O, streine, vino și te desfătează

Pe aceste maluri pline de-ncîntări,

Unde tinerețea încă se păstrează,

Unde-amorul are încă dulci visări,

Unde hurioara edenului dulce,

L-ale halaicii cîntece de dor,

Vine și răsfață pînă să se culce,

Florile rîzînde dup-acest Bosfor ;

Unde o femeie are frumusețea

Stelelor de aur ce în nopți lucesc,

Și fecioara dulce are tinerețea

Rozelor sălbateci care ne răpesc ;

Unde ziua-i albă, noaptea înstelată,

Și-aerul bea dulce roua dupe crin.

O, eden al lumii ! fața ta curată

Cu atît ne-ncîntă cu cît te privim !

Cît de mult copiii lui Osman cel mare

Cată să blasfeme frumusețea ta,

Cauză de lupte și de turburare

Ce-a făcut și face lacrimi a vărsa !

D-astă frumusețe, dar fatal și dulce,

Spiritele noastre le-am văzut slăbind !

În locașul vieții moartea se-ntroduce,

Ea le țese viața cu aur și argint.

Nu ! nimic nu schimbă cruda ursitoare !

Tot ce fu prea mare cată a slăbi !

Pretutindeni unde Dumnezeu, sub soare,

A creat o țară demnă d-a răpi,

Popolii suspină sub a lor durere

Și tîrăsc cu lanțul viața de amar !

Crimele, virtuții urmă cu plăcere,

Peste tot în lume relele răsar !

Am putea să zicem, viață și lumină

S-a făcut, viază de la început,

Numai ca s-ajute a se face-o crimă,

Și cu toate astea soarele-i plăcut !

Totul favorează pe cei răi în lume !

Nu mai e speranță pentru ast pămînt !

Libertatea fuse însuși ea un nume ?

Nici acea speranță, fiică de mormînt,

D-a vedea odată, într-o crudă oară,

Aste triste rele fără de finit,

Nedreptăți amare ce ne înconjoară

Dispărînd cu lumea care le-a hrănit ?

Aurele line trec cu răsfățare,

Înflorind surfața latului Bosfor

Și formînd o cale-n mozaici bizare,

Care-ncîntă ochii cu lumina lor.

Pe această cale unde se îngînă

Ale lunii raze c-umbra desii seri,

Scîntei peștișorii, splendidă țărînă,

Cum în visul dulce zboară dulci plăceri.

Albe odalisce se cobor pe mare

Pline de plăcere, din al lor serai,

Ca un cîrd de paseri ce cu răsfățare

Zbor la focul dulce soarelui de mai.

Zgomotul lor însă umple de plăcere

Și de gelozie dalba Bulbuli

Ce l-aceste șopte cîntă-a sa durere

Printre chiparișii de la Candili.

O sultană jună se uita pe mare

De la o fereastră din al ei serai,

Care miră-n unde formele bizare ;

Mîna sa răsfață părul ei bălai.

Un caic sosește în tăcere-adîncă

Și pe sub ferestre la serai a stat.

Luna se ascunde dup-un vîrf de stîncă

Și o voce dulce astfel a cîntat :

„Eu nu am sarai pe mare

Cu coloane de porfir ;

Ca s-atrag a ta cătare,

Nu sunt pașă, nici vizir.

Dar ce este-un mare nume

Și averi ce noi dorim ?

Cine-a moștenit a lume

Ca și noi s-o moștenim ?

Ca o dulce sărutare,

Ca un val p-acest Bosfor,

Omul rădăcină n-are

Pe pămîntul cel de dor.

Gustă dulcea bucurie

Astăzi cînd ea ne-a suris !

Mîne dorul a să vie

Să-și ia locul lui promis.

Cum o floare e ursită

A-nflori, a se usca,

Viața noastră e trăită

D-am iubit pe cineva.

Vin' și dă-mi să beau eu dulce

Rouă de cerești plăceri,

După floarea ce străluce

P-ale tele primăveri !”

Cîntă. — Dar o umbră blîndă și ușioară

Din saraiuri iese-naintînd spre mal,

Zice două vorbe, în caic coboară ;

Iar caicul pleacă legănat p-un val.

Marea își încinge fața-i încrețită

Într-un brîu de aur dulce a privi

Și a serii boare, cu-aripa-nflorită,

Răsfăță cosița albii Leili.

Unde mergi, sultană, singură c-un june

Pe aceste valuri, sub un cer stelat,

Tu, ce garda neagră, noapte, zi supune

Privigherii sale ce i s-a-nsemnat ?

Oh ! cît de arzîndă trebuie să fie

Flacăra ce arde sufletu-ți d-amor,

Cînd zdrobești tu astfel viață și junie,

Și onori ce-ți dase tronul răpitor !

Ea iubește ! Iată ce explică toate.

Înțelepți ai lumii, fruntea înclinați !

A înțelepciunii carte, de se poate,

O rupeți îndată și o aruncați !

Dumnezeu pe fruntea omului ce moare

Scris-a aste vorbe prin trăsuri adînci :

„Dumnezeu-i amorul !”

