Sub Mihai Viteazul s-a făcut unire;

Dar fiastrii umblă pentru despărțire.

La Pătrașcu domnul, al lui Mihai fiu

Într-o zi s-arată și-ăst limbaj îi țiu: 

— „Nu mai vrem unire noi cu țara voastră;

Căci ea ne dărâmă neatârnarea noastră!”

Dar răspunde unul din cei cinci boieri

Ce Mihai numise mari consilieri: 

— „Turcii vă insuflă astă cugetare,

Căci unirea face neamul nostru tare;

Și ei vor să vază pe acest popor

Slab, ca să-l supuie lanțurilor lor. 

Sfântă Românie! Oare nu suspini?

Carnea ta se vinde la barbari străini?

Sângele și viața-ți sunt puse-n vânzare,

Și tu, dragă țară, stai în nepăsare! 

A slăbit poporul cel nebiruit?

Sângele lui tânăr oare-a putrezit?

Ca să vază astăzi, fără de simțire,

Pe cei răi ai țării dându-o pierire? 

Și ce poate dânsul cât de tare-ar sta,

Când cei mari lucrează la robia sa?

Când cârmaci molateci vasul duc spre stâncă,

Altui vas, tăria ce-i ajută încă? 

Voi nu vreți unirea vechiului popor,

Căci stăpânii voștri încă nu o vor. 

Dacă cu robia ce vă umilește

V-ați dedat, cât viața, fără ea lipsește; 

Cereți neamul vostru a se despărți!...

Mergeți lipovenii a vă stăpâni!...

Țările române ori vor fi unite,

Ori vor fi în parte la străini robite; 

Dar vor fi unite de nu astăzi, mâine

Căci tiranul trece... patria rămâne!”

— „Piară toți fiastrii!” oastea a strigat,

Țara și poporul încă-au repetat. 

Dar fiastrii țării fără de rușine

Merg s-aducă-n țară oștile străine.