De când a ucis prin știre

P-acel bun Cantacuzin,

Doamna Ghica-n monastire

Se ascunde cu-al ei chin. 

— „Soră Ană, Anioară!

Să nu-ți vază fața ta!

Gelozia ei omoară

Tot ce-o poate supăra. 

Chipul tău e rupt din soare;

Sânul tau din criniori,

Păru-ți din a serii boare;

Buzele-ți din foc de zori. 

Ochii i-ai răpit din mare,

Sufletu-ți e smuls din vânt;

De la flori a ta suflare;

Gându-ți de la duhul sfânt!” 

Sora nu dă ascultare

Vorbelor ce i s-a zis,

Înaintea doamnei pare

Ca un fraged, dulce vis. 

— „Spuneți, maici fermecătoare,

Fără frică de păcat,

Pruncul meu cu cosicioare,

Cine mi l-a deocheat? 

Sora Ana cea plăvie?

Sora Ana negreșit!... 

S-o zidească în chilie!...”

Și chilia s-a zidit. 

Sora Ana, Anioară,

Asfel roagă pe zidari

— „Să-mi lăsați o ferestioară,

În ferestrele mai mari, 

Ca să nu se veștejească

Fața mea ca-ntr-un mormânt;

Până să se dovedească

Că nevinovată sânt! 

Eu sunt tânără, le spune,

Traiul mi-e atât de drag!

Loc puțin eu țiu în lume,

Rău puțin eu pot să fac.” 

— „Nu se poate, copiliță!

Doamna astfel a voit.

Tacă-ți draga ta guriță!

N-ai nimic de dobândit!” 

— „Spuneți, dară, maicei mele

Că în lume nu mai sânt,

Ca să verse lăcrimele

Să înece-acest pământ...”