Insecta chiar se-mbată de soarele cel dulce

Sub care provedința un loc i-a însemnat

Și paserea, în toamnă, în alte țări se duce,

Dar iată se întoarce cînd timpul s-a schimbat.

Dar pentru noi, al țării plăcut și dulce soare

A încetat în viață d-acum a lumina.

Oh ! plîngeți țara voastră cu lacrimi arzătoare !

Oh ! plîngeți România ce-nclină fruntea sa !

Da, inima bătut-a l-a țării înviere,

Deci inimile voastre să se fărame-n chin !

Da, ochii-au vărsat lacrimi la marea sa durere,

Deci ochii să se stingă pe un pămînt strein !

De ne luau ei viața, o, patrie iubită !

Nu ar fi fost mai aspri cu fiii exilați,

Am fi voit cununa martirilor iubită

Decît pe alte țărmuri de tine depărtați.

Ei ne-au respins, o, țară ! în țările străine

Ca astfel să răcească amorul ce-ți păstrăm,

Și inimile noastre să fugă de la tine,

Și amărîți de doruri, noi să te blasfemăm !

Mă bucur d-aer liber, de viață, de lumină,

La neamuri ce virtutea a nobilat măreț.

Aicea nici o frunte sub sabia străină

Nu vine să se plece în hulă și despreț.

Dar este fericire cînd nu sunt lîngă tine,

Cînd știu ce suferințe vin a te întrista ?

Pot fi ferice, oare, și pot gusta vrun bine

Cînd sabia străină înclină fruntea ta ?

Acela care vede plăpînda fericire

Perind ca visul d-aur sub ochiu-i întristat,

Acela care vede sărutul de iubire

Pe a miresii buză sub moarte înghețat ;

Acela ce-mpletește ghirlanda cea de nuntă

Și-n loc d-o dulce frunte, o pune p-un mormînt,

Acela singur știe ce suferință cruntă

Simțit-a al meu suflet la dorul țării sînt !

O, țară, Românie, o, drăgălașă floare !

Tu pleci pe moarte fruntea în dimineața ta

Ca o fecioară dulce ce jună încă moare

Și lacrimile noastre nu pot a o scăpa.

Ah, daca aste plîngeri ca un prefum de noapte,

Spărgând acele valuri albastre din eter,

Ajunge-vor la tine în dureroase șoapte,

Divină provedință, fă-ndată ca să per !

Ce rău făcut-am ție, o, țară de durere !

Ca să atragem ura-ți ? într-un extaz d-amor

Am vrut să fii ferice, s-ai viață și putere,

Și, pentru-a ta mărire, voios am vrut să mor !

Cu toate-acestea, țară, tu ești nefericită,

Și te iubim mai tînăr în suferința ta.

Imaginea ta dulce ca fantasma iubită

În nopți d-amărăciune vine-a mă-mbăta:

Eu te iubesc, o, țară, precum iubim o floare

Pe care vîntul morții înclină pe pămînt,

Mi-ești dragă ca lumina ce-n sînul nopții moare,

Ca o amantă dulce ce cade în mormînt.

Ferice este-eroul cu fruntea podobită

De lauri glorioase, și-nceată d-a trăi !

Ferice este-amantul ce vede-a lui iubită

Ca floarea dimineții pe sînu-i a zîmbi,

Și savurînd nectarul în prima sărutare,

Depune a sa viață și zice : am trăit !

Cînd ochii te văzură, o, țară de-ntristare,

Săltînd de fericire, de ce nu am murit ?

O, timp ce schimbi în lume tot lucrul rău și bine

Și țară și plăcere tu nouă ne-ai luat,

Lăsîndu-ne abateri, dureri, amare chine

Și-o inimă în care credința s-a uscat.

Nu-ți cer eu fericire, nici zile dulci și line,

Nimic din cîte-n viață eu încă n-am gustat,

Nu voi, nu pot a-ți cere nimica pentru mine :

Îți las cu trista-mi viață tot ce tu nu mi-ai dat ;

Dar cer o zi frumoasă, o zi de bucurie,

De glorie, de viață, acestui drag pămînt.

O, timp, dă-i libertatea, dă-i vechea vitezie !

Și d-astăzi sufle vîntul pe tristul meu mormînt