitori

Ea vorbește-ntr-astfel către-adoratori: 

— „Cine va purcede dup-această floare,

Udă de suspine și de lăcrimioare,

Îi voi da, pe viață și pe Dumnezeu,

Mâna și junețea sufletului meu!”

Zice, — aruncă floarea dincolo-n cetate,

Dincolo de șanțuri unde tunul bate.

Zece bravi s-aruncă după floarea sa

Și-ncă-o mie d-alții primilor urma. 

Astfel ei intrară prin cetatea tare,

Astfel se-ncepuse falnica-i luare. 

După multe zile, domnul generos

Șade cu Ziorina sub un cort luxos.

El întreabă bravii care din ei doare

Au cules pe șanțuri o frumoasă floare,

Ca să vie-ndată, fiica lui să-i dea.

Nimeni nu răspunde; nimeni nu venea.

Un bătrân acolo la vederi apare.

Merge spre domniță, zice cu-ntristare

— „Iată-această floare — ce viteaz frumos

Dete pentru tine și-a murit voios!”

Dup-aceste vorbe, fata, gânditoare,

Cu-ale sale lacrimi scaldă-această floare.