Maria cade roabă. E dusă la Divan.

Acolo se prezintă superbului sultan.

E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!

Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.

E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;

Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.

Cum plană întristarea pe cugete senine!

Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.

— „De ce-ai luat veștminte și arme de bărbăt

Ca să te lupți cu turcii? sultanul a-ntrebat.

Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?”

Și a Mariei față mai rumenă se face.

— „Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,

Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort.”

— „Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare

De n-ai ucis nici unul!” La astă întrebare,

Maria îi răspunde: — Îți jur pe Dumnezeu,

Ucis-am numai nouă, și mult îmi pare rău!

Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată

A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată.”

Sultanul cu mirare pe fată auzi

— „Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!”