Pe un pisc sălbatic și vijălios,

Unde urlă-n poale Argeșul spumos,

Este o cetate. Armia maghiară

Va să o supuie printr-o luptă rară.

Acolo românii s-apără cît pot.

Dragomir comandă oastea lui Laiot.

Dup-o zi de luptă se așează mese

Cu plăcute vinuri și bucate-alese.

La aceste mese toți românii vin,

Varsă vin în cupe și voioși închin.

Soarele în aburi îmblă să se culce.

Grijile, învinse, las banchetul dulce;

Orele se scură împletite-n flori.

Și ostașii uită că sunt muritori.

Dragomir vorbește către adunare:

— „Iată, frați de arme, ultima mîncare !

Nu mai sunt merinde, tot s-a mîntuit;

Ce-a rămas, de rîpă eu am azvîrlit.

Starea noastră tristă cere mîntuință,

Ori prin moartea noastră sau prin biruință.

Moartea nu spăimîntă decît pe mîrșavi:

Moartea-i logodită cu acei mai bravi.

Cela ce nu moare pentru-al țării bine,

N-are drept la viață, este mort de sine !

Să ieșim cu arme din cetate-afară,

Să murim cu fală pentru sfînta țară !”

Zice și ostașii strigă și închin.

Ale lunei raze îi sărută lin.

Dragomir coboară cu oștile sale.

Spulberă maghiarii tăbărîți pe vale.