Spre țărmul ce se pierde în noapte și în ceață

Curând o să atingă al vieți-mi vas fragil.

Și mă întreb pe mine aici, în astă viață,

De când trăiesc în doruri, la ce am fost util? 

Și sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare

Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut,

Ce nici nu învelește, nici dă acestui soare

Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut? 

Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune,

Noi, care-aici în viață n-avem decât o zi?

Noi, ale căror fapte, țărână, fală, nume

Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci? 

Cărarea mea în lume se șterge de sub soare

Amara calomnie pălește-al său color. 

Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare

Parfumul d-o secundă pe vântul trecător. 

A unei soarte astfel, vai! prețuia durerea

Ce inimile noastre adapă cu venin?

Necazul unei mume ce și-a zdrobit plăcerea

Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin? 

Acest argil molatec ce vântu-o să răpească,

Ori merită onoarea să poarte-n al său sân

O flacără de spirit, răsfrângere cerească,

Ce ca un rob ascultă de lut ăst crud stăpân? 

Așa mă-ntreb și Domnul răspunde blând dorinței

„Tot ce trăiește-n lume are cuvânt profund,

O floare să profume în capistea ființei,

O rază să-aurească abimul făra fund; 

O lacrimă s-aline un suflet în durere,

Și roua să fragide arșițele de zi,

Și tu s-aduni p-o frunte sărutul de plăcere.

O, muritor! iubește, că mâine vei peri!”