Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,

Unde un sihastru a fugit de lume,

Cu vărsarea serii un străin sosi.

— „Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!”

— „Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,

Să aștepte-afară! Sunt în rugăciune.”

— „Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;

Însăși a mea mumă astăzi m-a respins!

Viu sa-ți cer povața dacă nu-i mai bine

Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”

Daniel Sihastru domnului a zis

— „Ma înșeală-auzul ori eu am un vis?

Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,

Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!

Ce e oare traiul, dacă e robit?

Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?

Viața și robia nu pot sta-mpreună,

Nu e totd-odată pace și furtună.

Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi

Pentru neatârnare, oameni și pământuri;

Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!

Poți ca să îi sfarâmi; dar nu să-i robești!

Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,

Altuia mai harnic locul tău îl lasă!

Căci mai bine este supus lăudat,

Decât cu rușine domn și atârnat!” 

După-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire

Și-nvingând păgânii nalță-o monastire.