Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,

Peste patru taberi, varsă luna plină.

Turcii și tătarii somnului se dau;

Ungurii, la mese, grijile-nșelau.

Astfel prin furtună, printre nopți, pe mare

Lopătarii varsă tânăra cântare.

Dar Șerban nu doarme, căci dulcele somn

Rar răsfață geana unui mare domn.

Grijile, în horă, turbure se duce

Încotro lumina mai splendidă luce.

Către astea, cântul păsării prin flori

Spune că se varsă fragedele zori.

Domnul către ceruri-nalță rugăciune,

Apoi dă semnalul, trompeta răsună.

Lupta se începe, cetele tătare

Pasă înainte, strigă cu turbare.

Turcii le sprijină; turcii și tătari

Se îndes, s-amestec... Sprinteni armăsari

Nechează, spumează... Armele răsună;

Tremură pământul... Muntele detună,

Soarele pălește... Apele roșesc...

Păsările-n aer zborul lor opresc.

Omul se îmbată d-omenescul sânge...

Muma către sânu-i copilașul strânge.

Ungurii rezistă furiei cei vii,

Dar cum în suflarea negrei vijelii

Arborii rezistă, câteva minute,

Apoi își sfărâmă crăcile bătute,

Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor,

Cu puterea dalbă sufletelor lor.

Dar-necați d-a noastră crâncenă putere,

Iată că se pleacă, bărbăția piere.

Dar atunci începe cruda măcelare.

Furia scăpată, urlă cu turbare.

Caii calcă în sânge până la copiți,

Calcă și sfărâmă morții și răniți.

Strigăte, trufașe, celui ce învinge,

Se confund cu plânsul celui ce se stinge,

Astfel cum bacanta, l-al plăcerii loc,

Vine despletită și cu ochii-n foc,

Și cu voluptate, și nesăturată,

De plăceri sălbateci și de vin se-mbată.

Secheli s-abate. Zilele-i se curmă,

Patru mii de nobili în mormânt îl urmă.