În a lor amoare

Să urmăm amanții într-aceste stînci !

— „Ali-bei, ea zice cu nespusă-ardoare,

Lasă-mă a soarbe ochii-ți înfocați !

Tu ești vîntul serii și eu sunt o floare,

Vin' și șterge-mi ochii de amor rouați !

Caldă-ți e privirea ! Dulce-ți este fața !

Dragă-ți sunt, oh ! spune ?”

— „Te iubesc cu foc !

Și poci face altfel mai ales cînd viața

Și a ta junie tu le pui în joc ?

Tu, ce lași mărirea, ca să vii cu mine !...”

— „Oh ! de sacrifice nu voi să-mi vorbești !

Fericirea vieții-mi este lîngă tine.

Unde e mărirea, p-amor nu găsești.

Fericirea este o ființă dulce

Ce-și deschide poarta numai de amor,

Auzi tu, o, dragă, tu, ce fața-ți luce

Mai plăcut ca focul zilelor ce zbor !

Ești frumos, ești dulce printre dulci fecioare,

Brav ești prin vitejii ce te înconjor,

Cum prin stele dalbe a lucit un soare

Tu lucești în ochii-mi, visul meu d-amor !

Soarele meu dulce ! Roza se exprimă

Prin al ei ferice și plăcut miros,

Paserea prin cîntu-i, steaua prin lumină ;

Eu n-am vorbe-a spune doru-mi amoros !

Inima-ți dau ție, corpu-mi al tău este.

Eu sunt a ta roabă, poți să mă zdrobești !”

— „Spune, spune mie, ca cereasca veste,

Vorbe amoroase, zi-mi că mă iubești !

Tu nu ești, nu, roabă ! ci a mea amantă ;

Tu ești fericirea, Dumnezeul meu !”

Luna și cu noaptea, dulce, odorantă,

Inunda sultana și p-amantul său.

Chioscuri și saraiuri după două maluri

Ca fantastici umbre după dînșii zbor ;

Iar delfinii sprinteni trec ușori prin valuri

Urmărind caicul și al lor amor.

La Isar pe maluri ei s-opresc, coboară.

— „Am scăpat !” îi zice Ali-bei, răpit.

Însă totodată iată-i înconjoară

Garda ce-i urmase de cînd au fugit.

E-ora de amoruri cînd în horă lină

Viile dorințe nencetat plutesc

Pe vergine sînuri, ce d-amor suspină,

În aceste țărmuri unde înfloresc.

Stelele de aur peste marea lină

Se prevăd cochete, dulce infinit !

Din azurul mării luna naște plină,

Ochiul vede dulce discul aurit

Și prin albe valuri pare și dispare

Ca surîs ferice p-un chip suferind ;

Ochiul se îmbată : vă uitați pe mare,

Valul alb de spumă trece clocotind.

Cinci hadini, toți negri, în caicul mare

Merg pe Propontide unde se cobor ;

Printre dînșii însă o hanimă-apare.

Este o sultană, floare de Bosfor !...

Un mister, o crimă ! Să fugim îndată !

Păru-i este d-aur, fruntea-i e de crin !...

Unde mergi, Leili ? Ochii tăi, vai ! cată

Printre umbra nopții visul tău divin !

Printre valuri, raze, umbre și tăcere

Caută să vază pe al ei iubit,

Ca un gînd ce zboară prin ani de durere

După fericirea ce ne-a părăsit.

— „Ai făcut namazul astă-dimineață ?

Strigă capul bandii c-un ton rece, sec,

Și cu mîna-i neagră paloșul răsfață —

Ordinul meu este ca să te înec.”

— „Ale tele vorbe inima-mi sfăramă,

O, hadine ! nu știu ce vrei tu să zici.

Fruntea-ți e umbroasă !...”

—„Tînără sultană !

Vei muri îndată înecată-aici !”

— „O, hadine, moartea-i plină de durere !

Eu sunt jună încă, voi să viețuiesc !

Aerul e dulce, viața e plăcere...

Am puțini ani încă, lasă să-i trăiesc !

Eu murind acuma, plină de junie,

Soarele de mîne, cînd va răsări,

Crezi tu c-o să aibă raza sa mai vie ?

Că ale lumii rele se vor îndulci ?

Nu ai tu o mumă ? Soră nu ai, oare ?

Eu mă dau lor roabă, numai să nu mor !

Voi scălda cu lacrimi ale lor picioare.

Dacă n-ai pe nimeni, eu îți voi fi sor !

Cînd de bătrînețe viața ta s-o stinge,

Pe mormîntul negru voi depune flori !...”

Dar hadinul aspru brațul ei atinge.

— „A sosit furtuna... Trebuie să mori !”

— „O, hadine, ascultă, poți tu spune mie

Ali-bei ce face ?” — „Astăzi a murit.”

— „L-a ucis ! murmură ea cu bucurie,

Mort, și după dînsul eu am mai trăit !

Iartă pe Leili, sufletul meu mare,

Dacă după tine am trăit o zi !...

O, hadine, vino și m-aruncă-n mare...

Cu amantu-mi dulce, eu voi a muri !” .