Herol la morminte se duce și plînge

Promisa lui moartă cu fruntea sub flori.

Din fruntea lui cură sudoare de sînge ;

Iar stelele d-aur se-ngînă cu nori.

O, rară minune ! M or m în tul tresare

Și-ndată deschide și sînu-i de lut,

Frumoasa promisă de marmură pare,

Iar luna lumină din spațiul tăcut.

Pe mantia-i albă, cosițile-umbroase

Ca noaptea cu ziua se-ngînă, apărînd,

Și brîul ei d-aur, cu raze lucioase,

Încinge ferice mijlocu-i plăpînd.

Dar fața-i străluce d-acea frumusețe

Ce nu-i cunoscută la neam omenesc,

Și rozele-s stinse pe dulcele-i fețe,

Cătarea-i perdut-a cel foc fecioresc.

— „Părinții-mi nu vrură să fiu eu soție

Acelui ce-n viață-mi atît am iubit,

D-atunci în durere, plăpînda-mi junie

Se stinse cu viața, cu tot ce-am dorit.

Dar relele tele mă turbură foarte

În lumea de pace din care sunt eu,

Și viu să te mustru de ce lași spre moarte

Să cază-al tău suflet, o, sufletul meu !

Acela ce moare se perde-n uitare ;

E lege-a naturei ce tot a coprins ;

Un om nu se perde, căci alt om dispare ;

Un crin nu se fană, căci alt crin s-a stins !”

— „Prea dulce fantasmă ! Pe lumea de doruri

Sunt singur... d-acuma, vai ! nu mă lăsa !

Cînd ești în locașul cereștelor horuri,

O zi de plăcere mai pot eu gusta ?

Oh ! fără de tine tot este durere ;

Pămîntul și cerul în doliu îmi par ;

Și sufletu-n viață nimica nu cere,

Oricare plăcere se schimbă-n amar.”

Într-asfel amantul fantasmei vorbește ;

Fecioara-l ascultă pătrunsă de dor ;

Rădică la ceruri, ce-n aur lucește,

Cătarea sa plină de plîns și de-amor.

— „Vai ! dacă crezi însuți, mai zise răpită,

Că nu poți în viață să fii fericit,

Dorința ta dulce să fie-mplinită !

Pe brațele mele dormi, suflet dorit !”

Pe sînul fecioarei el capul înclină,

Se-mbată de vise și dulci răsfățări

Și-n noapte s-aude șoptire divină

De blînde complîngeri, cerești sărutări.

Dar cînd aurora prin noapte se-arată

Și varsă flori d-aur pe tristul pămînt,

Drumașii găsiră cu fața-ntristată

Un june cadaver zăcînd p-un mormînt.