De la lungi războaie, Mihai cu mărire

Intră-n capitală cu a lui oștire.

El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.

Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:

– „Doamne! Focul arde în această țară.

Încă ieri cu ură mulți se răsculară.

Dar răzvrătitorii s-au întemnițat

Și prin zelul nostru țara a scăpat.”

– „Voi zdrobi răscoala ce țara uraște;

Dar voi sparge încă pricina ce-o naște:

Dacă astă țară umblă-a se scula,

Este semn că n-aveți simpatia sa.

Lui Rodolf voi scris-ați că e răzvrătire,

Că ai noștri cată cu a lui unire.

Dacă cel ce-o cere e răsculător,

Țara mea, eu însumi sunt răzvrătitor...

Am învins păgânii, i-am gonit afară;

Dar a lor sămânță o găsesc în țară.

Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci

De inima țării, apoi a-l lovi.

Neputând acuma tronul să lovească,

Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.

Tronului nu-i pasă de loviri străine

Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.

Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,

Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ș-o veștejesc.

De aș ști că sceptrul se robește vouă

Și oricui să fie, eu l-aș rupe-n două!

Jugul celor barbari oare l-am spart eu,

Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?

Prinșii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.

Voi intrați în noaptea d-unde v-am luat!”